Gabriela Victoria Birsan. Proiectul pentru CSM

30 March 2011 - Juridice.ro

Please wait

Suntem in masura sa va prezentam proiectul judecatoarei Gabriela Victoria Birsan, presedintele Sectiei de contencios administrativ si fiscal al Inaltei Curti de Casatie si Justitie pentru functia de membru CSM.

“PROIECT

privind principalele obiective urmărite în cazul alegerii în calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii

În stabilirea obiectivelor urmărite de un viitor membru al Consiliului Superior al Magistraturii este imperios necesar a se pleca de la ceea ce reprezintă autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi ceea ce reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii, pe de altă parte, în actuala ordine constituţională şi legală a Statului Român.

***

Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, republicată:

„Art. 126. – (1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.”

În analiza textului constituţional citat, în doctrină s-a afirmat că „este cu totul nejustificată şi creatoare de confuzii folosirea noţiunii de justiţie într-un sens larg, care cuprinde şi Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii” [1].
Instituţia Consiliului Superior al Magistraturii îşi găseşte reglementarea în Constituţie tot în cuprinsul Capitolului VI – „Autoritatea judecătorească”, art. 133-134 (care formează Secţiunea a 3-a a capitolului respectiv, secţiune intitulată chiar „Consiliul Superior al Magistraturii”).
- Potrivit art. 133-134 din Constituţie, republicată:

„SECŢIUNEA a 3-a

Consiliul Superior al Magistraturii

Articolul 133 – Rolul şi structura

(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:

a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;

b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen;

c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2) litera a).

(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani.

(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.

(6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă.

(7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2).

Articolul 134 – Atribuţii

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.

(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.”

Dispoziţiile constituţionale citate (ale art.133-134) au fost interpretate în doctrină în sensul că „acest organism […] are rolul de a garanta independenţa justiţiei” şi că „el se impune, prin atribuţiile sale […] între puterea judecătorească şi puterea legislativă ori executivă, pentru a-i scuti pe judecători de presiuni, promisiuni de avansare etc. care ar afecta independenţa şi imparţialitatea lor” [2].
De asemenea, s-a afirmat că CSM este un organ al autorităţii judecătoreşti, care însă are doar atribuţii administrative şi de jurisdicţie disciplinară [3].
Dispoziţiile constituţionale interpretate în sensul arătat, au fost preluate, subsecvent, în cuprinsul legilor organice privind organizarea judiciară [4] şi Consiliul Superior al Magistraturii [5].
Corespunzător rolului constituţional ce îi revine, prin dispoziţiile Capitolului IV din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt reglementate atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii, după cum urmează:

în privinţa apărării independenţei şi imparţialităţii judecătorilor şi procurorilor (art. 30 alin. 1);
în privinţa apărării reputaţiei profesionale a judecătorilor şi procurorilor (art. 30 alin. 1);
în privinţa carierei judecătorilor şi procurorilor (art. 30 alin. 3, art. 33, art. 35, art. 40);
în privinţa admiterii în magistratură, evaluării, formării şi examenelor judecătorilor şi procurorilor (art. 34, art. 36);
în domeniul organizării şi funcţionării instanţelor şi parchetelor (art. 37, art. 41);
în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor (art. 44 – art. 50).

***

Obiectivele pe care şi le propune orice candidat, în perspectiva dobândirii calităţii de membru al CSM, se împart în două categorii:

- obiective propuse în calitate de reprezentant al instanţei de la care provine;

- obiective propuse în calitate de membru al CSM, prin excelenţă organ administrativ colegial al autorităţii judecătoreşti.

Fără doar şi poate, principalele obiective pe care şi le propune un candidat atunci când participă la alegerile pentru calitatea de membru în CSM sunt cele imaginate din perspectiva funcţiei pe care o ocupă (judecător sau procuror) şi entităţii din care provine (instanţă sau parchet).

