În şedinţa din 25 februarie 2010, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât să propună Preşedintelui României numirea judecătoarei Livia Doina Stanciu în funcţia de preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Au mai candidat pentru aceeaşi funcţie Gabriela Victoria Bârsan (retrasă în cursul procedurii), Elena Cârcei, Dănuţ Cornoiu, Rodica Aida Popa, fără ca în privinţa candidaturilor acestora să existe o soluţie emisă de organul administrativ, secţia pentru judecători (respectiv, respingerea candidaturii).
Potrivit art. 53 alin. 1 din Legea 303/2004, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este numit de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la aceasta instanţă cel puţin 2 ani.
Din acest text de lege rezultă două aspecte care interesează aici: 1. CSM propune Preşedintelui României; 2. Preşedintele României numeşte preşedintele Înaltei Curţi. Din acelaşi text: nu rezultă că prerogativa de propunere conferită de lege CSM se exercită numai în raport cu o singură persoană; rezultă indirect că prerogativa de numire poate fi exercitată numai în raport cu o singură persoană, deoarece funcţia de preşedinte al Înaltei Curţi este unică şi unipersonală.
Aceste dispoziţii legale nu se referă la situaţia în care există mai mulţi candidaţi pentru funcţia de preşedinte al Înaltei Curţi, respectiv dacă în această ipoteză selecţia candidaturilor se face de către CSM (secţie) sau de către Preşedintele României. Suntem de părere că nu Secţia pentru judecători a CSM este competentă în selectarea candidaturilor şi că această prerogativă revine exclusiv Preşedintelui României, pentru următoarele motive:
1. Din perspectivă terminologică, propune este mult mai puţin decât numeşte, fiind un termen secundar în raport de acţiunea principală de “numire”. Prin urmare, prima facie şi numai pe baza înţelesului termenilor utilizaţi, Secţia pentru judecători a CSM are simpla atribuţie de propunere către Preşedintele României, nu şi pe cea de selecţie între mai mulţi candidaţi. Preşedintele are atribuţia numirii în functie, el trebuie să aibă în consecinţă şi atribuţia implicită de alegere, între propunerile înaintate. Ar fi absurd să considerăm că acela care are o simplă atribuţie de propunere poate face selecţia, iar cel care are atribuţia numirii trebuie să semneze mecanic pe decizia CSM.
2. Există un text expres care conferă o prerogativă de selecţie Preşedintelui. În conformitate cu art. 53 alin. 2 din Legea 303/2004, Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţia de conducere în discuţie decât motivat, aducând la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii motivele refuzului. În mod explicit, legiuitorul a conferit prerogativa respingerii candidaturii pentru funcţia de preşedinte al Înaltei Curţi. Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, textul în discuţie este aplicabil indiferent dacă se formulează o singură propunere sau mai multe propuneri. Pe de altă parte, nu există nicăieri consacrat dreptul Secţiei pentru judecători a CSM de respingere, expresă sau implicită, a vreunei candidaturi.
3. Eroarea din interpretarea CSM asupra propriei prerogative provine dintr-o perspectivă unilaterală asupra problemei. Dacă ne situăm la nivelul de analiză al candidatului pentru funcţia de preşedinte al instanţei supreme, ne plasăm adică din perspectiva acestuia, observăm că dreptul său de a candida manifestat în actul depunerii candidaturii nu primeşte un răspuns (de respingere, motivat) nici în faţa secţiei (care nu se pronunţă asupra candidaturii), nici în faţa Preşedintelui (care poate să respingă candidatura motivat), unde nu mai ajunge. Singurul mod în care pot fi conciliate dreptul CSM de a propune, dreptul candidatului de a-şi avea candidatura efectiv şi motivat examinată, şi dreptul Preşedintelui de a numi, este înaintarea tuturor candidaturilor legal eligibile către Preşedintele României cu propunerea de numire în funcţie, acesta urmând să selecteze motivat şi să numească preşedintele Înaltei Curţi.
4. Este de principiu că o autoritate administrativă nu poate acţiona decât în cazul în care legea îi conferă o prerogativă şi o procedură de realizare a acesteia (principiul legalităţii). Legea nu prevede o procedură de analiză de către CSM a candidaturilor, astfel încât “interviul” pe bază de “proiect” nu sunt decât modalităţi de camuflare a depăşirii atribuţiilor prin selecţia implicită făcută în secţie. Fără încălcarea vreunui text legal, propunerea/propunerile puteau fi emise strict şi exclusiv pe baza candidaturilor depuse, deci pe bază de dosar. Ar fi fost şi mai onest faţă de candidaţii mult prea des aflaţi în faţa unor jocuri făcute a priori.
PDF 
