I. Necesitatea discutarii posibilitatii diminuarii despagubirilor
Printr-un comunicat al Grefei Curtii Europene a Drepturilor Omului [1] (in continuare Curtea, CEDO sau instanta de la Strasbourg) din data de 25 februarie 2010, a fost anuntata declansarea procedurii ”cauzelor pilot cu privirea la contenciosul romanesc referitor la restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist”.
Intr-o maniera rezumativa, comunicatul face o prezentare a starii de fapt care a determinat Curtea sa recurga la aceasta masura, pe care nu credem ca este deplasat daca o numim exceptionala, cel putin in acest moment al existentei sale timpurii. Instanta de la Strasbourg mai precizeaza ca a decis aplicarea procedurii cauzelor pilot abia dupa ce a constatat lipsa de progres notabil a Romaniei in solutionarea situatiei existente si dupa analizarea catorva zeci de cauze in care a condamnat statul roman, constatand, in acelasi timp, ineficacitatea mecanismului roman de plata a despagubirilor.
In acest sens au fost alese doua cauze, care vor fi analizate in cadrul procedurii pilot, respectiv Atanasiu si Poenaru vs. Romania [2] si Solon vs. Romaniei [3], stabilindu-se si o audiere care a avut loc in data de 8 iunie 2010 [4].
Pornind de la aceasta constatare, ne propunem sa analizam, in cele ce urmeaza, consecintele previzibile ale unui astfel de demers. O astfel de analiza se bazeaza pe prezumtia cunoasterii de catre cititor a notiunilor de ”cauza pilot” si/sau ”hotarare pilot”, chiar daca aceste concepte sunt relativ noi nu numai in doctrina legata de jurisprudenta instantei de la Strasbourg, dar chiar si pentru insasi jurisprudenta Curtii.
II. Unde se situeaza Romania in contextul prezentat?
Originea prezentului demers o constituie realitatea ca statul roman a avut initiativa, nobila in esenta sa, de a repara integral prejudiciul persoanelor deposedate in mod abuziv de bunuri de regimul comunist; insa rezultatul nu a fost unul pe masura intentiei, datorita schimbarilor frecvente de conceptie, de legislatie, de aplicare.
Problemele reliefate de CEDO in cauzele in domeniu impotriva Romaniei sunt generate de mai multe situatii-ipoteza. Totusi, nu vom efectua o sistematizare a acestora, intrucat ele sunt deja destul de cunoscute, atat in lumea specialistilor, cat si in lumea celor care sunt afectati in mod nemijlocit (este vorba despre situatii cum ar fi problema recursurilor in anulare [5], lipsa fizica a terenurilor, lipsa efectiva a platii despagubirilor prevazute de lege, prelungirea contractelor de inchiriere ale chiriasilor [6], emiterea unor titluri de proprietate pe numele mai multor persoane, vanzarea caselor catre chiriasi [7] etc.).
Desi cauzele pe care se fundamenteaza hotararile CEDO de constatare a incalcarilor art. 1 din Protocolul 1 la Conventie au o natura diferita (deficiente legislative, executive sau judecatoresti), totusi, ceea ce le leaga si, in opinia noastra, constituie baza acestor deficiente sistemice, este inexistenta unui sistem eficient de reparare a prejudiciului, aspect care, la randul sau, este cauzat, in primul rand, de lipsa resurselor materiale suficente.
Evident ca masurile pentru optimizarea mecanismului de reparare a prejudiciului se pot referi la reforme administrative (de exemplu, marirea numarului de functionari care sa proceseze cererile), legislative (simplificarea procedurilor de recunoastere a dreptului) sau chiar judiciare (simplificarea si optimizarea procedurilor in instante), insa indiferent cat de performante vor fi acestea, punctul lor final va consta fie in restituire in natura, fie in repararea prejudiciului sub forma de echivalent. Asadar, se poate concluziona ca succesul intregului proces se loveste de necesitatea unor reforme de natura financiara, care au in vedere cantitatea resurselor statului pentru finalizarea procesului de restituire.
