Suntem in masura sa va prezentam proiectul judecatorului Rustin Petru Ciasc, vicepresedinte al Tribunalului Caras-Severin, candidat pentru functia de membru CSM ca reprezentant al judecatorilor din partea tribunalelor:
PROIECT PRIVIND PRINCIPALELE OBIECTIVE URMĂRITE ÎN CAZUL ALEGERII ÎN CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII
Candidat: CIASC RUSTIN PETRU, judecător la Tribunalul Caraş-Severin
C U P R I N S
SECŢIUNEA I
Structura Consiliului Superior al Magistraturii. Analiză şi comparaţii cu consilii judiciare existente în alte ţări (pag. 1-6).
SECŢIUNEA II
Rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii. Consideraţii generale (pag. 6-8).
SECŢIUNEA III
Obiective propuse în cazul alegerii ca membru în Consiliul Superior al Magistraturii (pag. 8-13).
SECŢIUNEA I
Structura Consiliului Superior al Magistraturii. Analiză şi comparaţii cu consilii judiciare existente în alte ţări.
Cu toate că noţiunea de justiţie nu este definită expres, în doctrină i se dau multiple înţelesuri. Astfel, într-un sens foarte larg, justiţia este o virtute, un sentiment de echitate, de dreptate. Într-un sens mai tehnic, prin justiţie se înţelege funcţia de a judeca, de a pronunţa dreptul într-o speţă concretă. Înţeleasă în acest fel, justiţia este o prerogativă suverană care, în societatea modernă, aparţine statului şi se realizează prin organele sale specializate, prevăzute de lege. Justiţia poate fi privită de asemenea ca un serviciu public al statului. Astfel înţeleasă, ea este un ansamblu de instituţii prin mijlocirea cărora se exercită funcţia judiciară. În limbajul politic şi în cel folosit în mijloacele de media, prin justiţie se înţeleg instanţele judecătoreşti, parchetele, chiar şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Independent însă de toate aceste perspective de percepere şi înţelegere a noţiunii de justiţie, trebuie subliniat că noţiunea de putere judecătorească nu se confundă cu cea de autoritate judecătorească, justiţia fiind exercitată exclusiv de către instanţele judecătoreşti. În acest sens, art.124 alin.1 din Constituţia României statuează că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, cerinţă care impune organelor ce înfăptuiesc justiţia (instanţele judecătoreşti conform art.126 din legea fundamentală) respectarea legii, legi privite atât prin optica dreptului material, cât şi a celui procesual. Dispoziţiile constituţionale citate mai sus trebuie corelate cu prevederea art.16 alin.2 din Constituţie care prevede că „nimeni nu este mai presus de lege”, dar şi cu dispoziţiile art.124 alin.3 din acelaşi text normativ, dispoziţii care stipulează obligativitatea judecătorilor de a se supune numai legii, ambele texte asigurând consistenţa principiului legalităţii în activitatea de înfăptuire a justiţiei.
Pentru a putea fi asigurată viabilitatea acestui principiu, esenţial într-un stat de drept, este absolut obligatorie garantarea independenţei judecătorilor. În mod evident într-o societate modernă şi progresistă un rol hotărâtor trebuie să-i aparţină şi judecătorului, dându-i-se posibilitatea acestuia să-şi impună puterea de control nu numai în raporturile cu cetăţenii, ci şi cu puterea legislativă şi cu cea executivă. Există fără îndoială un paradox în faptul că deşi judecătorul este dependent de cele două puteri numite mai sus, el are totuşi şi obligaţia de a le controla, sau altfel spus ilustrează un echilibru între putere şi contraputere. Nu poate fi negată percepţia potrivit căreia în trilogia clasică a puterilor se spune că cea judecătorească se situează pe locul al treilea, fără însă ca acest fapt să conducă la ideea de ierarhizare, cu această putere plasată într-o stare de inferioritate faţă de celelalte două, ci mai degrabă în sensul presupunerii unui risc mai mic în privinţa abuzului de putere, scopul său neconstând în comandă, ci în control, în verificarea aplicării şi respectării dreptului, neurmărind obţinerea puterii politice. Privită tocmai prin prisma activităţii specifice a judecătorului, acestuia trebuie să-i fie asigurate garanţii faţă de celelalte puteri, garanţii evident incluse în atributele de independenţă şi de imparţialitate ale judecătorului.
Punctând la un nivel minimal, problema independenţei se analizează sub două aspecte, funcţională şi personală. Independenţa funcţională presupune pe de o parte ca organele care judecă să fie adecvate, adică să nu aparţină executivului sau legislativului, iar pe de altă parte ca instanţele judecătoreşti să fie independente în exercitarea funcţiilor lor, fără a fi supuse unor ingerinţe nu doar din partea celorlalte două puteri ale statului, ci şi din partea unor puteri nestatale sau chiar a justiţiabililor. În ceea ce priveşte independenţa personală, rolul ei este de întărire a independenţei funcţionale, vizând statutul ce trebuie asigurat prin lege judecătorului. Pot fi clasificate ca şi criterii de apreciere a independenţei personale modul de recrutare a judecătorilor, durata numirii acestora, inamovibilitatea, colegialitatea, asigurarea retribuţiei prin lege, pregătirea continuă, libertatea de expresie şi dreptul lor de a forma organizaţii profesionale care să le apere interesele, sistemul de incompatibilităţi şi interdicţii, repartizarea aleatorie a dosarelor, răspunderea judecătorilor.
