Noi muncim. Fata de un punct de referinta de acum vreo 200 de ani, adica doar cateva vieti de om, acum e altfel. Acum ne este mai putin frica, avem apa destul de curata adusa in casa, avem asigurata evacuarea murdariei, aflam usor mai multe lucruri decat ne-ar putea interesa, vedem bine oameni aflati la distanta, putem fi impreuna cu cei inteligenti, ascultam ce muzica dorim oricand dorim, putem manca in orice moment lucruri placute, avem multe haine placute la privit si la purtat, nu ne dranjeaza insectele, sobolanii si alte lighioane, nu ne este teama ca murim astazi. Intelegem mai mult, iubim mai mult, muncim mai putin. Avem 7 seri. Multumim. Noi multumim?
Despre munca contemporana
| 1 May 2010 - Andrei SAVESCU | Please wait |
PDF munca
Ce faci Andrei, iti numeri binecuvintarile sub forma unui miniarticol?
Inseamna ca ai tu o tristete, ceva… de te rogi online.
Acum 200 de ani nu existau… dar acum exista medicamente pentru depresie.
Intelegem mai mult? Iubim noi oare mai mult decit o faceau bunicii nostri? Cine poate sti? Eu cred ca este exact invers. Avem 7 seri revista probabil… Intr-adevar facem mult mai multe azi si asta datorita tehnologiei, dar parca viata trece pe linga noi. Se intimpla prea multe si parca nu se intimpla nimic, nici nu avem timp sa ne dam seama de ce alergam atit. Pentru case, masini sau vacante promise mai stiu eu pe unde ce cine stie ce agentie de turism. Pana sa ne dam seama ce vrem de fapt, viata se duce intr-o imensa agitatie. Cui foloseste asta? Nu stim, caci in casele care le facem ajungem sa stam prea putin, masinile nici nu avem timp sa le admiram iar vacantele se duc macinate de gindurile a ceea ce mai avem de facut. Eu nu am ce multumi pentru toate astea. Va trai alcineva in locul meu sa poata sa se bucure cu adevarat de viata?
Domn’profesor,
Acu’doar 70-80 de ani disparitia brusca si chiar de lunga durata a unor lucruri ce astazi sporesc considerabil confortul ( electricitate, gaze, apa, canalizare, magazine deschise zilnic si avand non-stop “icre-moiu” precum si altele asemenea) nu dadea fiori nimanui. Astazi, o singura zi fara cele de mai sus, scenariu pe care il mai asezonam pentru efectul dramatic si cu un ger nici prea-prea dar nici foarte-foarte, capata dimensiuni apocaliptice intr-un oras mare. Confortul urban are un cost ascuns a carui eventuala plata depaseste cu mult tot beneficiul subiectiv al ultimilor 200 de ani. Din aceasta cauza placerea si beneficiul real al ei intra intr-o ecuatie rezolvabila doar la sfarsitul vietii. Pana atunci se pare ca e doar contabilitate.
“Contabilitatea” de mai sus as mai credita-o cu niste virgule. Deh, singuratea neuronului privat de confortul cafelei, adica un nou cost (ascuns oare ? se pare ca da, caci disimularea prostiei e o valenta pe care nu trebuie sa o neglijam, aspect valabil si in cazul meu, dupa cum se poate lesne observa din stupida scuza a “cafelei lipsa”).
Am mare rugaminte sa priviti mesajele in ordinea cronologica, caci altfel s-ar crea ceva confuzii, si eu imi apreciez in mod real si pozitiv profesorul (… si sper ca ca nu voi fi acuzat de “periaj”, mai ale ca nu mai am examene cu domnia sa {sper!})
ce va reminescente din perioada “rosie”?
Eu zica sa luam lucrurile asa cum sunt. In definitiv progresul este inevitabil si nu este dictat de noi. Singurul lucru care il putem face este sa ne integram in valtoarea avansului tehnologic si sa facem si noi ce fac si altii. Oricum suntem prea mici pentru a conta la scara universala. Un sfat: agitati-va mai putin si strecurati-va printre problemele cotidiene, nu va puneti mintea sa le si rezolvati in totalitate. An fond muncim ca sa traim si nu invers.