Cu vreo două luni în urmă făceam un apel către asociaţiile profesionale să oprească ascensiunea corbilor. Încercarea s-a făcut. Iar răspunsul năucitor a căzut taman bine sincronizat peste încăpăţânarea cu care CSM a “finalizat” Ghidul de săltat peste examene, de parcă cineva i-ar fi presat zor nevoie mare să-l dea gata. Şi ca să se mai închidă din gurile căscate sau răuvoitoare, s-a luat şi decizia de a sesiza MJLC-ul pentru modificarea legii privind promovarea la Înalta. Probabil pentru generaţiile viitoare.
Deşi de curând m-am convins că schimbarea e bună în sistem doar dacă e pentru alţii, curajul susţinerii unor opinii părând mai degrabă a speria decât a urni din loc mentalităţi clădite pe nesiguranţă şi pe comoditatea momentului următor, continui să cred, fără a-mi mai propune să şi conving, că schimbarea ierarhiilor este necesară acum, şi nu la sfântul aşteaptă.
Dacă nu au înţeles sau nu vor să înţeleagă, încercând să înţepenească iniţiativa de blocare a ascensiunii în sistem a tuturor neaveniţilor, “scârbiţi” sau, cu şi mai mult tupeu, “indignaţi” că sunt puşi să dea examen cot la cot cu “pruncimea” sistemului, să le mai spunem încă o dată că tolerarea, sub orice modalitate, a promovării oamenilor de “casă”, un soi de amantlâc juridic pentru care, la nevoie, se găsesc suficiente justificări de către cei care “mânuiesc” dreptul de dragul şi pe sub pragul sistemului, este o neruşinare împinsă la extrem.
Iar dacă se va plânge pe umărul celor rămaşi descoperiţi, fără o parte din oamenii promovaţi pe la interviuri dubioase, unele rămase nepublicate( mă întreb oare dacă cei care au judecat acţiunea îndreptată împotriva geniului administrativ al CSM-ului au “cetit” interviul de promovare a doamnei secretar general, că măcar sub acest aspect lucrurile pot prezenta interes) cred că mult zvonita taxă de solidaritate îi va “solidariza” pe cei dornici să mai prindă pensia de serviciu, cu locul de muncă, în vreme ce alte aspiraţii, încă neîmplinite, vor avea de aşteptat vremuri mai bune. Şi, cine ştie, poate ne vor uimi pe toţi cu competenţe remarcabile la proximul examen.
E bine să fie totuşi avertizaţi că cei ce le suflă în ceafă, mai “tinerii” înfometaţi de a face carieră, mănâncă jar când se pun cu burta pe carte, fiind competitori mai mult decât redutabili. Cu Ghidul n-au, ce-i drept, prea multe şanse, aşa că adoptarea acestuia devine reduta salvatoare în faţa asaltului ştiinţei de carte, dublată de o ambiţie de a reuşi ce are prea puţin în comun cu mediocritatea aspiraţiilor acelora pentru care reala competiţie miroase întotdeauna urât.
În rest, nu pot decât să număr zilele până când, deşi mai bătrâni cu un an, vom retrăi indignarea lunii iulie 2009 când ne vom arunca ochii pe “fluturaşii” de salariu. Acum vor experimenta şi alţii dulcea senzaţie de a voi să-ţi iei lumea în cap pentru a nu da cu capul în ceva sau, Doamne Fereşte, în cineva suficient de nerod să creadă că există alţii, şi mai nerozi, dispuşi să muncească la fel pentru un salariu tăiat din pixul f.m.i. fatale.
Şi aşa poate vor înţelege că a lupta pentru drepturile salariale, indiferent de cum te numeşti sau ce faci, nu e monopolul celor care ştiu să o facă, la nevoie, destul de eficient, ci reacţia de disperare a celui care se vede năruit sub povara unor aranjamente pe care şi le asumă unii ,dar le suportă… mulţi alţii.
Eu una am hotărât să nu mă deplâng prea tare pentru că atât timp cât îmi leg existenţa de capriciile statului, de nerecunoscut după fiecare asumare electorală a ignoranţei înarmată cu ştampila de vot, e clar că trebuie să-mi asum riscul şi să suport consecinţele felului în care sunt percepuţi bugetarii: leneşi, “îmbuibaţi” de privilegii, mult prea bine plătiţi şi incompetenţi. Nu pot să nu mă întreb cam de câţi bugetari e nevoie să rezolve problemele unei populaţii cu serioase deficienţe de a se descurca pe cont propriu într-o instituţie în care, încă de la intrare se profilează “ameninţător” info-chioşcurile pe care nu le foloseşte nea Gheorghe sau tanti Nuţi că, de, e mai uşor să arunci o întrebare funcţionarului, decât să înveţi a “botona” ciudatele aparate de “îngheţată”.
Poate suntem prea mulţi, dar şi când om rămâne prea puţini, să vedem ce s-or face toţi aceşti “asistaţi” sociali, cui vor cere, pe un ton răstit, de contribuabil ofuscat şi fără preocupare pentru acordul între subiect şi predicat, socoteală pentru propria lor inadaptare la ceea ce astăzi, sus şi tare, se susţine a se urmări: eficienţă şi iar eficienţă.
Răspunsul nici nu pare a conta, scopul scuzând nu atât mijloacele care oricum nu-i afectează pe cei ce mânuiesc pixul fatal, ci fentând până şi exuberanţa celor care aplaudă iniţiative de adus la sapă de lemn milioane de suflete a căror singură vină e că şi-au ales statul patron.
Un singur îndemn îmi vine în minte: plecaţi cât mai aveţi unde, cât mai puteţi s-o luaţi de la capăt şi lăsaţi în urmă locul unde, la fiecare patru-cinci ani, se mai năruie încă o speranţă. Oricum, n-au mai rămas prea multe.
Lăsaţi-i să ne bântuie doar pe noi, cei care, din teamă, comoditate, interese obscure, lipsă de asumare a riscului opiniei, acceptăm să ne trăiască alţii viaţa din crâmpeie de sacrificii savant inventate, într-o solidaritate inerţială ce-şi merită destinul anost.
Drum bun celorlalţi!
jud. Amelia FARMATHY
Curtea de Apel Bucureşti
PDF 
Felicitari pentru articol, Amelia! Esti unul dintre putinii magistrati cu atitudine si demnitate de la instanta la care activezi.
Cat despre afirmatiile tale, ce folos ca ai dreptate daca esti inconjurata de persoane care nu au calitatile tale? Prea putini pot intelege mesajul tau. Din nefericire!!! Si nu doar pentru ei, ci si pentru ceilalti.
După ce am citit textul am luat un Haloperidol, cu Prozac, cu un pahar de votcă.
Acum mă simt mai bine.