Pe de altă parte, atributul de imparţialitate caracteristic judecătorilor fixează oarecum poziţia magistraţilor faţă de lege. Fără îndoială, este interzis judecătorului să comită un exces de putere, prin depăşirea atribuţiilor conferite de puterea judecătorească. Este acceptat ca regulă faptul că judecătorul nu creează legea, ci o aplică la speţa concretă, dar se pune problema dacă el o aplică automat. O atare concepţie este în general abandonată, întrucât judecătorul este chemat să interpreteze norma juridică, să desprindă sensul exact al textului legal. Altfel spus, puterea judecătorului implică nu numai identificarea normei aplicabile şi analiza conţinutului său, ci şi o necesară adaptare a acestuia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate obiectivă de prevedere a tuturor situaţiilor juridice să poată lăsa obligatoriu o parte din iniţiativă judecătorului, căruia îi aparţine prorogativa de afirmare efectivă a dreptului.
În scopul garantării acestor atribute, prerogative şi statute ale judecătorilor, prin Constituţia din 1991 a fost reintrodus în legislaţia noastră organismul cu rol de interpunere între puterea judecătorească pe de o parte şi cea executivă şi legislativă pe de altă parte, reprezentat de Consiliul Superior al Magistraturii. Din economia art.133 din Constituţia României, susţinută de art.1 alin.2 din Legea nr.304/2004 şi art.1 alin.1 din Legea nr.317/2004, este reliefată fără îndoială misiunea de garantare a independenţei şi imparţialităţii magistraţilor de către acest organism.
Este ilustrativă în acest sens remarcarea unor aspecte specifice justiţiei din Statele Unite ale Americii, stat federal pe teritoriul căruia puterea judecătorească a luat naştere în acelaşi timp cu celelalte două puteri. Constituţia Statelor Unite, fără îndoială un model de cadru democratic şi de separaţie a puterilor, consacră primul său articol legislativului, pe cel de-al doilea executivului, iar pe al treilea puterii judecătoreşti. Desigur, Statele Unite au integrat de multă vreme puterea judecătorească în sistemul lor instituţional, justiţia facilitând rolul actorilor politici şi al mass media, precum şi modul de acţiune al acestora asupra vieţii publice. Puterea judecătorească se află în centrul vieţii publice şi politice, ceea ce poate permite înţelegerea faptului că problema independenţei judecătorilor se pune diferit în Statele Unite şi în Europa.
Prezentată de Hamilton în Federalist Papers ca fiind puţin influentă şi în consecinţă puţin periculoasă, având puterea de convingere, dar neavând banii (puterea financiară aparţinând Congresului) sau sabia (puterea de decizie aparţinând executivului), puterea judecătorească joacă totuşi un rol esenţial în echilibrul constituţional, în mare parte prin Curtea Supremă. În toată America de Nord de altfel interpretarea legilor este făcută de către instanţele judecătoreşti, acestea revenindu-le competenţa de a declara neconstituţionale orice acte contrare prevederilor Constituţiei. Altfel spus, este proclamată astfel puterea de control a constituţionalităţii, acea judicial rewiew deţinută de Curtea Supremă pe baza unei decizii ce datează din anul 1803.
Cu toate că şi în ţări cu referinţe democratice solide din lumea veche instanţa supremă îşi are importanţa sa specifică, totuşi puterile sale nu presupun şi exercitarea unui control constituţional. De pildă, art.123 din Constituţia Regatului Spaniei stipulează faptul că, deşi Tribunalul Suprem – ce are jurisdicţie în toată ţara – este organul jurisdicţional suprem, această supremaţie este exceptată de la ansamblul de norme dispuse în materia garanţiilor constituţionale. La rândul său, Constituţia Republicii Franceze prevede în art. 67 instituirea unei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu veghează însă la legalitatea alegerii preşedintelui republicii, a alegerii deputaţilor şi senatorilor, a operaţiunilor de organizare a referendumurilor şi de proclamare a rezultatelor acestora, după cum nu veghează nici la verificarea constituţionalităţii legilor organice anterior promulgării lor, ori a regulamentelor adunărilor parlamentare înainte de intrarea lor în vigoare. Toate aceste atribuţii aparţin Consiliului Constituţional, cu atribuţii, componenţă şi mod de constituire asemănătoare Curţii Constituţionale din ţara noastră.