In alte cuvinte, dincolo de deficientele structurale ale sistemului (legislativ, executiv si judecatoresc), principala problema a satisfacerii drepturilor persoanelor indreptatite o constituie despagubirile, adica resursele financiare ale statului.
Concluzia se impune daca se recurge la o interpretare a datelor oficiale.
Astfel, potrivit Raportului de activitate al Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor pe anul 2008 [8] (ultimul existent pe site-ul institutiei), referitor la stadiul aplicarii Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 [9], pana la finele lunii decembrie 2008, din numarul total de 202.321 notificari inregistrate la nivelul intregii tari, a fost solutionat un numar de 110.800 notificari, dintre care 39.997 notificari au fost respinse, urmandu-si calea in instanta, in masura in care deciziile au fost atacate. Dintre cele admise, 47.204 notificari au fost solutionate prin restituire in echivalent si urmeaza a fi valorificate in conditiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente [10], iar restul a fost solutionat prin restituire in natura sau alte masuri combinate (restituire in natura, compensare cu alte bunuri, despagubiri). In acelasi raport se precizeaza ca in 2008 s-au facut plati in numerar corespunzatoare primei transe de despagubiri, conform Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv [11], pentru aproximativ 1911 de persoane in cuantum total de 154.867.557,87 lei, si pentru transa a II-a in cuantum de 1.409.794,00 lei. De asemenea, pe acelasi site [12] este precizat faptul ca dintr-un numar de 16.463 cereri de optiune inregistrate la Directia pentru Acordarea Despagubirilor in Numerar, valoarea totala a optiunilor in numerar este 1.855.395.376 lei (aproximativ 450.000.000 euro).
Aspectele prezentate anterior ofera o viziune asupra magnitudinii problemei, cu precizarea ca ele nu iau in calcul restul notificarilor, nesolutionate inca (aproximativ 100.000 – deci dublu fata de calculul facut anterior), iar dintre cele respinse (aproximativ 40.000), ramane de vazut pentru cate dintre ele solutia va fi rasturnata in instanta. Astfel incat, in final, se impune concluzia ca sumele indicate orientativ reprezinta poate doar o mica parte din ceea ce este necesar pentru a se pune punct problemei restituirii proprietatilor.
Avand in vedere aceste realitati, CEDO a condamnat Romania prin mai multe hotarari, dintre care trei sunt de referinta – Viasu, Faimblat si Katz [13], urmate apoi de altele, in care au fost invocate prevederile art. 46 din Conventie, constatand existenta unei probleme structurale care genereaza incalcari sistematice ale Conventiei, in conditiile in care procesul de restituire a proprietatilor a inceput de aproape 20 de ani si inca nu i s-a gasit o rezolvare in acord cu Conventia.
In acest context, asa cum deja am precizat, in data de 25 februarie 2010, Grefa Curtii a emis un comunicat de presa [14] in care a anuntat ca urmeaza sa aplice procedura cauzei pilot in privinta Romaniei, alegand in acest sens doua cauze de referinta, respectiv Atanasiu si Poenaru vs. Romania si Solon vs. Romania, pentru care a fost tinuta o audienta in data de 8 iunie 2010.
III. Ce poate dispune CEDO in privinta Romaniei?
Fata de jurisprudenta Curtii in materia procedurii cauzelor pilot, s-ar putea face, fara prea mare dificultate, o previziune asupra celor care se vor intampla in cauzele Atanasiu si Poenaru si Solon, amintite mai sus.
Evident ca, fiind vorba despre o cauza dedusa judecatii, in mod pur teoretic, sansele de pierdere si castig ale Romaniei intr-un asemenea proces pleaca de la o prezumtie (legala de nepartinire) de 50% – 50%. Pentru motive care apar mai mult decat evidente si care nu necesita explicatii suplimentare – tinand cont si de jurisprudenta Curtii, nu credem totusi ca in cele doua spete este posibila pronuntarea vreunei alte solutii decat condamnarea statului roman.
