Mă aşteptam ca alegerea reprezentantului în noul CSM din partea CAB-ului să fie precedată de linişte. Liniştea certitudinilor acelora care au trăit ultimii şase ani aşa cum îi vor trăi şi pe următorii şase: absenţi.
Şi totuşi, n-a fost să fie.
Nu mică mi-a fost mirarea când auzit-am că s-au luat la “păruială”. Dar nu oricum, ci elegant şi clasic. Elegant, adică prin intermediari, clasic, adică printr-un om de nădejde.
Pe scurt, pentru a da un sens celor scrise, se zice că dna. Candidat l-a plagiat pe dnul. Candidat, răpindu-i din ideile Proiectului candidaturii.
Dacă ne gândim că dnul. Candidat a avut şase ani la dispoziţie pentru a-şi proiecta noua candidatură, nici nu-i de mirare că ideile sale stârnesc pohtele neinspiraţilor.
Totuşi, acuza ce pare să fi încălzit atmosfera care, altminteri, ar fi alunecat în binecunoscuta lâncezeală, e discutabilă sub un singur aspect, şi anume a gradului de originalitate pe care şi-l pot revendica aspiranţii la locul cu verdeaţă din Calea Plevnei.
Dacă parcurgeţi , chiar şi pe fugă, conţinutul tuturor Proiectelor celor înscrişi sau, după caz, reînscrişi în luptă, veţi putea lesne observa că toţi spun cam aceleaşi lucruri într-o bătălie pentru câştigarea originalităţii semantice, căci sub aspectul noutăţii mesajului, nimic nou pe sub balanţă.
Să nu fi stat lucrurile aşa, toţi s-ar fi repezit să-şi protejeze la OSIM marca Proiectelor şi, cine ştie, chiar să ceară drepturi de autor, deşi în zilele astea e mai prudent şi mai ieftin să-ţi ţii operele acasă.
Toţi îşi propun şi ne propun, aşa că diferenţa între ei o va face credibilitatea personalităţii pe care o emană fiecare.
Pentru a face diferenţa, uneori, se trece la lupta de gherilă, în care se sare la gâtul adversarului în stilul longa manu, prin oameni de bine.
Pe malul Dâmboviţei, pentru rolul indignatului, s-a găsit popaşarul perfect.
Având ştiinţa trasului de fire ca teatrul să fie pe placul tuturor, încă de pe vremea când ocupa resursele umane prin Ministerul Justiţiei şi organiza concursuri de promovare la care s-a întâmplat să şi participe, d-Nul din titlu a oferit o scenă de linşaj a dnei. Candidat.
Mânat de cele mai nobile resentimente, d-Nul a cerut explicaţii şi a înfierat comportamentul plagiator. Locul şi momentul au fost perfecte, iar actorul şi-a dat, cel mai probabil, măsura talentului, amintindu-le colegilor de aceeaşi vârstă de mult regretatele şedinţe de partid în care excluderea era acompaniată de luările de cuvânt tovărăşeşti ale celor care-şi trăiau efemerul moment de glorie, distrugând viitorul altora. Au lipsit aplauzele la scenă deschisă, dar, exprimându-mi regretul că n-am fost de faţă, poate considera d-Nul prezentul articol un omagiu (sau, probabil, ar trebui să zic osanale) adus actului inchizitorial. Aşa cum ştie un post-pionier să-i ureze unui părinte din partid, în umbra căruia, printr-un capriciu al istoriei, n-a mai apucat să crească.
Ce nu înţeleg eu e de ce, dacă-i vorba de plagiat, cel plagiat n-a sărit ca ars şi n-a protestat public de îndată ce neobrăzarea s-a produs?
De ce a tăcut chitic, n-a dat (la) palmă şi a stat la pândă, aşteptând momentul şi omul pentru aprinderea rugului destinat să facă scrum şansele adversarului?
Am mai văzut strategii similare, iar rezultatele le trăim cu toţii, în fiecare zi.
Ca totul să fie cât mai veridic, d-Nul înscris la cuvânt aud că şi-a “recunoscut” divergenţele din trecut cu dnul. Candidat. Oare pe ce nu se înţelegeau, că trecutul ascunde poveşti interesante în justiţie? Acum avem parte de telenovele, în pas cu vremurile, iar partea cea mai spumoasă e la vedere. În trecut, războaiele se purtau în surdină şi, mai mereu, prin intermediari. Constat că trecutul ne prinde, din când în când , din urmă.
Auzind de mărturisirile d-Nului , mi-am amintit amuzată de proverbul, adaptat situaţiei: duşmanul, la nevoie, te recunoaşte.
Cine putea fâlfâi cel mai credibil steagul indignării decât vechiul “duşman”, (h)opozantul care se obiectivează dincolo de limitele propriei conştiinţe, recunoscând calităţile “adversarului” pentru ca auditoriul să aştepte deznodământul cu sufletul la gură şi cu îndoielile risipite în drum spre CABinuţa de votare.
Lovitura a fost de maestru şi se vede de la o poştă experienţa. Tipul de experienţă care, dacă nu guşti genul acesta de mis en scene, îţi poate da fiori.
Cât despre dna. Candidat, dacă povestea cu plagiatul-i adevărată, a comis o greşeală de începător, ”admirabil” speculată de contracandidat şi nu-i deloc exclus (fireşte, doar la nivel de supoziţie) să fi beneficiat de sprijinul vreunui binefăcător care, ajutând-o în conceperea Proiectului, să se fi uitat, cu intenţie sau fără, pe zicerile adversarului. Mi-e greu să cred că, în absenţa unui asemenea “sprijin”, cineva ar putea muşca din momeala caşcavalului rival fără să anticipeze găurile de imagine din propriul şvaiţer.
Rezumativ, situaţiunea se prezintă astfel: de o parte a balanţei o poveste despre plagiat într-o abrambureală de proiecte în care nimeni nu poate clama originalitatea, decât cel mult una semantică, iar de cealaltă parte originalitatea reinventată, precum Afrodita, din spuma ineficienţei lustruite a ultimilor şase ani.
Într-un sens, o posibilă eroare de începător într-ale jocurilor de culise, în celălalt sens, o posibilă strategie de exterminare a adversarului pentru a trage cortina peste ceea ce nu s-a întâmplat în ultimii şase ani. Vă sună cumva cunoscut?
În curând, veţi alege între cele două realităţi sau poate veţi opta pentru craii altor Curţi. Orice veţi alege, îngăduiţi-mi să vă amintesc că doar trecutul ne arată certitudinile de care mulţi dintre dumneavoastră, cei ne-absenţi, sunteţi sătuli.
Închizând c(i,e)rcul inchizitorial, rămân cu o curiozitate ce va fi curând satisfăcută: popa de pică a ajutat?
Oare pică? Sau rămânem să doinim?
Amelia FARMATY
judecător, Curtea de apel Bucureşti
PDF 
