Dosar nr. 6818/4/2008 (1260/2009)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI
SECŢIA A III-A CIVILA ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.54
Şedinţa publică de la 19.01.2010
Curtea constituită din:
PREŞEDINTE: Bianca Elena Ţăndărescu
JUDECĂTOR: Simona – Gina Pietreanu
JUDECĂTOR: Mirela Vişan
GREFIER: Simona Ciugureanu
Pe rol fiind soluţionarea recursului formulat de recurenta – reclamantă [...], împotriva deciziei civile nr. 639/23.03.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, în dosarul nr. 6818/4/2008, în contradictoriu cu intimata – pârâtă [...].
Obiectul pricinii – revendicare imobiliară.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică, se prezintă avocat Gheorghiţa Maxim, în calitate de reprezentant al recurenta – reclamantă [...], în baza delegaţiei de substituire nr. 01/19.01.2010, emisă de Baroul Bucureşti – Cabinet Individual de Avocatură „Gabriela Răducanu” (pe care o depune), avocat George Alimănescu, în calitate de reprezentant al intimata – pârâtă [...], în baza împuternicirii avocaţiale nr. 238776/20.07.2009, emisă de Baroul Bucureşti – Cabinet Individual (fila 13).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:
Avocatul intimatei – pârâte invocă excepţia inadmisibilităţii recursului potrivit art. 299 din Codul de procedură civilă, în speţă, prezentul recurs a fost declarat împotriva unei hotărâri pronunţată în recurs, astfel, decizia civilă 639 din 23.03.2009 a fost pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în calea de atac a recursului.
Chiar dacă recurenta, în motivarea recursului său, invocă faptul că tribunalul ar fi trebuit să soluţioneze un apel şi nu un recurs, acest fapt nu îi conferă legitimitatea procesuală să formuleze un recurs la recurs şi, conform principiului unicităţii căii de atac, o cale de atac se poate soluţiona o singură dată.
Avocatul recurentei – reclamantei solicită respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, întrucât recursul vizează doar un singur aspect, greşita calificare a căii de atac, motiv pentru care partea nu poate fi privată de un grad de jurisdicţie, sens în care invocă dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât greşita hotărâre pleacă de la o încadrare greşită a căii de atac exercitată împotriva sentinţei de fond.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Avocatul recurentei – reclamante [...], având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea cu trimitere spre rejudecare tribunalului, având în vedere următoarele argumente:
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct. 5 şi art.304 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
Consideră că instanţa care a soluţionat decizia pe care o atacă nu a fost constituită potrivit art. 54 alin.1 din Legea nr. 333/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul componenţei completului de judecată ce trebuia să fie format din doi judecători.
La interpelarea instanţei, ce anume semnifică notorietatea valorii apartamentului invocată prin motivele de recurs, câtă vreme criteriile de stabilire a valorii obiectului unei cereri de chemare în judecată sunt diferite de „notorietate”, în sistemul procesual civil, avocatul recurentei – reclamante susţine că imobilul în litigiu este format dintr-un apartament cu 5 camere, situat în centrul capitalei, astfel încât este de notorietate că depăşeşte valoarea prevăzută de art. 2821 din Codul de procedură civilă.
În fapt, este vorba de o neregularitate a cererii de chemare de judecată privind absenţa evaluării obiectului cererii, cu sancţiunea expres prevăzută de art. 114 din Codul de procedură civilă şi art. 133 din Codul de procedură civilă, pentru această neregularitate neputând fi constatată nulitatea recursului.
Prin urmare, instanţa de apel ar fi trebuit să pună în vedere părţii să-şi precizeze obiectul dedus judecăţii.
Consideră că, în nicio situaţie, nu poate interveni pierderea căii de atac cu toate consecinţele prevăzute de lege, doar pentru că, în cererea de chemare în judecată, nu a fost preţuit obiectul. Greşeala a fost generată de faptul că această cerere era scutită de plata taxelor de timbru potrivit art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997, iar obiectul cererii este dat de dispoziţiile care reglementează evaluarea dată de reclamant cererii şi în care, în nicio situaţie, nu conduce la o astfel de sancţiune.