Asadar, prin hotararea pe care o va pronunta, instanta de la Strasbourg va constata atat in considerente, dar, mult mai important, si in dispozitivul hotararilor, deficienta sistemica in materia restituirii proprietatilor confiscate in regimul comunist, implicand toate problemele care au fost constatate de-a lungul timpului in acest proces (de la lipsa accesului la justitie prin refuzul de a judeca cereri de revendicare intemeiate pe dreptul comun, la durata procedurilor de despagubire sau la imposibilitatea obtinerii unei indemnizatii ori la imposibilitatea executarii hotararilor judecatoresti irevocabile etc.). De asemenea, Curtea va solicita statului sa adopte masurile legislative, administrative si bugetare necesare [15], astfel incat dreptul reclamantilor sa fie recunoscut.
Necesitatea adoptarii masurilor legislative, administrative si bugetare, a fost evocata deja de Curte, spre exemplu, in cauza Katz vs. Romania - paragraful 35, unde se identifica in fapt, cauza profunda a problemelor in domeniul restituirii proprietatilor, aceastea tinand de Legislativ (masurile legislative), de Executiv (aplicarea legilor si alocarea resurselor).
Intr-un registru diferit, trebuie remarcat faptul ca instanta de la Strasbourg nu identifica puterea judecatoreasca printre cele responsabile fundamental pentru esecul procesului de restituire a proprietatilor, acest fapt fiind necesar a fi subliniat fata de opinia deja incetatenita, potrivit careia condamnarile la CEDO sunt efectul exclusiv al deficientelor sistemului judecatoresc.
Curtea nu va indica, in mod concret, ce mijloace trebuie sa foloseasca Romania pentru a redresa situatia, asa cum nu a facut-o nici in situatia altor hotarari pilot, pronuntate in privinta altor state. Se va multumi insa sa indice scopul, respectiv instituirea unui mecanism eficient si rapid de despagubire, astfel incat persoanele indreptatite sa isi vada satisfacute drepturile intr-un termen rezonabil.
Folosind precedentul Broniowski [16], se poate anticipa, de asemenea, o suspendare a judecarii celorlalte cauze impotriva Romaniei, existente pe rolul Curtii, care privesc restituirea proprietatilor confiscate in regimul comunist, pentru o perioada pe care o va decide instanta de la Strasbourg si in care nu se vor mai pronunta condamnari impotriva tarii noastre.
Nu in ultimul rand, Curtea va putea stabili un termen in care statul roman va fi obligat sa se conformeze dispozitiilor din hotararea pilot, insa nu este obligatoriu sa procedeze astfel, existand precedente in ambele sensuri (cu si fara indicarea unui termen de conformare).
IV. Este acceptabila posibilitatea diminuarii despagubirilor?
Spre deosebire de alte state din Europa de est, Romania s-a lansat intr-o aventura a repararii integrale a prejudiciului generat de confiscarea proprietatilor de catre regimul comunist; spunem “aventura” pentru ca ne intrebam daca autoritatile si-au pus cu seriozitate problema costurilor. Statul roman a incercat sa respecte un principiu nobil, dar se confrunta cu dificultati concrete deaplicare. In aceste conditii, trebuie analizat in ce masura statul poate suporta astfel de costuri? Daca raspunsul la aceasta intrebare este negativ, se ridica intrebarea daca respectivele costuri se pot diminua, sub incidenta Conventiei si, mai ales, in ce masura/proportie?