***

I. Obiective propuse din perspectiva calităţii de reprezentant al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

readucerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca Jurisdicţie Supremă a Statului Român, la rolul său tradiţional şi constituţional de primă instanţă în ierarhia jurisdicţiilor interne, prin care se realizează justiţia;
promovarea unei legi proprii de organizare şi funcţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerarea faptului că Jurisdicţia Supremă a beneficiat de o reglementare distinctă încă de la înfiinţarea sa, prin Legea pentru înfiinţarea Curtei de Casaţiune din 12 ianuarie 1861, precum şi ulterior anului 1989, pe perioada în care s-a aflat în vigoare Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.56/1993;
redobândirea de către judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statutului de demnitate publică, statut care le era recunoscut în reglementarea fostei Legi a Curţii Supreme de Justiţie nr.56/1993;
respectarea competenţelor ce revin potrivit legii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, implicit, dimensionarea acestora corespunzător unei Jurisdicţii Supreme a unui stat membru al Uniunii Europene. a) Din această perspectivă, competenţele ce revin Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie trebuie să corespundă celei mai înalte instanţe a Statului Român, care, potrivit Constituţiei, este vârful instanţelor judecătoreşti şi este unica instanţă căreia îi revine competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Este absolut necesar a fi avută în vedere recomandarea Comisiei Europene cu privire la reforma sistemului judiciar în ceea ce priveşte revizuirea competenţei ce revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu din 20 iulie 2010). b) În realizarea acestui obiectiv, este absolut necesar ca punctul de plecare să îl reprezinte necesităţile constatate şi exprimate de către judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmând ca, în realizarea rolului ce îi revine de interpus între puterea judecătorească şi celelalte două puteri ale statului – puterea legiuitoare şi puterea executivă – Consiliul Superior al Magistraturii să iniţieze şi/sau să susţină toate proiectele de ordin legislativ, financiar sau administrativ care tind să influenţeze competenţa Instanţei Supreme.
consolidarea statutului judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în raport cu rolul constituţional ce revine Instanţei Supreme şi cu menirea autorităţii judecătoreşti de a fi pârghie de echilibru în cadrul statului de drept;
continuarea demersurilor necesare pentru consolidarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în unificarea jurisprudenţei, ca scop final al actului de justiţie, prin instituirea cel puţin în privinţa recursului în interesul legii a unor mecanisme simplificate de genul celui exemplificat pozitiv în Raportul intermediar din 23 martie 2010 al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare (a se vedea pag.3, Nota de subsol nr.2 din Raport). Continuarea acestor demersuri este imperios necesar a se finaliza prin rezultate concrete care să contribuie decisiv la îmbunătăţirea unificării practicii judiciare pentru a răspunde recomandării expres cuprinse şi în Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu din 20 iulie 2010 (a se vedea recomandarea nr.4, pag.9 din Raport). Este, într-adevăr, absolut necesar să se realizeze o bază naţională de jurisprudenţă care să ofere posibilitatea reală de identificare a practicii judiciare relevante în orice materie, cât şi un mecanism care să permită accesul practicienilor şi justiţiabililor la jurisprudenţa instanţelor de la diverse grade de jurisdicţie
asigurarea condiţiilor optime pentru realizarea actului de justiţie la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în ceea ce priveşte: alocarea/construirea unui sediu care să răspundă cerinţelor reale ale unei Jurisdicţii Supreme; punerea la dispoziţie a resurselor umane, financiare şi materiale care să răspundă pe deplin cerinţelor unei Instanţe Supreme, de natură a face posibilă realizarea actului de justiţie la cele mai înalte standarde (prin comparaţie, a se observa modul de organizare, modalitatea de funcţionare, resursele financiare şi umane de care beneficiază orice altă instanţă supremă a unui stat membru al Uniunii Europene, precum şi instanţele internaţionale – CJCE şi CEDO – pentru realizarea unui act de justiţie la care justiţiabilul român se raportează permanent). Sub acest aspect, este necesar a fi efectuate toate demersurile necesare pentru a răspunde în cel mai scurt timp recomandărilor Comisiei Europene cu privire la asigurarea resurselor umane în cadrul sistemului judiciar (este relevant faptul că în Raportul din 20 iulie 2010, Comisia Europeană a amintit faptul că, deşi a fost cuprinsă şi în Raportul din 23 martie 2010, recomandarea respectivă a rămas nesoluţionată).
adoptarea unei legi proprii de organizare şi funcţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce ar fi de natură să-i confere o independenţă reală şi o recunoaştere implicită a rolului tradiţional şi constituţional al Jurisdicţiei Supreme. În acelaşi sens, este de dorit a se da eficienţa cuvenită dispoziţiilor art.132 alin.(5) din Legea nr.304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că „Bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se aprobă de adunarea generală a judecătorilor acestei curţi, cu avizul consultativ al Ministerului Finanţelor Publice”
asigurarea condiţiilor legale necesare pentru a face posibilă preluarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de la Ministerul Justiţiei a bugetului şi patrimoniului aferent instanţelor judecătoreşti.