La interpelarea instanţei, precizează oral că valoarea imobilul este de aproximativ 50.000 EURO, nu solicită cheltuieli de judecată
Avocatul intimatei – pârâte [...], având cuvântul, solicită, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil şi, în subsidiar, ca neîntemeiat.
Sub un prim aspect, nicio persoană, în apărare, nu-şi poate invoca propria culpă. În speţă, reclamanta avea obligaţia de a indica valoarea obiectului dedus judecăţii, prin cererea de chemare în judecată, potrivit dispoziţiilor art. 112 din Codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, valoarea pe care o susţine astăzi – 100.000 lei, nu este dovedită, în cauză, nu a fost efectuată o expertiză, care să determine această valoare, nu există elemente care să conducă la stabilirea acestei valori, cu cheltuieli de judecată, sens în care depune chitanţa nr. 105/09.11.2009, reprezentând onorariu avocat.
C U R T E A,
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 17.04.2008, sub nr. 6268/299/2008, reclamanta [...] a chemat-o în judecată pe pârâta [...], solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, prin care pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, [...], compus din corpul B şi apartamentul nr. 4 din corpul A. În fapt, a arătat că imobilul a intrat în patrimoniul autoarei sale, [...], prin deschiderea succesiunii soţului ei, [...], care dobândise imobilul prin cumpărare în anul 1940. Prin Decretul nr. 92/1950, imobilul a fost preluat de stat. Pârâta a cumpărat imobilul de la Primăria Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 112/1995.
În drept, s-au invocat art. 480, 481 şi 998 Cod civil, art. 2 din Legea nr.10/2001.
La termenul de judecată din data de 05.06.2008, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale exclusive a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 7642/5.06.2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale exclusive şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că acţiunea în revendicare este o acţiune în realizare, cu caracter real, şi, întrucât se referă la un imobil, se soluţionează conform art.13 Cod de procedură civilă, de către instanţa competentă material, în a cărei circumscripţie se află imobilul.
Cum imobilul ce formează obiectul prezentului litigiu se află în sectorul 4, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul acelei instanţe, sub nr.6818/4/2008, iar, prin sentinţa civilă nr. 6063/17.11.2008, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, în raport de decizia civilă nr. 466/A/12.09.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă.
În admiterea acestei excepţii, instanţa de fond a avut în vedere faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1201 Cod civil şi art.166 Cod de procedură civilă, existând triplă identitate – de părţi, obiect şi cauză – între prezentul litigiu şi cel soluţionat anterior, de către curtea de apel, în mod irevocabil.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs reclamanta [...], solicitând instanţei admiterea acestuia, desfiinţarea în tot a sentinţei civile nr. 6063/17.11.2008 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, ca nelegală şi netemeinică.
Prin decizia civilă nr. 639 R/23.03.2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a constatat nul recursul formulat de recurenta reclamantă [...] şi a obligat recurenta la 3.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 303 Cod de procedură civilă, recursul se motivează prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar art. 3021 Cod de procedură civilă prevede sancţiunea nulităţii pentru lipsa motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Având în vedere nemotivarea căii de atac prin însăşi cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, în termenul de 15 zile de la comunicarea hotărârii, care a avut loc la 31.12.2008, tribunalul, în baza art. 3021 Cod de procedură civilă, a constatat nul recursul.
În temeiul art. 274 Cod de procedură civilă, a obligat recurenta la plata cheltuielilor de judecată, către intimată, în cuantum de 3000 lei, reprezentând onorariu apărător, conform chitanţei depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta [...], solicitând admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Bucureşti, ca instanţă de apel.
Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 Cod de procedură civilă, s-a raportat la faptul că instanţa ce a soluţionat cauza dedusă judecăţii nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară, modificată, conform cărora apelurile se judecă în complet format din doi judecători şi recursul se judecă în complet format din trei judecători, dispoziţii ce nu au fost respectate în cauză.