In masura in care se accepta necesitatea diminuarii costurilor, aceasta atrage, la randul sau, diminuarea despagubirilor acordate persoanelor indreptatite (care s-ar face la un nivel inferior valorii de piata). Altfel spus, s-ar modifica principiul initial, acela al repararii in intregime a pagubelor suportate. O astfel de solutie nu ar lovi in persoanele carora li se pot restitui in natura imobilele, intrucat, prin ipoteza, ele nu primesc bani, ci imobile. S-ar crea astfel, premisele unei discriminari, intrucat celor din urma li s-ar putea repara prejudiciul in intregime (restituindu-li-se in natura), iar celorlalti nu (despagubirea ar fi mai mica decat valoarea de piata a imobilului, asa cum este in prezent). Dar discriminarea nu s-ar manifesta numai in plan orizontal (intre persoanele carora li se aplica legea), ci si vertical (temporal), creandu-se o alta discriminare intre cei carora li s-au acordat deja despagubiri la valoarea de piata si cei carora nu li se vor mai acorda in acelasi mod, ci diminuat.
Pe de alta parte, toate aceste inconveniente juridice sunt puse in balanta cu actuala situatie, in care unui numar foarte mare de persoane i se recunoaste formal dreptul la despagubire, insa el nu este satisfacut in fapt, creandu-se practic niste drepturi iluzorii, situatii sanctionate deja de Curte in cauzele mentionate (Viasu, Faimblat, Katz). In consecinta, se ridica intrebarea in ce masura ar fi dispusa CEDO sa accepte o formula de diminuare a despagubirilor, chiar in contextul discriminarilor amintite si mai ales, in contextul dispozitiilor art. 1 din Protocolul 1 la Conventie, care instituie regula privarii de proprietate doar in conditiile prevazute de lege (cu dreapta despagubire).
Cauza Broniowski poate oferi un raspuns la aceasta intrebare. Intrucat aceasta este deja cunoscuta specialistilor, nu vom insista cu o prezentare a ei, ci vom pune accent doar pe pasajele relevante situatiei din Romania.
Dupa cum deja am precizat, Curtea (dar si Comitetul Ministrilor) a acceptat diminuarea la o valoare de 20% a despagubirilor pentru bunurile pierdute in perioada comunismului. Insa, pe cat de interesanta este concluzia, pe atat de interesante sunt si argumentele care o prefigureaza.
In analiza facuta in speta, instanta de la Strasbourg a luat in calcul si situatia discriminatorie in care se gaseau persoanele indreptatite (care nu primisera nicio despagubire inca), inclusiv reclamanta din cauza Broniowski, pe de o parte, fata de persoanele care isi vazusera satisfacut dreptul de a fi creditate anterior plafonarii (la valoare de piata – legislatia anterioara anului 2003), iar pe de alta parte, fata de persoanele care primisera, chiar plafonat la o alta valoare, recunoasterea dreptului. Remarcam faptul ca situatia este similara posibilelor discriminari pe care le-ar naste in Romania o eventuala lege de diminuare a cuantumului despagubirilor.
O alta afirmatie a Curtii prezinta, de asemenea, interes. Astfel, in paragraful 182 din aceeasi hotarare, aceasta precizeaza ca in situatii cum este cea din speta (si cum este si cea din Romania – n.n.), care au implicatii si consecinte considerabile din punct de vedere legislativ si economic, statul beneficiaza de o larga marja de apreciere (discretionara) in vederea alegerii masurilor corespunzatoare pentru satisfacerea acestor drepturi, precum si de posibilitatea de a-si stabili timpul necesar pentru a le pune in practica. In continuare, Curtea exemplifica in ce pot consta aceste masuri, indicand in mod expres posibilitatea statului de a diminua cuantumul despagubirii pentru expropriere sau, asa cum este cazul in speta, pentru restituirea bunurilor, la un nivel inferior valorii de piata. Mai mult, aceasta reaminteste ca art. 1 din Protocolul 1 nu garanteaza compensarea integrala in toate situatiile.