Analizând în continuare dispoziţiile constituţionale relevante pentru obiectul prezentului proiect, dispoziţii constituţionale prevăzute în titlurile consacrate puterii judecătoreşti din legi fundamentale aparţinând unor importante state europene, se constată că în Belgia, Franţa şi Italia există un Consiliu Judiciar unic pentru procurori şi judecători, pe câtă vreme în Olanda şi în Spania există un astfel de consiliu doar pentru judecători. În general, în toate aceste state componenţa consiliilor respective este dată de magistraţi şi membri civili, unii fiind aleşi, alţii numiţi sau desemnaţi, iar unii făcând parte de drept din respectivele consilii. Fără a intra într-o analiză tehnică detaliată, este de reţinut faptul că în Regatul Belgiei, din cei 44 de membri care compun Consiliul Superior al Magistraturii, 22 sunt magistraţi (judecători şi procurori) şi 22 sunt membri laici (avocaţi, profesori, reprezentanţi ai societăţii civile). Magistraţii respectivi sunt aleşi prin vot secret de către colegiile electorale ale magistraţilor, iar membrii laici sunt numiţi de Senat, cu o majoritate de 2/3. În Regatul Olandei în schimb, numărul membrilor care compun acest consiliu este mult mai mic, din cei 5 membri, 3 aparţinând sistemului judiciar, iar 2 provenind din funcţii superioare constituite în cadrul unui departament guvernamental. Una din raţiunile numărului mic de membri este cea oferită de colaborarea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii din această ţară cu colegiile de conducere din fiecare instanţă (preşedinte, şefii de secţii, directorul operativ aparţinând unei profesii juridice), în chestiunile legate de cariera judecătorilor. Într-o a treia monarhie europeană, respectiv în Spania, în afară de Preşedintele Curţii Supreme (membru de drept), ceilalţi 20 de membri sunt reprezentaţi de 12 judecători şi de 8 jurişti sau reprezentanţi ai profesiilor juridice. În această ţară nu există un sistem electiv pentru desemnarea respectivilor membri, ei fiind numiţi de Parlament. Acelaşi mecanism de desemnare mixtă a reprezentanţilor puterii judiciare în Consiliul Superior al Magistraturii se întâlneşte şi în două republici cu o îndelungată tradiţie democratică în Europa, Franţa şi Italia, în prima dintre aceste ţări intrând în componenţa celor două secţiuni 6 judecători, respectiv procurori, consilieri de stat, avocaţi şi 12 cetăţeni ( câte 6 în fiecare secţiune) care nu sunt membri ai sistemului judiciar sau ai administraţiei publice, numiţi de către Preşedintele Republicii, Preşedintele Adunării Naţionale şi Preşedintele Senatului; în Italia pe de altă parte, 3 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt integraţi de drept (Preşedintele Republicii, Preşedintele Curţii de Casaţie şi Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Casaţie), ceilalţi membri fiind reprezentaţi de magistraţi (2/3) şi de membri laici (1/3) adică profesori universitari de drept şi avocaţi cu minimum 15 ani experienţă.
Analizând structura Consiliului Superior al Magistraturii din România, constatăm că funcţionează acelaşi principiu al compunerii sale din magistraţi şi reprezentanţi ai societăţii civile, calitatea de membru dobândindu-se fie prin alegere, fie prin numire de către Senat, fie prin virtutea funcţiei, aceasta atribuind de drept calitatea. Respectivul organism este alcătuit din 19 membri, 16 aleşi şi 3 desemnaţi de drept. Dintre cei 16 membri aleşi, 14 nu au nici o legătură cu implicarea puterii legislative sau executive în desemnarea lor, Senatul având doar atribuţia de a-i valida după constatarea rezultatului alegerilor. Aceşti 14 membri sunt aleşi pe Adunările Generale ale magistraţilor, 9 fiind judecători şi 5 procurori. Ceilalţi 2 membri aleşi, care participă doar la lucrările Plenului, sunt desemnaţi exclusiv de către o Cameră a Parlamentului naţional (Senatul), din rândul unor specialişti în domeniul dreptului, cu o înaltă reputaţie profesională şi morală, ei reprezentând societatea civilă. În sfârşit, membrii de drept sunt reprezentaţi de ministrul justiţie, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi respectiv procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. De remarcat faptul că, deşi Preşedintele României nu este membru al Consiliului Superior al Magistraturii (ca în Franţa), potrivit art.133 alin.6 din Constituţie şi al art. 25 din Legea nr. 317/2004, el prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă. Din analiza textului constituţional rezultă că – întocmai ca şi reprezentanţii societăţii civile – el nu poate participa decât la şedinţele de Plen, nu şi la şedinţele secţiilor.
Revenind la aceste categorii de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii se observă în primul rând faptul că în Strategia de reformă a sistemului judiciar pe anii 2003-2007 se preciza că – pentru a evita pericolul corporatismului, din Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să facă parte, după modele europene consacrate, personalităţi ale societăţii civile din afara magistraturii. În realitate însă, transpunerea în plan constituţional şi legal a bagatelizat această idee, atât prin numărul redus de membri, cât şi prin rolul lor mai mult decorativ. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin modificarea Legii nr. 317/2004 numeroase atribuţii ale Plenului au trecut la secţii, neputându-se vorbi de un dialog real cu societatea civilă şi de un control al acesteia.
