Cel de-al patrulea raport anual postaderare privind România are note comune cu celelalte rapoarte 2007, 2008 şi 2009, dar şi note distincte. Acestea din urmă accentuează nerealizările majore ale României în domeniul reformei în justiţiei, în principal cauzele fiind localizate:
- la nivelul factorului politic: acesta nu a dovedit angajament suficient de a sprijini procesul de reformă şi de a imprima direcţia acestui proces, şi
- la nivelul factorilor de decizie din sistemul judiciar: aceştia au manifestat o „anumită reticenţă” de a coopera şi de a-şi asuma responsabilităţi.
Dincolo de aspectul elegant al termenilor diplomatici, este evident că raportul consemnează regresul României în direcţia continuării reformei justiţiei.
Observaţiile noastre la aceste critici, extrem de realiste, sunt următoarele:
Factorul politic (Parlament, Preşedintele României, puterea executivă) a avut o şansă extraordinară în anul 2009 pentru a-şi asuma rolul determinant în modernizarea justiţiei şi, pe această cale, în modernizarea României. Dar această şansă a fost ratată din varii motive: lipsă de viziune politică pe termen lung în domeniul justiţiei; încercarea de subordonare a justiţiei, transformarea ei dintr-o putere egală în stat cu celelalte într-o autoritate funcţionărească, săracă şi obedientă; blocaj instituţional; acuzaţii nefondate la adresa magistraţilor, instanţelor şi parchetelor ş.a.m.d. Şansa s-a numit Pactul pentru justiţie, act fundamental emanat şi propus de judecători şi procurori, şi preluat tale quale de asociaţiile profesionale, celorlalte puteri constituite în stat. Din păcate, această ofertă constructivă a justiţiei a fost fie uitată prea repede în sertarele politicienilor, fie s-a încercat, de către alţi politicieni (componenţi ai puterilor legislativă şi executivă) dinamitarea ei. Aceasta tocmai pentru că Pactul respira responsabilitate, transparenţă, echilibru şi indica exact limitele controlului şi colaborării reciproce între cele trei puteri (în special cea legată de asigurarea fermă a independenţei şi inamovibilităţii judecătorilor), lucru pe care unii politicieni se pare că nu-l doresc.
Anul 2009 şi prima parte a anului 2010 a cunoscut un evident blocaj în ce priveşte cooperarea între factorii decizionali din sistemul de justiţie – Ministerul Justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – potenţată, din păcate, de deficitara finanţare a sistemului de justiţie în anul 2009, ca şi de atacuri sau nepăsarea puterii executive bicefale cu privire la problemele reale ale justiţiei. „Reticenţa” în colaborare, evident, se fundamentează pe lipsa unui efort comun, constructiv, în identificarea şi rezolvarea adecvată a problemelor deficitare ale sistemului.
Se poate spune, din această perspectivă, că în cei 6 ani de mandat, din modul haotic, fără perspectivă şi viziune programatică pe termen mediu şi lung, actualul Consiliu Superior al Magistraturii şi-a ratat rolul constituţional. Astfel, optimizarea volumului de muncă, rezolvarea dezechilibrelor de personal din sistem (magistraţi, personal auxiliar) ş.a.m.d., imaginea justiţiei, au fost fie neglijate total, fie s-au găsit soluţii de moment, improvizate, fără rezultate concrete.
La rândul său, Ministerul Justiţiei a evitat obstinat în a participa la încheierea Pactului pentru justiţie, iniţiind propria Strategie pentru reforma sistemului judiciar 2010 – 2014. Or, mai corect ar fi fost ca Strategia să fie un element al Pactului pentru justiţie, necesar ca mijloc, alături de altele, pentru realizarea dezideratelor Pactului. Deşi trebuie subliniat faptul că documentul, rezultat în urma discuţiilor cu actori din sistemul de justiţie şi societatea civilă, apare ca un document închegat, totuşi Strategia riscă să rămână un document care va mima doar eforturi în direcţia modernizării justiţiei dacă cooperarea cu „factorii de decizie” din sistem nu are la bază de fapt codecizia acestor factori şi nu o decizie ce pare unilaterală şi unidirecţionată: Pactul pentru justiţie realiza acest deziderat, indicat menţionat de Comisie în Raport, prin recunoaşterea unui echilibru şi, de aici, unei cooperări corecte între puterile constituite în stat.
Nu în ultimul rând, Raportul Comisiei denotă o atenţie mărită pentru alegerile noului Consiliu Superior al Magistraturii, recunoscând, implicit, că noul CSM va avea un rol extrem de important în modernizarea justiţiei şi, evident, a îndeplinirii cel puţin a primei condiţionalităţi ante-aderare. Aici, revine comisiei electorale constituite la nivelul actualului CSM de a evalua corect candidaturile eligibile pentru alegeri, tocmai pentru că actuala lege nu prevede posibilitatea unui al doilea mandat pentru membrii actuali aflaţi în funcţie. În acest context ne îngrijorează hotărârea luată deja de CSM cu privire la locurile vacante pentru alegerile din toamnă, hotărâre deja contestată de o asociaţie profesională. Sub acest aspect, mandatul viitorului CSM este deja sub ameninţarea contestaţiilor.
În concluzie, consolidarea sistemului juridic – cel puţin pentru satisfacerea imperativelor europene – impune o dublă voinţă de acţiune: atât din partea decidenţilor politici, cât şi din partea sistemului însuşi, prin organele sale reprezentative. Rămâne ca viitorului CSM să îi revină sarcina extrem de sensibilă de coagulare a acestor forţe în vederea realizării unui obiectiv esenţial şi permanent al oricărui stat democratic: O JUSTIŢIE AUTENTICĂ – prin aceasta înţelegând un corp de magistraţi independenţi şi profesionişti, realizând în condiţii de eficienţă un act de justiţie de calitate şi a căror autoritate să fie unanim respectată.
Jud. Horaţius Dumbravă – Curtea de Apel Tg. Mureş
Jud. Cristi Danileţ – Judecătoria Oradea
Jud. Adrian Neacşu – Tribunalul Vrancea
PDF 