Al doilea alineat al paragrafului 186 din aceeasi hotarare precizeaza ca ”in virtutea art. 1 din Protocolul 1 la Conventie, statul are dreptul sa exproprieze bunuri – intelegandu-se prin aceasta orice drept la a fi indemnizat, stabilit prin lege – si de a reduce, chiar in mod semnificativ, nivelul indemnizatiei prin mijloace legislative”. Mai departe Curtea face precizarea ca afirmatia anterioara este cu atat mai valabila in situatiile in care dreptul de a fi indemnizat este acordat pentru a repara (atenua) prejudiciile (efectele) unei privari de proprietate care nu este imputabila statului. Aici situatia Poloniei se desparte, cel putin din punct de vedere istoric, de cea a Romaniei, intrucat in cazul celei dintai, istoria a consemnat ca stabilirea granitei de-a lungul raului Bug a fost impusa prin vionta Rusiei (diminuand/eliminand ”vinovatia” statului polonez), in timp ce in Romania, chiar daca Moscova coordona impunerea comunismului in tarile satelit, statul, prin reprezentantii sai, poate fi tinut responsabil pentru edictarea si impunerea privarilor de proprietate.
In orice caz, daca vom considera ca aceasta afirmatie a Curtii ar putea ridica semne de intrebare in ce priveste preluarea rationamentului sau in situatia Romaniei, citind cauza Jahn si altii vs. Germania vom gasi raspunsuri apte sa inlature aceasta reticenta.
Astfel, in anul 1992 legislativul german a adoptat o lege care corija consecintele unei alte legi de reforma agrara (legea Modrow – 1990) adoptate la scurt timp dupa reunificarea celor doua Germanii. Efectele acestui act ulterior au constat in aceea ca au privat anumite persoane (mostenitori ai fostilor proprietari) de dreptul de proprietate, fara a acorda o indemnizatie in schimb. In acelasi timp, reclamantii din cauza discutata, nemaiputandu-si recapata proprietatile si nemaiprimind nici vreo indemnizatie in schimb, se gaseau in posturi diferite, discriminatorii, fata de fostii proprietari aflati in viata la momentul adoptarii legii Modrow si care si-au recapatat proprietatea, fata de proprietarii care dobandisera terenurile prin acte inter vivos, lucru permis initial inainte de adoptarea legii Modrow, precum si fata de persoanele care mostenisera terenurile dupa legea Modrow (1990) si pana la actul ulterior al legislativului german (1992).
In acest context, Curtea a precizat ca o lipsire totala de despagubire ar fi justificata, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 la Conventie, doar in situatii exceptionale (§ 111). A reamintit apoi, ca o schimbare de regim politic si economic reprezinta o situatie exceptionala, adaugand ca reunificarea celor doua Germanii poate fi incadrata in aceasta categorie (§ 113). In fine, dupa ce isi continua rationamentul, instanta de la Strasbourg concluzioneaza ca nu a existat o incalcare a art. 1 din Protocolul 1 la Conventie avand in vedere ca, in contextul unic al reunificarii celor doua Germanii, lipsa totala a despagubirilor nu afecteaza justul echilibru intre interesele generale si cele particulare (§ 117 – partea finala).
In ceea ce priveste situatia discriminatorie invocata de reclamanti (similara celei care s-ar crea in Romania, daca s-ar adopta o lege de diminuare a indemnizatiilor), Curtea a considerat intemeiate sustinerile acestora, insa, in acelasi timp, a considerat ca masurile discriminatorii sunt justificate de interesul public, urmaresc un scop legitim, iar masura nu este nici nerezonabila, nici generatoare de sarcini disproportionate impuse reclamantilor. In concluzie, considerand legea din 1992 ca avand o justificare obiectiva si rezonabila, a concluzionat ca nu se poate retine incalcarea art. 14 combinat cu art. 1 din Protocolul 1 la Conventie (§ 118 – 126).
Pentru a marca, din nou, o diferenta fata de situatia din Romania, trebuie amintit ca spre deosebire de tara noastra unde, nu doar ca s-au creat nedreptati, dar ele au fost ulterior amplificate pe parcursul a aproape 20 de a ani (incepand cu Legea nr. 18/1991), in Germania efectele injuste ale legii Modrow (1990) au fost corectate de Parlament la doar doi ani distanta (1992), fara a lasa sa se dezvolte o situatie cu potential conflictual.