În ceea ce priveşte membrii de drept, chiar dacă ei participă şi la şedinţele de Plen şi la cele ale secţiilor, totuşi nu au drept de vot în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare.
La rândul său, este de remarcat faptul că Preşedintele României participă – chiar dacă nu este prevăzut expres – la lucrările Plenului, pentru că din moment ce are posibilitatea de a prezida lucrările acestuia este evident că poate să şi participe la ele, bineînţeles fără drept de vot. În acest context, el nu răspunde în solidar cu membrii organismului respectiv pentru hotărârile şi măsurile adoptate.
În sensul celor enunţate mai devreme, probabil că recrutarea constituie punctul de contact cel mai vizibil între puterea judecătorească şi celelalte ramuri ale sistemului politic. Acest sistem de recrutare conferă judecătorului o reprezentativitate inerentă şi necesară, care totuşi diferă cel puţin din punct de vedere al legitimării între Europa şi America de Nord. În fapt, în ţările de drept romano-germanic relaţia dintre drept şi politică subzistă pe principiul aplicării legilor de către judecători fără amestecarea lor în prerogativele puterii politice. În schimb, în Statele Unite de exemplu, metodele de selectare a judecătorilor sunt variabile, după este vorba de judecători federali sau statali, dar acestea se alătură întotdeauna fie sistemului electiv, fie sistemului nominalizării. La început, judecătorii instanţelor federale, mai ales cei ai Curţii Supreme, erau total opuşi judecătorilor locali, desemnaţi printr-un proces partizan sau aleşi şi a căror competenţă juridică nu constituia întotdeauna principalul criteriu al alegerii. Cu toate acestea, aceste diferenţe, dacă ele subzistă, au fost atenuate şi în ambele cazuri obiectivele urmărite constă în garantarea competenţei, imparţialităţii şi independenţei acestora, lucru posibil în condiţiile în care judecătorii sunt asiguraţi că nu pot fi revocaţi fără o cauză justă şi li se garantează o retribuţie suficientă.
În mod cert, în toate sistemele de drept moderne ar trebui ca vârful puterii judecătoreşti să fie reprezentat de instanţa supremă a statului respectiv, indiferent de denumirea acesteia, fără ca acest lucru să diminueze rolul Ministerului Justiţiei, al cărui principal rol ar trebui să fie protecţia societăţii şi executarea legilor de interes public. În altă ordine de idei, mai mult sau mai puţin puterea judecătorului este limitată de cei trei factori enunţaţi de Alexis de Tocqueville încă din secolul XIX, acesta susţinând că „judecătorul nu se poate pronunţa decât atunci când există un litigiu; el nu se ocupă niciodată decât de un caz particular, iar pentru a acţiona, trebuie să aştepte întotdeauna să fie sesizat”. În ambele privinţe, rolul Consiliului Superior al Magistraturii, prin prisma înşiruirii de idei din cuprinsul prezentului proiect, este esenţial.
SECŢIUNEA II
Rolul şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii.
Consideraţii generale
Atribuţiile constituţionale ale Consiliului Superior al Magistraturii sunt în număr de două, respectiv formularea unor propuneri adresate Preşedintelui României pentru numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor şi îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în materie disciplinară. Cu privire la prima dintre aceste atribuţii principale, Constituţia României prevede la art.134 alin.1 că propunerile pentru numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor (cu excepţia celor stagiari) se face de Consiliul Superior al Magistraturii către Preşedintele României. În ceea ce priveşte numirea judecătorilor şi procurorilor stagiari, Legea nr.317/2004 stabileşte că operaţiunea respectivă revine Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire al Institutului Naţional al Magistraturii.
În legătură cu rolul Consiliului Superior al Magistraturii de instanţă de judecată în materie disciplinară, rol atribuit de dispoziţiile art.134 alin.2 şi 3 din Constituţia României, se stipulează că hotărârile dispuse în această privinţă pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pentru a-şi exercita rolul constituţional respectiv, Consiliul Superior al Magistraturii îşi îndeplineşte respectiva atribuţie prin secţii, secţia pentru judecători având rolul de instanţă disciplinară şi pentru magistraţii asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procedura răspunderii disciplinare este prevăzută pe larg în cuprinsul aceleiaşi Legi nr.317/2004. Coroborate cu aceste texte sunt şi dispoziţiile art. 98 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 care dispune ca răspunderea disciplinară intervine pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei (aceeaşi lege stabilind abaterile disciplinare şi sancţiunile ce pot fi aplicate judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor asistenţi).
Legea nr. 317/2004 stabileşte că acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, spre deosebire de dispoziţiile anterioare (dinainte de modificările din 2005) care atribuiau această calitate de titular colegiilor de conducere ale instanţelor şi parchetelor.