II. Obiective propuse din perspectiva calităţii de membru al Consiliul Superior al Magistraturii:

1. îndeplinirea întocmai a rolului ce revine Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei în raport cu puterea legiuitoare şi puterea executivă, prin realizarea strictă a competenţei constituţionale şi a atribuţiilor legale ce îi revin. Este de dorit ca acest organism să acţioneze cu profesionalism şi bună-credinţă în limitele competenţei conferite pentru a se evita arogarea de atribuţii care exced rolului şi funcţiilor sale;

2. crearea unor mecanisme reale şi eficiente de comunicare pe orizontală şi pe verticală care să conveargă spre Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca vârf al autorităţii judecătoreşti, cu scopul de a contribui la unificarea practicii judiciare, ceea ce va avea drept consecinţă credibilizarea actului de justiţie. Instituirea unei reale comunicări între instanţe trebuie să fie realizată şi să aibă drept ţintă principală identificarea de către instanţe a aspectelor de practică contradictorie şi recurgerea la modalităţile legale şi regulamentare care fac posibilă unificarea jurisprudenţei la toate nivelele, prin metode similare celei menţionate cu caracter pozitiv în Raportul intermediar din 23 martie 2010 al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare (a se vedea pag.3, Nota de subsol nr.2 din Raport);

3. asigurarea în cel mai scurt timp posibil a resurselor umane necesare funcţionării optime a sistemului judiciar, prin asigurarea finanţării şi ocupării posturilor vacante (de judecător, procuror, personal auxiliar de specialitate), cu consecinţa firească a adaptării schemelor de personal la volumul real de activitate, caracterizat în prezent printr-o creştere progresivă. O asemenea prioritate este menţionată inclusiv în Raportul intermediar din 23 martie 2010 al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele realizate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare (a se vedea pag.4, paragraful 2);

4. îmbunătăţirea, eficientizarea şi creşterea transparenţei procedurilor de ocupare a posturilor de execuţie şi de conducere vacante din cadrul autorităţii judecătoreşti, într-o manieră care să conducă la minimizarea numărului de litigii generate de hotărârile adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în acest domeniu. Avem în vedere faptul că începând cu anul 2005 şi până în prezent (2010) numărul litigiilor generate de hotărârile adoptate în acest domeniu de către Consiliul Superior al Magistraturii a fost în permanentă creştere (9 dosare în anul 2005; 90 de dosare în anul 2006; 203 dosare în anul 2007; 380 dosare în 2008). Scăderea numărului de litigii în materia promovării judecătorilor şi procurorilor în funcţii de execuţie şi de conducere poate fi determinată numai prin creşterea credibilităţii acţiunilor Consiliului Superior al Magistraturii cu consecinţa îmbunătăţirii încrederii faţă de acest organism a celor pe care îi reprezintă, a principalilor săi beneficiari, respectiv magistraţii.