Referintele la cele doua cauze de mai sus, inclusiv traducerea unor pasaje relevante din cele doua hotarari ale Curtii, au avut scopul de a surprinde cat mai fidel conceptia acesteia in situatii apropiate celei in care se gaseste Romania astazi. Evident ca starile de fapt si solutiile legislative nu se suprapun perfect peste cele din tara noastra, dar ele contureaza conceptia instantei de la Strasbourg, atunci cand trateaza probleme similare.
In plus, in ideea rezolvarii problemei sistemice discutate, trebuie remarcat ca si Curtea are propriul interes, respectiv acela de elimina cauzele repetitive de pe rolul sau, inclusiv cele impotriva Romaniei. Acest argument nu credem ca este de neglijat in anticiparea unei flexibilitati accentuate a CEDO in tratarea problemei in discutie.
In context, trebuie mentionat ca instanta de la Strasbourg a mai judecat si alte cauze sub incidenta articolului 1 din Protocolul 1 la Conventie, in care, desi nu a validat o diminuare totala sau consistenta a despagubirilor, a afirmat ca admite o astfel de abordare, in anumite conditii exceptionale.
Astfel, in cauza Fostul rege al Greciei vs. Grecia [17], Curtea a precizat ca atunci cand masura echivalenta unei exproprieri se adopta prin lege si este justificata printr-un interes public superior, aspectul incalcarii art. 1 din Protocolul 1, mai exact, stabilirea concreta a modului de despagubire, se disputa pe terenul proportionalitatii masurii. In alte cuvinte, punandu-se in balanta toate interesele contrare, trebuie stabilit daca destinatarii masurii, printr-o despagubire inferioara valorii de piata, sufera un prejudiciu disproportionat in raport cu interesul public invocat de stat. In acest sens, afirmand ca in materia exproprierilor regula o constituie despagubirea la valoarea de piata, instanta de la Strasbourg arata ca aceasta admite si exceptii. Trimitand la o alta cauza relevanta, James si altii vs. Marea Britanie [18], Curtea arata ca, atunci cand justificarea prin interesul public, invocata de catre stat, se refera la masuri de reforma economica sau de justitie sociala, aceasta poate constitui fundamentul unor despagubiri inferioare valorii de piata. Cu atat mai mult se impune o astfel de conceptie, continua Curtea, in conditiile in care interesul public invocat este necesar pentru a se opera schimbari radicale ale sistemului constitutional, cum ar fi cele care presupun trecerea de la monarhie la republica.
Reintorcandu-ne la situatia Romaniei, constatam ca o serie de aspecte invocate mai sus se regasesc si in ceea ce priveste tara noastra. In acest sens, identificam situatia ”exceptionala” generata de schimbarea regimului politic si economic (chiar daca aceasta avut loc acum 20 de ani, afirmatia isi pastreaza actualitatea intrucat, problemele sistemice intalnite astazi isi au originea tocmai in respectiva schimbare), adoptarea unor legi profund ineficiente care genereaza nedreptati, pe de o parte, si sarcini aproape imposibile impuse statului, pe de alta parte, sau posibilitatea justificarii diminuarii despagubirilor pe motive care tin de interesul public, general.
Asadar, luand in considerare cele expuse mai sus, tinand cont de declansarea procedurii cauzei pilot, pentru a raspunde intrebarii daca s-ar putea admite diminuarea indemnizatiei de despagubire, sub incidenta Conventiei, consideram ca in stadiul actual al jurisprudentei, instanta de la Strasbourg ar fi dispusa sa accepte o micsorare a acestui cuantum pe care statul roman il acorda (de cele mai multe ori doar pe hartie) persoanelor indreptatite la reparatii.