Aliniatul ultim al art. 134 din Constituţie stabileşte în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii şi alte atribuţii prevăzute în legea sa organică, în realizarea rolului de garant al justiţiei. Aceste atribuţii vizează diferite domenii, de la cariera judecătorilor şi procurorilor până la organizarea şi funcţionarea instanţelor şi a parchetelor. Pot fi enumerate în sarcina Plenului, pe acest ecart, eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor stagiari, propunerile adresate Preşedintelui României în scopul oferirii de distincţii pentru judecători şi procurori, organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi a examenului de capacitate, organizarea şi validarea concursurilor pentru numirile în funcţii de conducere a judecătorilor şi procurorilor, organizarea concursurilor de promovare în funcţii de execuţie ale judecătorilor şi procurorilor, convocarea adunărilor generale din cadrul instanţelor şi parchetelor, adoptarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, a Regulamentului propriu de organizare şi funcţionare, a Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti şi a proiectelor de regulamente şi ordine care se aprobă de ministrul justiţiei, posibilitatea sesizării ministrului justiţiei cu privire la necesitatea iniţierii sau modificării unor acte normative în domeniul justiţiei, numirea secretarului general şi a personalului cu funcţii de conducere din aparatul propriu.
Un stoc variat de atribuţii incumbă şi Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, acestea având competenţe în ceea ce priveşte delegarea şi detaşarea judecătorilor şi procurorilor, numirea lor în funcţii de conducere, examinarea recomandărilor primite de la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind numirea în funcţie a judecătorilor acestei instanţe, soluţionarea contestaţiilor împotriva calificativelor acordate de comisiile de evaluare anuală a activităţii profesionale, propunerile adresate Preşedintelui României privind numirea şi revocarea în/din funcţie a preşedintelui, vicepreşedintelui şi preşedinţilor de secţii din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, avizarea propunerilor ministrului justiţiei de numire şi revocare a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a procurorului-şef al Departamentului Naţional Anticorupţie, adjuncţilor acestora, a procurorilor şefi de secţii ai acestor parchete, precum şi a procurorului-şef al D.I.I.C.O.T., aprobarea transferului judecătorilor şi procurorilor şi dispunerea suspendării din funcţie a acestora, aprobarea înfiinţării şi desfiinţării secţiilor instanţelor, avizarea proiectului de hotărâre a guvernului privind lista localităţilor arondate judecătoriilor, precum şi încuviinţarea percheziţiei, reţinerii sau arestării preventive a judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor asistenţi.
Din examinarea comparativă a celor două ansambluri de atribuţii se constată reducerea în oarecare măsură a forţei Plenului Consiliului, atribuţiile acestuia fiind diminuate fie în favoarea ministrului justiţiei, fie în favoarea Secţiilor Consiliului. Dat fiind rolul său de garant al independenţei justiţiei, este firească îndeplinirea de către Consiliul Superior al Magistraturii a unui stoc cât mai mare de atribuţii, rămânând ca reforma constituţională şi legală să fie transpusă pe deplin în practică.
SECŢIUNEA III
Obiective propuse în cazul alegerii ca membru în Consiliul Superior al Magistraturii.
Continuând ideea iniţiată în cuprinsul părţii introductive, trebuie reliefat fără îndoială faptul că cele trei puteri în stat îşi garantează respectul reciproc, în conlucrarea dintre acestea una din direcţiile de acţiune fiind în mod cert cea care vizează creşterea încrederii marelui public în sistemul judiciar şi în statul de drept. Pentru ca sistemul judiciar naţional să poată fi viabil, una dintre condiţii este atribuirea unui statut european fiecărui magistrat din România, bazat pe stabilitatea şi securitatea acestuia, în acord cu reglementările internaţionale pertinente. Tot în vederea asigurării unei percepţii pozitive din partea publicului larg, este necesară – ţinând de esenţa mandatului reprezentativ al fiecărui membru al Consiliului Superior al Magistraturii – menţinerea independenţei justiţiei în general şi a judecătorului în special, calitate esenţială pentru corectitudinea actului de justiţie.
În desfăşurarea atributelor specifice conferite de calitatea de
membru al Consiliului Superior al Magistraturii, voi urmări în permanenţă derularea unei optime colaborări cu clasa politică şi cu societatea civilă, aceasta din urmă în accepţiunea ei de sistem de grupuri intermediare cu organizare proprie, grupuri care trebuie să fie independente atât de autorităţile publice, cât şi de unităţile private de producţie şi reproducţie, adică de firme şi respectiv de familii. Perspectiva acestei colaborări va coopta acea parte a societăţii civile capabilă de a lua hotărâri şi de a acţiona colectiv în scopul apărării sau al promovării unor interese generale, inclusiv în materie de justiţie, fără însă a încerca să ia locul agenţilor statali sau a accepta responsabilităţi pentru guvernarea întregii societăţi. Consider că este imperios necesară o astfel de colaborare desfăşurată în parteneriat cu grupuri care sunt de acord să acţioneze conform unor reguli civile prestabilite, care presupun respectul reciproc, acceptând de asemenea reflectarea exactă şi completă a mecanismelor şi scopurilor acestei colaborări de către mijloacele de media, astfel încât să fie percepute amplu şi exact de către marele public.
