DISCLAIMER: Articolul reprezintă o opinie personală, nu este o poziţie oficială a vreunei instituţii a statului român, este o “hiperbolizare” în scop literar… orice asemănare cu fapte reale este un “accident”. Articolul este un pamflet.
Acum câteva zile cineva m-a întrebat oarecum contrariat de ce am ales să devin procuror când puteam să stau liniştită, să am un venit decent, să nu mă enervez în fiecare zi, să nu am impresia că vorbesc în gol şi să nu mă gândesc înainte de culcare dacă am ratat ceva în vreun dosar, dacă am apreciat bine, dacă am făcut tot ce puteam să fac. Şi dacă la momentul întrebării nu am meditat prea mult asupra ei, nu de alta dar era în timpul programului, acum pe timp de weekend am simţit nevoia cercetării introspective. Scutesc eventualii cititori de divagaţii privind pasiunea, frumuseţea profesiei, satisfacţiile morale şi alte noţiuni abstracte şi mă opresc la punctul central al căutării mele interioare: am devenit procuror ca să schimb – lucruri, practici, percepţii, mentalităţi.
Şi dacă tot propovăduiesc schimbarea mi s-a părut normal ca primul pas spre “vindecarea sistemului” să fie recunoaşterea slăbiciunilor şi problemelor – şi cum mai bine decât în mod public, deschis, fără destinatari clari … o scrisoare deschisă despre problemele justiţiei penale trimisă în neantul internetului.
Justiţia penală în România este construită pentru infracţiuni mărunte, pentru furturi din buzunare, pentru mica criminalitate, pentru infractori cu grad scăzut de specializare în profesie. Orice depăşeşte acest nivel depăşeşte şi sistemul. Şi ca să nu divaghez fără rost de la problema mea personală (suntem în final cu toţi nişte fiinţe egoiste) infracţionalitatea economică ne depăşeşte, definitiv, irecuperabil şi pe toate planurile- de la incriminări, la resurse, la probaţiune, la finalitatea procesului. Dreptul penal al afacerilor este precum o gaură neagră: nu ştii niciodată ce găseşti în ea, nici de ce este acolo, nici cum funcţionează şi nici unde are capătul. Ai în schimb certitudinea că te va înghiţi cu totul dacă te apropii prea mult.
INCRIMINARE. Niciodată până la aprofundarea domeniului infracţionalităţii economice nu am înţeles mai bine expresia ” să cauţi acul în carul cu fân”. Unde ai reglementate infracţiunile economice? Răspuns corect: peste tot. Prin Codul penal câteva, prin Legea societăţilor comerciale alte câteva, prin Legea CEC-ului una două etc. etc. Dar carul ăsta mare cu fân este cea mai mică problemă. Dileme apar când vezi contravenţii care par identice cu infracţiunile, când vezi norme BNR care contrazic incriminările, când dispoziţiile legale se schimbă cu viteza luminii… şi acum înţeleg inculpaţii care spun că pe vremea când s-au decis ei să comită fapta ” era contravenţie cu 1000 lei amendă”. Culmea ironiei este că legislaţia aceasta mai instabilă ca experimentele din laboratorul de chimie este constantă în a reglementa prost, lacunar şi confuz şi a menţine spre veşnică pomenire texte legale de dinainte de al Doilea Război Mondial. Eu nu neg că poate economia României este în aceeaşi stare ca atunci dar hai să mutăm măcar o virgulă. Faptul că sunt în practică tot atâtea păreri câte persoane sunt întrebate nu se întâmplă pentru că e lumea cârcotaşă ci pentru că în jumătate din cazuri nu pricepi ce vroia, în înţelepciunea sa, să zică legiuitorul.
RESURSE. Citeam de curând un manual de anchetă în materia infracţiunilor economice. Precizez că îl citeam pe post de surogat la “Utopia” căci legătura cu realitatea românească tinde spre 0 absolut. Manualul descria o lume fantastică în care se face muncă de informare şi prevenţie (alta decât “metodele specifice” ale Poliţiei Române), se lucrează rapid, se folosesc tehnici moderne, avem investigatori sub acoperire, facem filaj (fără maşini cu numere de MAI), desconspirăm reţele, cooperăm cu OLAF…
În realitate lucrurile sunt un pic diferite: există oameni care anchetează infracţiuni economice dar care nu ştiu ce face butonul mare de pe unitatea centrală de la computer, care nu pot să priceapă de ce probaţiunea se face după începerea urmăririi penale, de ce atunci când are 3 foi tot dosarul înseamnă că mai are de muncă şi nu poate propune trimiterea în judecată şi de ce nu poţi avea în acelaşi timp două infracţiuni care se exclud reciproc. Şi pentru că sunt încă în faza de negare nu discut despre rea-credinţă, transformarea din agent al statului în avocatul de facto al inculpatului, “găsirea martorilor”, transmisul informaţiilor despre acţiuni înainte ca acestea să aibă loc sau lipsa totală de chef faţă de munca pentru care sunt plătiţi. În plus am început să capăt alergie la sintagme de genul ” noi avem multe dosare”, “noi facem şi alte activităţi”, “nu am mai lucrat până acum aşa”, “nu putem” şi “nu ştim”.
Dacă treci peste micile inconveniente expuse mai sus ajungi la probleme obiective. Cea mai gravă şi cu frecvenţa cea mai mare este cine plăteşte expertiza. Statul nu are bani deci nu o plăteşte, inculpatul nu are interes deci nu o plăteşte, partea vătămată deja are un prejudiciu, deseori nerecuperabil, şi oricine poate înţelege de ce nu prea are chef să o plătească. Paradoxul este că expertiza este necesară. Nu începeţi să vă simţiţi ca în Procesul de Kafka?