Astfel, normele legale referitoare la compunerea şi constituirea instanţei au caracter imperativ, acest motiv de recurs putând fi invocat de oricare parte şi oricând, chiar după expirarea termenului pentru motivarea recursului, instanţa de recurs fiind obligată să invoce, din oficiu, acest motiv, iar părţile neavând posibilitatea de a achiesa la o hotărâre pronunţată de un complet nelegal constituit.
În consecinţă, recurenta a susţinut că încălcarea normelor care reglementează compunerea instanţei rezultă din însuşi actul de procedură ce se atacă cu recurs, în speţă, decizia civilă nr. 639 R/23.03.2009, de unde rezultă că apelul declarat de apelanta [...] a fost soluţionat de trei judecători în loc de doi, încălcându-se dispoziţiile imperative ale art. 54 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, modificată.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 Cod de procedură civilă, recurenta a susţinut că, prin calificarea greşită a unei căi de atac şi interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 2811 Cod de procedură civilă (nota instanţei de recurs – 2821 Cod de procedură civilă), coroborate cu cele ale art. 112 alin.3 Cod de procedură civilă, i s-a respins apelul, aplicându-i-se o sancţiune specifică recursului, vătămare ce nu va putea fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură, respectiv a deciziei pronunţată de către tribunal.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că a formulat o acţiune în revendicarea unui imobil dintr-o zonă centrală (Şincai), fiind de notorietate că două apartamente în Bucureşti nu pot consta numai 100.000 lei, fapt ce nu necesita demonstraţie, datorită notorietăţii sale şi puterii facile de apreciere, astfel încât calea de atac ce ar fi trebuit indicată de judecătorul fondului ar fi fost apelul, iar nu recursul, tribunalul încălcând atât principiul legalităţii căii de atac, cât şi dispoziţiile art .84 Cod de procedură civilă, ceea ce echivalează cu o neobservare a formelor legale, în sensul art. 105 alin. 2 Cod de procedură civilă.
Intimata [...] nu a formulat întâmpinare în termenul legal prevăzut de art. 308 alin. 2 Cod de procedură civilă, dar, în şedinţa publică din 19.01.2010, a invocat excepţia procesuală de procedură a inadmisibilităţii recursului, susţinând că acesta a fost promovat cu încălcarea dispoziţiilor art. 299 Cod de procedură civilă şi a principiului unicităţii căii de atac, ce presupune ca, întru-un litigiu, o cale de atac să se soluţioneze o singură dată, fiind inadmisibilă recurarea la nesfârşit a hotărârilor pronunţate.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate, şi deliberând cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă, asupra excepţiei procesuale a inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata [...], Curtea reţine următoarele:
Sub aspectul excepţiei inadmisibilităţii, Curtea consideră că, în ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuţie însăşi calificarea unei căi de atac declanşată împotriva unei hotărâri pronunţate de o instanţă de fond, această cale de atac nu poate fi inadmisibilă, ci instanţa are obligaţia de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalităţii căilor de atac.
Astfel, într-o ierarhie a principiului unicităţii căii de atac, invocat de intimată şi a principiului legalităţii căii de atac, instanţa de recurs consideră că are prioritate principiul legalităţii căii de atac, cu precizarea necesară că dispoziţiile procesuale care instituie, într-un sistem de drept, căile de atac pe care o parte poate să le exercite trebuie să fie nu doar accesibile, dar şi previzibile, calitatea legii, de a fi accesibilă şi previzibilă, fiind o garanţie a procesului echitabil în materie civilă, astfel cum este acesta protejat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea cauza Rotaru împotriva României, hotărârea din 4 mai 2000, par. 52, 55).