Fără doar şi poate, esenţială pentru o democraţie este cerinţa ca, pe teritoriul statului respectiv, toţi marii actori politici – în special guvernul şi aparatul de stat – trebuie să fie supuşi în mod eficient domniei legii, care protejează libertăţile individuale şi viaţa asociativă. Prin conceptul de societate politică trebuie înţeleasă acea arenă în care actorii politici concurează pentru dreptul legitim de a exercita controlul asupra puterii publice şi aparatului de stat. Întrucât prin ea însăşi societatea civilă poate distruge un regim nedemocratic, este evident că o consolidare democratică trebuie să implice inerent societatea politică. În plus, o astfel de consolidare democratică are nevoie de dezvoltarea de către populaţie a unei aprecieri faţă de instituţiile centrale ale statului – puterea judecătorească, legislativul, partidele politice, regulile electorale şi conducerea politică. Ideal ar fi ca niciuna dintre cele trei arene (justiţie, politică, societate civilă) să nu fie subestimată în favoarea celorlalte, motiv pentru care voi încerca prin prisma atribuţiilor de membru în Consiliul Superior al Magistraturii, organism cu rol de tampon, dar şi de liant între puterea judecătorească pe de o parte şi cea politică şi societatea civilă pe de altă parte, să asigur fluidizarea comunicării şi cooperării absolut necesare pentru îndeplinirea mandatului încredinţat de electorii din cadrul tribunalelor.
În acelaşi cadru al urmăririi unei colaborări eficiente între structurile arătate mai sus, voi urmări aprofundarea şi extinderea atribuţiei privind avizarea proiectelor de acte normative ce privesc activitatea autorităţii judecătoreşti şi a proiectelor de regulamente şi ordine care se aprobă de ministrul justiţiei, în sensul consultării în mod obligatoriu a Consiliului Superior al Magistraturii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii de elaborare şi adoptare a proiectelor de acte normative care se referă la activitatea sistemului judiciar.
Pentru îndeplinirea rolului său principal de garant al independenţei şi imparţialităţii magistraţilor, dar şi pentru îndeplinirea celorlalte prerogative constituţionale, apreciez că este imperios necesară o mai strânsă colaborare între Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii şi colegiile de conducere ale instanţelor, acestea din urmă având prerogative de exercitare a conducerii generale ale judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi cunoscând prin urmare cel mai bine problemele concrete şi necesităţile acestor categorii de instanţe. Voi insista pentru aprofundarea acestei colaborări şi pe considerentul că ar fi evident mai fluidă şi mai benefică o colaborare între două organisme alese, atât membrii Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi cei ai colegiilor de conducere fiind în cea mai mare parte aleşi de către colective de magistraţi, fiind diferită doar întinderea masei de electori.
Dată fiind importanţa atribuţiei de gestionare a carierei magistraţilor, opinez de asemenea că trebuie sporită accesibilitatea tuturor acestora la derularea activităţii Consiliului Superior al Magistraturii în această privinţă, în sensul posibilităţii asistării de către toţi cei interesaţi la lucrările Secţiilor şi ale Plenului în măsura în care acestea sunt publice. Bineînţeles că această opinie nu se îndreaptă spre necesitatea asigurării prezenţei fizice a unei mase atât de mari de persoane la lucrările respective, ci spre introducerea unui sistem de comunicare prin video-conferinţă (asemănător celui utilizat de Instituţiile Prefectului la nivelul fiecărui judeţ), care să dea posibilitatea asistării de la sediul fiecărui tribunal la lucrările Secţiei pentru judecători şi respectiv ale Plenului. Sistemul respectiv ar fi cu atât mai util cu cât ar evita deplasarea judecătorilor propuşi pentru delegări sau prelungiri de delegări în funcţii de conducere, a celor care au solicitat audierea în vederea obţinerii unor transferuri, sau a altor magistraţi aflaţi în situaţii asemănătoare, interviul sau audierea respectivă putând fi făcută prin acest sistem de comunicare la distanţă fără a mai fi necesară deplasarea magistratului în afara judeţului unde funcţionează instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Un alt obiectiv pe care îl voi urmări va fi cel de a asigura vizibilitatea cât mai amplă a puterii judecătoreşti, sarcina de a asigura o percepţie cât mai întinsă şi exactă a activităţii magistraţilor (percepţie indusă în special marelui public) revenind fără doar şi poate Consiliului Superior al Magistraturii în mai mare măsură decât asociaţiilor profesionale ale magistraţilor sau decât Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti. În acest scop, voi urmări în permanenţă asigurarea participării unor reprezentanţi ai Consiliului la toate emisiunile audio-vizuale în care se dezbat teme care au legătură cu justiţia, inclusiv talk-show-uri cu tentă politică, fiind evident în interesul magistraţilor ca poziţia lor să fie susţinută de un reprezentant desemnat prin vot şi nu de membri ai asociaţiilor profesionale cu reprezentativitate relativă la nivel naţional sau de înalţi funcţionari din cadrul ministerului de resort. De asemenea, consider că ar fi mai utilă popularizarea opiniei Consiliului Superior al Magistraturii în presa scrisă cu difuzare naţională, opinie care vizează fie probleme de drept, fie modul de instrumentare a unor cauze aflate în situaţia de a putea fi comentate, decât limitarea acesteia la includerea în rândurile unui comunicat sumar de presă, neangajant şi tern.