Sau altfel spus, ca sa folosim standardul pe care Curtea, la randul sau, il foloseste atunci cand analizeaza incalcari ale art. 1 din Protocolul 1 la Conventie, diminuarea despagubirilor, in cazul Romaniei, ar constitui o ingerinta in dreptul de proprietate, dar care ar fi prevazuta de lege (va fi adoptata prin lege) si ar fi impusa pentru o cauza de utilitate publica. Ar mai ramane de stabilit doar limita pana la care o astfel de masura ar fi considerata proportionala sau, altfel spus, pana la cat s-ar putea diminua nivelul despagubirii, astfel incat masura sa nu depaseasca ceea ce este necesar pentru asigurarea echilibrului dintre interesele persoanelor intreptatite si interesele generale ale societatii?
In ceea ce priveste acest nivel, am aratat ca, in anumite conditii, Curtea accepta chiar o absenta totala a despagubirii. Situatia Romaniei se particularizeaza insa in raport cu situatia din cauza Jahn si altii, cel mai important argument fiind acela ca statul roman a fost responsabil pentru privarea initiala de proprietate, din perioada comunista, dupa cum tot statul roman poate fi socotit responsabil si pentru haosul legislativ, administrativ si jurisdictional din materia restituirii proprietatilor dupa 1991. In aceste conditii, este greu de crezut ca instanta de la Strasbourg ar cautiona in intregime statul, acoperind atitudinea culpabila a autoritatilor interne, astfel incat sa permita eliminarea despagubirilor. Pe de alta parte, sarcina impusa persoanelor indreptatite ar fi in mod vadit, disproportionata.
Incercarea de a pre-stabili un procent al despagubirilor, din valoarea de piata a bunului, care sa multumeasca CEDO, este greu de indeplinit. Probabil ca nici procentul polonez de 20% nu ar fi acceptabil in cazul Romaniei, tinand cont de particularitatile descrise mai sus. In acelasi timp, dupa cum am precizat, credem ca ideea diminuarii despagubirilor ar putea fi agreata de Curte.
V. Concluzie
Tinand cont de faptul declansarii procedurii pilot impotriva Romaniei, in ceea ce priveste problema restituirii proprietatilor confiscate de statul comunist, autoritatile din tara noastra vor trebui sa imagineze o serie de masuri care sa corecteze sistemul legislativ si practicile administrative si judecatoresti in domeniu.
Plecand de la ideea ca principala problema a sistemului o constituie insa resursele financiare, cel mai indicat ar fi ca solutia imaginata sa incerce sa implementeze modificari tocmai legat de acest aspect.
Din jurisprudenta Curtii ar rezulta ca o diminuare a despagubirilor pare acceptabila, astfel incat nu credem ca ar trebui ocolita aceasta varianta. De altfel, teama micsorarii indemnizatiilor vine probabil mai mult din greutatea asumarii ei politice, intrucat are profunde implicatii de natura sociala, decat din impedimente de ordin juridic.
Chiar daca afectarea dreptului de proprietate pare un sacrilegiu, intr-o societate a statului de drept, fapt care genereaza reflexe de reticenta cand se pune in discutie problema diminuarii despagubirilor, aceasta solutie poate fi avuta in vedere in cadrul strategiilor viitoare, cerute de pronuntarea iminenta a unei hotarari pilot, cu atat mai mult cu cat alte state (Polonia – Broniowski, Germania – Jahn si altii) nu s-au temut sa o adopte, sub acceptul Curtii. Din perspectiva realista, trebuie recunoscut ca orice alta varianta aleasa, care ar pastra principiul despagubirilor totale, s-ar lovi, intocmai ca si in prezent, de insuficienta resurselor statului.
Astfel, paradoxal, desi judecand in termeni absoluti, persoanele indreptatite sunt net dezavantajate, pe de alta parte masura le poate fi si favorabila, daca privim problema din perspectiva faptului ca acestia au de ales intre a primi o hartie care le confirma dreptul de a fi despagubite la valoarea de piata, cum se intampla in prezent, si perspectiva primirii efective, intr-un termen rezonabil, a unor despagubiri diminuate cu un procent ce urmeaza a fi stabilit.