5. eliminarea pe cât posibil din activitatea Consiliului Superior al Magistraturii a uzanţei de recurgere la instituţii juridice cu caracter de excepţie, cum sunt delegarea, detaşarea sau interimatul, în beneficiul utilizării unor instituţii juridice care sunt de natură a asigura un climat de continuitate, stabilitate şi siguranţă juridică prin măsurile adoptate faţă de beneficiarii acestora, respectiv instituţiile şi persoanele în cauză;

6. valorificarea reală şi eficientă a procedurilor legale care conferă Consiliului Superior al Magistraturii dreptul şi obligaţia de a apăra independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională a magistraţilor. Având în vedere rolul ce îi revine şi anume acela de „interpus” între autoritatea judecătorească şi celelalte două puteri ale statului, care poate şi trebuie să îi apere pe magistraţi de orice de presiuni de natură a le afecta independenţa şi imparţialitatea, Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să devină un real, perseverent şi eficient apărător al valorilor de substanţă ale statutului magistratului şi ale actului de justiţie. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii poate şi trebuie să uzeze de toate mijloacele legale şi procedurale pentru a atenua şi, în final, pentru a face posibilă eliminarea definitivă a tuturor formele de presiune care se exercită în prezent în spaţiul public asupra magistratului şi autorităţii judecătoreşti, prin adoptarea unor luări de poziţie prompte şi ferme;

7. monitorizarea permanentă, îmbunătăţirea şi eficientizarea activităţii de formare a judecătorilor, procurorilor şi personalului auxiliar de specialitate prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii, respectiv al Şcolii Naţionale de Grefieri;

8. identificarea aspectelor care necesită adoptarea unor măsuri de reformă din perspectiva Mecanismului de cooperare şi verificare şi promovarea măsurilor reale şi eficiente care să conducă la înlăturarea deficienţelor din organizarea şi funcţionarea sistemului judiciar;

9. consolidarea capacităţii şi răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii, în principal, prin exercitarea atribuţiilor ce îi revin corespunzătoare rolului său fundamental de „interpus” între autoritatea judecătorească şi celelalte două puteri ale statului, aşa cum arătat anterior, care să conducă la asigurarea condiţiilor optime pentru înfăptuirea actului de justiţie, pornind de la cerinţele constatate în cadrul sistemului şi deficienţele ce reclamă remediere. Sub acest aspect, este necesar a exista o colaborare optimă a Consiliului Superior al Magistraturii cu toate autorităţile şi organismele care concură, fie direct, fie indirect, la înfăptuirea actului de justiţie;

10. promovarea tuturor măsurilor necesare la nivel administrativ-organizatoric care să facă posibilă punerea în aplicarea a noilor Coduri de procedură, astfel încât cerinţa de reformă şi eficientizare a sistemului asumată de România în raporturile cu Uniunea Europeană să nu rămână o formă fără fond, ci să devină o măsură de reformă reală, adaptată specificului sistemului judiciar român. În acest sens, este de dorit să fie realizată o consultare reală a tuturor factorilor implicaţi, precum şi întocmirea unor studii de impact corespunzătoare realităţilor specifice sistemului şi care să ofere o imagine fidelă a consecinţelor ce decurg din intrarea în vigoare a noilor Coduri.

***

Obiectivele pe care şi le propune orice candidat la alegerile pentru calitatea de membru în Consiliul Superior al Magistraturii sunt şi rămân în primul rând obiective ale persoanei respective, realizabile însă numai în contextul în care ele se pot regăsi în conţinutul unui Plan de management însuşit şi adoptat de Consiliu, ca organ colegial, în înfăptuirea rolului constituţional ce îi revine, prin exercitarea cu bună-credinţă şi fructificarea tuturor modalităţilor legale şi procedurale pe care organismul le are la dispoziţie.

[1] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, ş.a., Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1234

[2] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, ş.a., Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1262

[3] Ion Deleanu, Procedura civilă, Arad, 1998, p. 76; Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Volumul I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 89; Ioan Leş, Principii şi Instituţii de drept procesual civil, Bucureşti, 1998, p. 95; Emanuel Albu ş.a., Drept administrativ, precitat, p. 150;

[4] Conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”

[5] Conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”

dispoziţie.

Judecator GABRIELA VICTORIA BIRSAN”