Nu poate fi bineînţeles neglijată problema inexistenţei independenţei administrativ-financiare a instanţelor judecătoreşti, fiind evidentă legătura directă între finanţarea corespunzătoare a instanţelor şi asigurarea unei justiţii echitabile, fiind de recomandat ca acestor instanţe (în prezent subfinanţate) să le fie aplicat principiul autoguvernării. În interiorul puterii judecătoreşti este împărtăşită pe scară largă opinia că bugetul justiţiei trebuie gestionat de ea însăşi, cu atât mai mult cu cât justiţia virează venituri importante către bugetul de stat, putându-se autofinanţa în parte. Spre această finalitate, Consiliul Superior al Magistraturii în ansamblul său, precum şi fiecare membru ales în parte, au obligaţia să urmărească aplicarea legii privind transferarea atribuţiilor deţinute de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în ceea ce priveşte gestionarea bugetelor instanţelor, către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind de asemenea de dorit evitarea unor rectificări negative pe parcursul unui an bugetar ale sumelor alocate optimei desfăşurări a activităţii sistemului judiciar. În cazul în care voi fi în postura respectivă, voi încerca în permanenţă – în acord cu atribuţiile specifice – să evit vulnerabilitatea sistemului judiciar datorată unei finanţări insuficiente, vulnerabilitate care inevitabil ar putea accentua o inerentă dependenţă de celelalte puteri ale statului.
Incumbă în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii efectuarea demersurilor necesare în vederea asumării publice şi a respectării standardelor unanim acceptate ale independenţei judecătorilor, standarde care presupun garantarea prin lege a remuneraţiei corespunzătoare cuvenite acestora, a unui cuantum decent al pensiilor, al unei vârste rezonabile de pensionare şi a unor condiţii optime de desfăşurare a activităţii. Pe lângă implicarea activă în desfăşurarea acestor demersuri, mă voi angaja şi în accelerarea solicitărilor adresate Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în sensul respectării tuturor hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în materia drepturilor salariale, repetatele amânări în virarea drepturilor cuvenite fiind de natură să întreţină şi să amplifice nemulţumirile celor care ar trebui să beneficieze de aceste drepturi.
Având în vedere rolul său elitist de garantare a independenţei justiţiei şi de interpunere între puterea judecătorească şi puterea legislativă, respectiv executivă, cu principala misiune de protejare a statutului şi drepturilor judecătorilor, Consiliul Superior al Magistraturii are nevoie de înlăturarea atribuţiilor referitoare la personalul auxiliar de specialitate şi conex, ele putând fi preluate – în optica mea – de către Curţile de Apel, cu atât mai mult cu cât acestea deţin deja un set important de atribuţii în această privinţă (legate de angajarea, încetarea activităţii, sancţionarea, delegarea sau detaşarea, transferul, promovarea în funcţii de conducere, acordarea treptelor şi a gradelor de salarizare). Curţile de Apel ar urma să intensifice în acest sens legăturile instituţionale cu Şcoala Naţională de Grefieri, fiind degrevat Consiliul Superior al Magistraturii de obligaţia avizării modificărilor statelor de funcţii şi de personal ale instanţelor judecătoreşti în sensul transformării unor posturi de grefieri sau de lucrători în cadrul personalului conex, avizării cererilor de numire fără concurs în funcţiile din cadrul personalului auxiliar de specialitate etc.
Faptul că schemele cu care funcţionează sistemul judiciar datează de 15 ani, nemaifiind revizuite până în prezent, are repercusiuni directe asupra activităţii instanţelor şi parchetelor, volumul de activitate al acestora crescând de la an la an. În această conjunctură, numărul mare de posturi vacante din sistem (aproximativ 800) reclamă necesitatea găsirii resurselor care să asigure desfăşurarea activităţii Institutului Naţional al Magistraturii la capacitate maximă. Nu trebuie neglijat în acest sens faptul că principala cale de admitere în magistratură este cea de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, concursul direct (pentru candidaţii cu 5 ani vechime în profesii juridice) fiind necesar să rămână o cale excepţională. În consecinţă, unul din obiectivele pe care le voi urmări de asemenea va fi cel de găsire al unei contrabalansări între nevoile instanţelor şi parchetelor în privinţa resurselor umane şi calitatea acestor resurse, fiind utilă asigurarea standardelor apreciabile pentru admiterea în magistratură. Se impune totodată identificarea unor resurse pentru funcţionarea Institutului (ca de altfel şi a Şcolii Naţionale de Grefieri), fiind necesară ameliorarea situaţiei financiare şi chiar de resurse umane pentru cele două instituţii. Finalitatea acestor direcţii corelative obiectivului enunţat va trebui reflectată în regândirea schemelor cu care funcţionează sistemul judiciar, îmbunătăţite cantitativ şi calitativ.