Apoi intervin alte instituţii ale statului care cooperează cu autorităţile judiciare cu celeritate şi devotament. Garda financiară presupune că orice neregulă se circumscrie unei fapte penale pentru că statistica sesizărilor trebuie să fie fără pată. Încă nu am putut desluşi misterul de ce atunci când nu are date cu privire la preţul de comercializare alege să considere că bunurile s-au vândut cu adaos de 600% şi nici de ce atunci când se întâmplă să nu găsească pe cineva la sediu presupun că a fost declarat eronat pentru a se sustrage de la obligaţiile financiar-fiscale. Ca să nu se simtă neglijată nu trecem cu vederea nici Autoritatea Naţională a Vămilor care acum 4 zile calcula prejudiciul pentru ţigări fără timbru iar acum 3 zile nu mai calcula… în principiu pentru că nu mai vrea. Pentru că sunt o persoană cu multe întrebări existenţiale nu pot să înţeleg nici de ce din două valori clare, fixe şi certe se calculează un prejudiciu estimativ, dar sunt convinsă că există un motiv profund şi ascuns profanilor ca mine. De asemenea nu pot înţelege de ce nimeni nu se întreabă cum persoane care nu au pus piciorul vreodată pe teritoriul României pot avea 80 de societăţi comerciale şi toate aceste societăţi să aibă probleme de natură penală. Cel mai distractiv este însă momentul în care nu există înscrisuri, acte financiar-contabile iar toată ancheta este paralizată deoarece nu poţi să probezi nimic din ceea ce ai vrea. Cel mai des pentru că inculpatul a cesionat societatea cu tot cu acte iar asociaţii care o deţin în prezent sunt acele persoane care nu au venit niciodată la noi în ţară în vizită. Se pare că nimeni nu s-a gândit că infractorii s-ar putea să nu ţină contabilitatea la zi…
Ca să nu părăsesc domeniul absurdului simt nevoia de a expune şi modul de comunicare între instituţii, în cadrul echipelor comune: am pus la punct o teorie conform căreia de câte ori vei suna la una din instituţiile statului cu o problemă nu ţi se va spune niciodată că nu te ajută sau că nu se poate dar vei fi transferat la cel puţin 3 numere distincte de telefonul iar la ultimul număr unde ai putea găsi persoana care se ocupă de problemă sigur nu va răspunde nimeni. Pentru verificare vă rog să încercaţi.
Ca să închei cu problema resurselor şi a probaţiunii trebuie să recunosc că statul român face muncă de pionierat. Probăm scheme financiare complicate cu declaraţii de martori şi câte o expertiză, anchetăm reţele de contrabandă cu 3 lucrători de poliţie, proclamăm infracţionalitatea economică punct fierbinte în politica penală a statului dar lăsăm sistemul fără susţinere să vedem dacă se prăbuşeşte sau dacă devine un super erou.
FINALITATE. Aş vrea să pot scrie ceva la acest subiect dar se pare că mi s-au terminat cuvintele. Finalitatea procesului se vede în viaţa cotidiană şi în ciuda realităţii uneori lucrurile au happy end. Se arestează în domeniul infracţionalităţii economice, se condamnă (acum mai cu zel decât altă dată), se probează dincolo de orice îndoială vinovăţia, se face dreptate. Mă întreb doar dacă întotdeauna scopul scuză mijloacele, sau pentru a rămâne în temă lipsa mijloacelor de orice fel…
Procuror Alexandra LANCRANJAN
Parchetul de pe langa Judecatoria sectorului 2
PDF 
O clarificare a reglementărilor ar fi necesară. De exemplu întocmirea unui adevărat “cod fiscal”. Unul care să nu fie modificat implicit de normele metodologice la fiecare al doilea articol. Infracţiunile care ţin de domeniul fiscal/financiar ar trebui culese şi ele într-un singur capitol, undeva, fie şi în codul penal.
Dar este mai mare nevoie de o schimbare de mentalitate. Şi nu numai la nivelul parchetelor şi al poliţiei… Problema este că puţinii fraieri care plătesc impozite sunt controlaţi, răscontrolaţi, şi persecutaţi prin orice mijloc, în timp ce majoritatea “negustorilor cinstiţi” care nici nu ştiu cum să completeze o factură şi întreabă “ce’i aia, bon de casă” nu sunt luaţi la puricat.
Infracţiunile economice nu sunt nici acum chiar aşa de complicate. Problema este inerţia sistemului, şi “calitatea” anumitor persoane implicate în evaziunea fiscală adevărată (nu bişniţarii de la colţul străzii). Dacă în urmă cu câţiva ani, tigaretele-contrabandă erau tranportate de prin aeropoarte militare, în avioane C-130 Hercules, la ce ne asteptam azi…
e normal. asa e de cind lumea. e mai usor sa iei de la cei pe care stii unde ii gasesti decit sa te lupti cu “aeroporturi militare”.
In 2002 am formulat o plangere penala pentru mai multe infractiuni economice aflate in concurs si in 2008 s-a dat ordonanta de neincepere pentru ca o parte din fapte nu au putut fi dovedite iar pentru o alta parte din fapte s-a implinit termenul de prescriptie. In dosarul respectiv probele le-a facut partea vatamata, inclusiv vreo 3 expertize contabile care confirmau faptele sesizate.
Procurorul care a suprevegheat ancheta a fost promovat.
Dumneavoastra sunteti probabil printre putinii procurori care va faceti treaba si nu veti promova decat la pensie.