Cum, în cauza dedusă judecăţii, prin motivele de apel formulate în faţa Tribunalului Bucureşti, s-a solicitat instanţei recalificarea căii de atac ce a fost menţionată, de către judecătorul fondului, în sentinţa civilă nr. 6063/17.11.2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, cerere ce a fost respinsă de către tribunal, este evident că se impune verificarea aspectului legalităţii căii de atac, ce ar fi putut fi exercitată împotriva acestei sentinţe.
În acest context, Curtea apreciază că cercetarea admisibilităţii recursului, în cauza dedusă judecăţii, nu poate fi paralizată prin invocarea acestei excepţii procesuale şi se impună cercetarea motivelor de recurs şi dezlegarea acestui aspect de legalitate.
Procedând la examinarea recursului, Curtea reţine următoarele:
Prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată de către reclamanta [...], instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în revendicare imobiliară, prin compararea titlurilor, având ca obiect imobilul situat în Bucureşti, [...], corp A, et. 2, ap. 4, sector 4 şi corp B situat la aceeaşi adresă, în contradictoriu cu pârâta [...].
Prin sentinţa civilă nr. 6063/17.11.2008, Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâta [...], respingând, în consecinţă, cererea formulată de reclamanta [...], constatând autoritatea de lucru judecat, în raport de decizia civilă nr. 466/A/12.09.2000 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, în dosarul nr. 2807/2000, această sentinţă fiind dată cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Împotriva acestei sentinţe, la data de 19.01.2009, reclamanta [...] a formulat declaraţie de recurs, fără, însă, a anexa acestei declaraţii şi motivele de recurs.
La data de 23.03.2009, reclamanta [...] a formulat motive de apel împotriva sentinţei civile nr. 6063/17.11.2008, prin care a solicitat, ca o chestiune procedurală prealabilă, recalificarea căii de atac, ca fiind cea a apelului, iar nu a recursului, susţinând că imobilul revendicat în cauză are o valoare cu mult peste 100.000 lei.
Astfel cum rezultă din practicaua deciziei civile nr. 639/R/23.03.2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de recalificare a căii de atac formulată de recurentă, având în vedere că partea nu a indicat valoarea obiectului cererii deduse judecăţii la instanţa de fond, şi, în consecinţă, a invocat, din oficiu, nulitatea cererii de recurs, în raport de nemotivarea acestei cereri, în termenul legal, consecinţa fiind aceea a constatării nulităţii recursului declarat de reclamanta [...].
Din parcurgerea acestui itinerariu al soluţiilor pronunţate, rezultă, în mod evident, că, în prezenta cauză, se interferează obligaţiile procedurale ale părţilor şi obligaţiile instanţelor de judecată, în ipoteza în care primele nu sunt respectate, se pun în dezbatere aspecte ce ţin de calitatea apărării, şi, cel mai important, de dreptul de acces la un tribunal, ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest sens, deşi rezultă, în mod expres, din dispoziţiile art. 112 Cod de procedură civilă, care reglementează conţinutul cererii de chemare în judecată, că aceasta trebuie să cuprindă obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă, în opinia Curţii, sancţiunea nerespectării acestei obligaţii nu poate determina suprimarea dreptului la exercitarea a două căi de atac, în ipoteza în care o hotărâre pronunţată într-o anumită cauză este susceptibilă atât de apel, cât şi de recurs, ci, eventual, în faţa instanţei de fond, putea determina sancţiunea procesuală a suspendării judecăţii, în temeiul art. 1551 Cod de procedură civilă.
În contextul în care, este evident că, în faţa instanţei de fond, reclamanta [...] nu şi-a respectat obligaţia legală de a indica valoarea obiectului cererii deduse judecăţii, Curtea apreciază că, în mod corelativ, nici instanţa de judecată nu şi-a respectat obligaţia instituită de art. 129 alin. 4 şi 5 Cod de procedură civilă, şi nu a pus în vedere părţii, nicicând pe parcursul procesului, să-şi îndeplinească această obligaţie, consecinţa fiind aceea a aprecierii valorii obiectului cererii sub pragul de 100.000 lei, prevăzut de art. 2821 alin.1 Cod de procedură civilă, şi a instituirii dreptului la recurs, iar nu la apel, împotriva sentinţei pronunţată în faţa instanţei de fond.