Deoarece în ultimul timp una dintre problemele cele mai dezbătute de către judecători a constituit-o procedura de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, problema respectivă depăşind chiar cadrul profesiei de magistrat şi extinzându-se ca subiect de dezbateri şi în mediile politice, din interiorul societăţii civile şi din presa naţională, voi încerca în colaborare cu ceilalţi membrii aleşi şi de drept să fac astfel încât respectivul sistem de promovare să ofere garanţiile de obiectivitate şi transparenţă care se impun, toţi potenţialii candidaţi urmând să beneficieze de egalitate de şanse. Întrucât la un asemenea nivel s-ar impune desfăşurarea unei proceduri care să cuprindă evaluarea reală şi efectivă a întregii activităţi profesionale a candidaţilor, probabil că rolul Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ar trebui să fie nu doar consultativ, ci membrii respectivului organism sau după caz judecători desemnaţi de acesta să fie implicaţi efectiv în procedura de selecţie a candidaţilor.
Consider că este indispensabilă menţinerea permanentă a contactului cu magistraţii care mă pot desemna prin vot ca reprezentantul lor în Consiliul Superior al Magistraturii, dată fiind natura mandatului reprezentativ obţinut prin respectivele alegeri, astfel încât din postura respectivă aş organiza cel puţin o dată pe an câte o întâlnire cu colectivele de magistraţi din cadrul fiecărui tribunal şi tribunal specializat din ţară, la sediul acestora. Apreciez de asemenea ca fiind indispensabilă participarea periodică a fiecărui membru al Consiliului Superior al Magistraturii la adunările generale organizate în cadrul instanţelor şi parchetelor pe care le reprezintă, fiind insuficientă prezenţa acestora la sediile instituţiilor respective doar cu ocazia organizării unor bilanţuri. Independent de aceste întâlniri, voi încerca să creez premizele unui contact permanent cu judecătorii din cadrul tribunalelor, astfel încât să fie accesibilă şi facilă abordarea reprezentanţilor acestei categorii de instanţe de către fiecare magistrat reprezentat în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Acest obiectiv se impune de altfel de la sine, dat fiind faptul că adunările generale ale judecătorilor sunt organele cu rol de reprezentare directă ale fiecărei instanţe în parte, totalitatea acestor adunări conturând puterea judecătorească.
Aceste câteva obiective a căror realizare o voi urmări în cazul în care voi fi ales ca membru în Consiliul Superior al Magistraturii nu alcătuiesc o listă exclusivistă şi închisă, urmând ca din discuţiile pe care le voi purta în cadrul adunărilor generale din cadrul tribunalelor la care îmi voi susţine candidatura potrivit calendarului întocmit pentru aceste alegeri să-mi însuşesc şi alte doleanţe şi sugestii ale judecătorilor, a căror satisfacere şi aplicare o voi urmări pe baza prerogativelor conferite de statutul de membru ales.
Dat fiind faptul că mandatul unui membru ales în Consiliul Superior al Magistraturii este general, neimplicând ratificarea de către masa de magistraţi a actelor îndeplinite în exercitarea sa nu presupune o relaţie juridică între magistraţii care şi-au exercitat dreptul de vot şi candidatul ales de aceştia, între ei neexistând nici o legătură de subordonare şi nici un acord de voinţă. Potrivit lui Marcel Prelot, alegerea este un act colectiv în care voinţele orientate în acelaşi sens se unesc în vederea producerii unui efect de drept. În consecinţă, consider că în cazul în care voi obţine un mandat de 6 ani de membru în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, voi avea obligaţia acţionării conforme cu voinţa judecătorilor din cadrul tribunalelor din ţară, urmând ca pe lângă urmărirea obiectivelor expuse mai devreme (lista rămânând în permanenţă deschisă), să mă adaptez diferitelor situaţii ce pot apărea în interiorul sistemului judiciar sau în exteriorul acestuia, dar cu repercusiuni asupra sa.
PDF 
[...] îmi va incumba sarcina ca – în afara urmăririi realizării obiectivelor propuse în proiectul de candidatură – să mă preocup de orice situaţii din interiorul sau din afara sistemului judiciar, [...]
[...] October 2010 – Juridice.ro 1 citiri Rustin Ciasc, vicepresedinte al Tribunalului Caras-Severin, candidat la functia de membru CSM, a declarat intr-un interviu acordat luju.ro ref. colaborarea cu clasa [...]