Fara a fi o pledoarie neconditionata pentru reducerea echivalentului prejudiciului, prezentul material isi doreste sa aduca in atentie doar faptul ca, din punct de vedere juridic, o astfel de solutie, care, in linii mari, pare a fi agreata de Curte, dupa cum arata jurisprudenta sa, poate fi macar tatonata, daca nu exploatata, in perioada ce va urma pronuntarii hotararilor pilot in cauzele Atanasiu si Poenaru si Solon.
[2] Cauza Atanasiu si Poenaru vs. Romania, nr. cererii in fata Curtii 30767/05 – cauza are ca probleme principale de drept interzicerea dreptului de acces la justitie si intarzierea autoritatilor nationale de a pronunta o hotarare cu privire la cererea de restituire a bunului.
[3] Cauza Solon vs. Romania, nr. cererii in fata Curtii nr. 33800/06 – cauza are ca probleme principale de drept imposibilitatea de a primi o indemnizatie in schimbul unui teren nationalizat si utilizat de echipa de fotbal „Universitatea Craiova”.
[4] Unul dintre reprezentantii reclamantilor in cele doua cauze a fost profesorul Corneliu-Liviu Popescu (fost agent guvernamental al Romaniei in fata CEDO), a carui pledoarie a dat, inca o data, daca mai era nevoie, masura calitatii sale profesionale. Totusi, admirand prestanta, trebuie sa situam pledoaria (care poate fi calificata, fara exagerare, drept stralucitoare) in contextul proceselor in materia restituirii proprietatilor, care prezinta probleme de drept elucidate si catalogate deja de CEDO, procese care sunt castigate din momentul depunerii cererii la registratura Curtii (fapt demonstrat de jurisprudenta in domeniu), apararea fiind obligata sa sustina, de cele mai multe ori, o cauza pierduta.
[5] Cauza Brumarescu vs. Romania, 28 septembrie 1999
[6] Cauza Radovici si Stanescu vs. Romania, 2 noiembrie 2006
[7] Cauza Paduraru vs. Romania, 1 decembrie 2005
[8] http://www.anrp.gov.ro/files/Raport/Raport_activitate_2008.pdf
[9] Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005
[10] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005
[11] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 446 din 29 iunie 2007
[12] http://www.anrp.gov.ro/sct_1/m_12/pag_38/Despagubiri%20in%20numerar.htm
[13] Cauza Viasu vs. Romania, 9 decembrie 2008, § 74-83; Cauza Faimblat vs. Romania, 13 aprilie 2009, § 47 – 54; Cauza Katz vs. Romania, 20 aprilie 2009, § 29-36
[15] Cauza Katz vs. Romaniai, § 35
[16] Cauza Broniowski vs. Polonia, Marea Camera, 22 iunie 2004, § 186. Comunicat de presa al Grefei Curtii prin care se anunta ”amanarea” cauzelor referitoare la bunurile de dincolo de Bug: http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=Ajournement%20%7C%20des%20%7C%20affaires%20%7C%20concernant%20%7C%20les%20%7C%20%AB%A0biens%20%7C%20situ%E9s%20%7C%20au-del%E0%20%7C%20du%20%7C%20Boug%A0%BB&sessionid=51034031&skin=hudoc-pr-fr
[17] Hotararea Fostul rege al Greciei vs. Grecia, 28 noiembrie 2002 (satisfactie echitabila), § 78
[18] Hotararea James si altii vs. Marea Britanie, 21 februarie 1986, § 87
Claudiu DRAGUSIN
PDF 
daca s-ar putea ca despagubirile sa fie diminuate spre deloc, ar fi bine si pt. guvernantii nostri!
tocmai au facut un pas in directia aceasta prin OUG 62/2010.