În acest punct, prin raportare la obligaţiile pe care apărătorul unei părţi le-ar fi avut pentru a-i prezerva acesteia toate drepturile procesuale, Curtea consideră că acesta ar fi avut obligaţia ca, odată cu declaraţia de recurs, să formuleze şi motivele de recurs, în termenul prevăzut de art. 301, raportat la art. 303 Cod de procedură civilă şi, prin intermediul acestora, să invoce nelegalitatea căii de atac menţionată de instanţa de fond.
Având convingerea că, în cauză, calea de atac corectă este cea a apelului, reclamanta [...] a formulat, însă, motive de apel împotriva sentinţei civile nr. 6063/17.11.2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, în condiţiile art. 287 alin. 2 Cod de procedură civilă, respectiv, până la prima zi de înfăţişare, solicitând recalificarea căii de atac.
Această solicitare a fost respinsă de Tribunalul Bucureşti, doar în considerarea faptului că partea nu a indicat valoarea obiectului cererii deduse judecăţii la instanţa de fond.
Or, în acest context, în considerarea sancţiunii ce a fost aplicată părţii, aceea a nulităţii recursului, cu consecinţa suprimării unei căi de atac, şi, deci, a afectării dreptului de acces la calea de atac a apelului, Curtea consideră că, în cauza dedusă judecăţii, trebuie să realizeze un examen de proporţionalitate a măsurii dispuse de tribunal, argumentele deja expuse fiind ajutătoare în acest sens.
Astfel, în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în ipoteza în care există o ingerinţă în dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege, această ingerinţă nu doar că trebuie să fie legală, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, dar ea trebuie să fie şi proporţională, proporţionalitate ce se apreciază prin balansul dintre măsura dispusă şi interesele aflate în joc, dintre mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea cauza Lungoci împotriva României, hotărârea din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, par. 36).
Or, dacă sancţiunea nulităţii recursului este prevăzută de lege, respectiv de art. 306 alin. 1 Cod procedură civilă, urmăreşte un scop legitim – respectarea unor formalităţi impuse de lege, buna administrare a justiţiei şi evitarea aglomerării instanţelor superioare cu cauze de o importanţă redusă (a se vedea cauza Roseiro Bento împotriva Portugaliei, hotărârea din 23 octombrie 2003), în considerarea structurii căii de atac a recursului, Curtea apreciază că această sancţiune nu era necesară şi proporţională în cauză, pentru următoarele argumente:
Sub un prim aspect, Curtea consideră necesar să precizeze că, dacă în materie civilă, instanţa de contencios european a drepturilor omului nu instituie, în sarcina statelor contractante, obligaţia de a crea instanţe de apel sau de recurs (casaţie), nu mai puţin, în ipoteza în care, statul reglementează, în propriul sistem de drept, atât calea de atac a apelului, cât şi a recursului, accesul la aceste grade de jurisdicţie trebuie să fie efectiv, garanţiile fundamentale ale articolului 6 din Convenţie fiind aplicabile (cauza Blandeau c. Franţei, hotărârea din 10 iulie 2008, cauza Gregorio de Andrade c. Portugaliei, hotărârea din 14 noiembrie 2006).
În cauza dedusă judecăţii, câtă vreme instanţa de fond nu a considerat necesar să afle care este valoarea obiectului cererii deduse judecăţii şi nu i-au pus în vedere această obligaţie reclamantei, Curtea apreciază că, în virtutea doctrinei efectului util al normelor legale, în ipoteza unei acţiuni în revendicare imobiliare, ce se referă la două corpuri de clădire, şi în absenţa unor probe contrare, calea de atac ce urma a fi dată în cauză era aceea a apelului, şi nu a recursului, un argument suplimentar al acestui raţionament fiind acela al raţiunii legii (ratio legis), în sensul în care art. 2821 Cod de procedură civilă se referă, în mod evident, la cereri cu o complexitate redusă, ce nu trebuie să parcurgă gradele de jurisdicţie ale apelului şi recursului.
