Răspunderea penală a unui spital – care, în linii mari, este o instituţie publică – poate părea o bizarerie, un lucru de neimaginat în urmă cu un an. Dar iată că avem deja două spitale acuzate de infracţiuni. Primul caz este cel al Maternităţii Bucur. Anul trecut, în noiembrie, un bebeluş a suferit arsuri profunde pe 20% din suprafaţa corpului, după ce a fost lăsat nesupravegheat în incubator. Spitalul a fost trimis în judecată pentru vătămare corporală din culpă în variantă agravată. Al doilea caz, din păcate de o amploare mult mai mare şi cu consecinţe şi mai tragice, este cel de la Maternitatea Giuleşti, din această lună. Procurorii au dispus începerea urmăririi penale împotriva spitalului pentru ucidere din culpă şi vătămare corporală din culpă în variantă agravată.
Persoanele juridice, inclusiv spitalele, pot fi pedepsite în baza legii penale. Pedeapsa maximă ce poate interveni în aceste cazuri este desfiinţarea judiciară. Dacă ţinem cont de condiţiile oferite de mai toate aceste ”spitale” româneşti în care se moare cu zile, victimele fiind pacienţi care nu se internează acolo de plăcere, ci pentru a se trata şi a-şi salva viaţa, atunci desfiinţarea nu mai pare atât de nefirească. Pentru că legea penală este făcută nu numai să pedepsească, ci şi să apare societatea faţă de pericolul pe care îl reprezintă infractorii şi, în plus, să prevină, prin frica de sancţiune, săvârşirea de alte infracţiuni pentru a nu-i nenoroci şi pe alţii. Dar, cel mai important este ca autorităţile să ia măsurile ce se cuvin în aceste cazuri. Și aici mă refer la investirea raţională a resurselor în infrastructură. Poate că, deşi este puţin probabil, ancheta de la cele doua spitale se va extinde şi la fabuloasele contracte încheiate cu firmele care renovează clădirile, care întreţin incubatoarele, aparatura medicală, instalaţiile electrice etc. pe multe sute de milioane de euro.
De altfel, cele două cazuri de mai sus sunt două picături într-un ocean de fapte penale ale spitalelor româneşti, construite pe vremea lui Pazvante Chiorul şi suprasaturate cu microbi intraspitaliceşti. Am văzut în primăvară că, după un simplu chiuretaj, se poate muri în urma infectării cu aceşti microbi. Preşedintele Colegiului Medicilor din Romania care declara atunci că “toată lumea ştie că în spitale există viruşi. În toate spitalele din lume (…) sunt viruşi intraspitaliceşti”. Doar că în spitalele din Occident, unde pacienţii – plătitori de asigurări de sănătate – sunt respectaţi, aceşti microbi sunt eliminaţi prin metode sigure şi eficiente. Dacă nu se poate darâma tencuiala zidurilor sau nu e posibilă schimbarea podelelor, spitalele infectate cu aceşti microbi sunt dărâmate şi reconstruite, soluţie mai sigură şi chiar mai rentabilă decât reconsolidarea acestora. În România există spitale a căror ”dată de naştere” este pierdută în negura istoriei, la fel ca şi data ultimei renovări. Banii alocaţi de la buget (şi este vorba de sume enorme) sunt investiţi în ”zugrăveli” superficiale de milioane de euro, în aparatură medicală nefolosită sau nefolosibilă cumpărată la suprapreţ, în contracte de întreţinere supraevaluate ş.a.m.d. Nimeni nu se gândeşte la construirea de spitale noi căci ar însemna ca marii baroni ai sistemului să rămână fără sinecuri. Deşi toţi cei din sistem invocă lipsa cronică de finanţare (campion la lamentări fiind Sorin Oprescu), se risipesc sume enorme anual cu aceste cârpeli, sume care se regăsesc de regulă în conturile baronilor sistemului. Cu sumele risipite în Romania numai în ultimii doi ani se puteau construi zeci de spitale noi, renuntându-se la improvizaţiile de genul celor care au ucis cei cinci bebelusi la Maternitatea Giulesti.
Cine este de vină pentru starea acestui sistem? Sursa problemelor este la nivel decizional. Managementul spitalelor, ocupat, în proporţie covârşitoare de medici – cadre didactice universitare pe la te miri ce universităţi particulare, este corupt şi în strânsă legătură cu activitatea politică, iar dacă nu este aşa încă de la început, este obligat să devină, uneori chiar pentru binele spitalului, conform principiului mai bine mai puţin decât deloc.
Începutul de soluţie la problema spitalelor infractoare este construcţia unor noi spitale şi demolarea celor vechi, care consumă inutil sute de milioane de euro anual de la buget. Poate că n-ar fi rau ca spitalele să se privatizeze în masă, în varianta MEBO (Management Employee Buy Outs), adică medicii şi asistentele din spital să devina acţionari ai spitalelor şi să nu mai fie tentaţi să plece la muncă în străinătate.
Între timp, trebuie să aibă loc o schimbare în ceea ce priveşte conducerea acestor spitale. Managerii de spital sunt doctori (atât la clinici private, cât şi la clinici de stat), uneori cadre didactice universitare, uneori oameni politici, dar in orice caz nu manageri propriu-zişi. Conceptul românesc de Homo Universalis s-a dovedit aplicabil doar în fanteziile lui Sorin Oprescu, realitatea cruntă obligându-ne să ne întoarcem la principiul specializării. Managementul spitalelor este încredinţat, în SUA, unor manageri de profesie, doctorii fiind chemaţi să îşi facă treba lor de medici. Actul medical nu trebuie să fie suprapus peste ingrata postură de manager (căci altfel, un medic care este director de spital de 27 de ani poate greşi şi, poate, indirect, cauza tragedii de genul celei de la Maternitatea Giuleşti) şi trebuie separat de calitatea de om politic. Când este vorba de sănătatea şi viaţa omului e deranjantă şi această ”bipolaritate” a medicului care lucrează atât la spitalul ”de stat” cât şi medic de clinică particulară. Orice alte încercări de reformă ar însemna să reparăm o Dacie din 1970 care şi reparată nu va mai funcţiona căci nu mai există tipul de benzină cu care sa funcţioneze motorul.
prof. univ. dr. Gheorghe PIPEREA
PDF 
Stimate Domnule Avocat GHEORGHE PIPEREA!
Sunt un avocat la început de drum şi vă apreciez, atât cât am citit şi auzit, activitatea.
Consider însă, cu toata stima şi respectul că ar fi mai bine ca în acest demers să lăsăm să se pronunţe “penaliştii”.
Noi, cei de formaţie în dreptul privat, în general, şi în cel comercial, bancar, fiscal şi financiar la general, să încercăm să pătrundem “mecanismele, fundamentele şi resorturile intime, dacă nu ascunse ale acestor instituţii care, deşi pe hârtie sunt instituţii publice, în realitate, sunt de mult timp doar nişte terenuri , dacă nu poligoane de manifestare a multor interese private, ca să nu le numesc chiar interese contrare cetăţenilor acestei ţări”.
Cu stimă, respect şi consideraţie.