Or, în opinia Curţii, raţiunea legiuitorului, în actualul sistem procesual, este aceea de a institui, şi în materie civilă, accesul la calea de atac a apelului şi a recursului, excepţia fiind aceea doar a căii de atac a recursului, în cauze de o importanţă redusă, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare.
În acelaşi sens, instanţa de recurs apreciază că tribunalul nu ar fi putut respinge în mod automat cererea de recalificare a căii de atac, întemeindu-se doar pe argumentul că partea nu a indicat valoarea obiectului cererii deduse judecăţii la instanţa de fond, ci ar fi avut obligaţia, pentru dezlegarea corectă a acestei cereri, să solicite reclamantei să-şi precizeze această valoare, şi, în cazul în care ar fi fost contestată această valoare, de către partea adversă, să dispună în consecinţă.
Neprocedând în acest mod, i s-a produs reclamantei [...] o vătămare procesuală esenţială, constând în aplicarea sancţiunii nulităţii recursului, nulitate ce nu a mai permis cercetarea pe fond a motivelor de apel, într-o cauză a cărei complexitate este dată de obiectul său şi de miza acestei valori pentru reclamantă, ceea ce echivalează cu împiedicarea dreptului părţii de acces la calea de atac a apelului împotriva sentinţei civile nr. 6063/17.11.2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 4 Bucureşti, măsură ce nu este necesară în cauză şi nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul vizat, mijloacele utilizate şi interesul reclamantei de a-şi vedea protejat pretinsul drept de proprietate.
Cum, în faţa instanţei de recurs, după ce s-a disputat asupra noţiunii de notorietate a valorii imobilului, pe care Curtea o respinge în mod categoric, prin prisma faptului că însuşi faptul notoriu ar putea fi dovedit prin probarea notorietăţii, iar, în ipoteza existenţei unui criteriu valoric al unui imobil, cu consecinţe asupra competenţei, compunerii completului de judecată şi căilor de atac, acesta este variabil, reclamanta şi-a precizat valoarea obiectului cererii, ca fiind cea de 50.000 EURO, cuantum ce depăşeşte pragul valoric instituit de art. 282 ind. 1 Cod de procedură civilă şi atrage, prin interpretarea per a contrario a acestui text legal, calea de atac a apelului, Curtea apreciază că singurul remediu efectiv în cauză, pentru a garanta dreptul părţii la un proces echitabil, între care dreptul de acces nu este decât un aspect, este acela al casării deciziei recurate şi rejudecării căii de atac, fără ca instanţa de recurs să speculeze, la acest moment procesual, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Pentru considerentele expuse, constatând că este incident motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 5 Cod procedură civilă, prin aplicarea directă a dispoziţiilor convenţionale ale art. 6 par. 1 din Convenţie, această constatare fiind suficientă pentru a nu mai examina şi motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă, Curtea, respingând excepţia de inadmisibilitate a recursului, ca nefondată, în temeiul art. 312 alin. 1, 3 şi 5 Cod de procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenta – reclamantă [...] împotriva deciziei civile nr. 639/23.03.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata – pârâtă [...], va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, Tribunalului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia de inadmisibilitate a recursului, ca nefondată.
Admite recursul declarat de recurenta – reclamantă [...], împotriva deciziei civile nr. 639/23.03.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, în dosarul nr. 6818/4/2008, în contradictoriu cu intimata – pârâtă [...].
Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecarea apelului, Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică din 19 ianuarie 2010.
PREŞEDINTE
BIANCA ELENA ŢĂNDĂRESCU
JUDECĂTOR JUDECĂTOR
SIMONA GINA PIETREANU MIRELA VIŞAN
GREFIER
SIMONA CIUGUREANU
Red.B.E.Ţ.
Tehnored.B.I.
2 ex/29.01.2010
PDF 
