Dintr-o altă perspectivă a motivării hotărârii instanţei de fond, vrem să vă aducem de după Codurile gri, unde stăm noi, majoritatea (vorba cântecului), povestea aventurii scurte şi deloc plăcute a lui Robi în tărâmul în care domnea Zmeul denumit în clar “pericolul concret pentru ordinea publică”.
Episodul 2. Atenţie! Pericol concret pentru ordinea publică. În caz de nevoie, spargeţi geamul!
În sala de judecată pute a transpiraţie. Lumea este emoţionată că participă la un act de justiţie. În boxă, inculpaţii miros frumos, a detergent de rufe, folosit de arestul Poliţiei pentru cei care intră. Fiindcă ei ştiu că cei care intră, nu intră pentru 24 de ore, ci pentru mai mult, pentru mult mai mult şi, prin urmare, trebuie să fie curaţi, să nu strice echilibrul de patogeni din beciul instituţiei.
Cei trei judecători din completul de recurs au priviri goale, supărate. Sunt într-o continuă stare de depresie. Nu le e uşor ca în fiecare zi să respingă recursurile celor care nu se consideră pericole publice concrete. Sau abstracte, după caz.
La bară, o mantie de avocat pledează pentru lipsa pericolului concret. Cu foarte puţină convingere. Cunoaşte practica. Ştie că pericolul ăla concret dispare numai când instanţa nu-l mai găseşte nici cu detectorul de metale. Şi, deocamdată, detectorul de metale al completului de recurs e în service. I s-a stricat pedala de frână. Şi afişajul electronic s-a blocat pe modul “de arestat, că merită”.
Urmează cauza mea. Mă ridic şi mă prezint pentru inculpat.
“Cereri prealabile sau excepţii dacă aveţi?”, întreabă preşedintele completului.
“Aşa avea, dar ce folos! Hai să discutăm pe bune”, zic eu, în gând. Cu voce tare, însă:
“Nu avem, Onorată Instanţă!”
“Poftiţi atunci pe fond”, mormăie plictisit preşedintele de şedinţă.
Mă scobesc un moment prin dosar, după concluzii. Le găsesc, le arunc un ochi critic şi le pun la loc. Mă uit la cei trei din faţa mea. Mă întreb ce gândesc la momentul ăsta, fiindcă fiecare se uită în altă direcţie decât în direcţia mea. Tuşesc aproape auzit şi încep:
“Daţi-i drumu’, că are familie. N-a vrut să facă ce-a făcut. V-o jur şi eu şi el. Are doi copii mici acasă de care trebuie să aibă grijă. Nevasta nu face nimic toată ziua, el e singurul din casă care merge la furat. Promite că o să fie băiat bun de acum şi că îşi va găsi de lucru, orice, va face orice, numai nu îl mai ţineţi la beci, că nu-i place. Uitaţi, până şi eu am lacrimi în ochi… M-am emoţionat, îmi cer scuze.”
“Inculpatul, ce aveţi de spus la ultimul cuvânt?”
“Onorată Instanţă, am fost arestat pentru comiterea infracţiunii prevăzute de art. 208 rap. la art. 209 alin. 1 lit. e şi g Cod penal. Mi se impută că aş fi sustras un autovehicul marca Renault din parcarea unui hotel, pe timp de noapte. În primul rând, vreau să mă refer la condiţiile stabilite de art. 143 C.pr.pen. şi ulterior mă voi axa în pledoaria mea asupra veşnicului invocat de distinşii reprezentanţi ai parchetului art. 148 lit. f) Cod procedură penală. Domnule preşedinte, vă rog să observaţi că cerinţa esenţială pentru a se putea dispune măsura preventivă a arestului este aceea de a avea în cauză indicii temeinice că s-ar fi comis o infracţiune. Or, după cum reiese din actele dosarului, nu putem vorbi de asmenea indicii tocmai pentru că parchetul prezintă lacunar starea de fapt şi deformează voit realitatea în scopul ocolirii cerinţei mai sus amintite. De altfel, după cum arată unanim şi jurisprudenţa, chiar jurisprudenţa Onoratei Curţi care e învestită cu judecarea prezentei cauze, nu e suficient să avem o bănuială a organului de urmărire penală că o persoană a comis o faptă prevăzută de legea penală, ci e necesar ca această bănuială să îşi regăsească fundamentarea în probe pertinente care să răzbată cu putere din conţinutul dosarului de urmărire penală. În prezenta cauză, din contră, dosarul de urmărire penală conţine 10 file din care: 5 file e propunerea de arestare, 1 filă – mandatul de aducere a subsemnatului, 1 filă – ordonanţa de reţinere, 1 filă – declaraţia subsemnatului prin care nu dau nicio declaraţie şi 2 file declaraţia de martor a procurorului de caz în care acesta menţionează că i s-a spus lui de către un elefant roz de încredere că eu aş fi furat maşina de care facem vorbire. Or, în mod evident, în rezervaţia Biosferei Delta, Alfa şi Omega, situată în vecinătatea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sus în deal e o Vale, nu avem elefanţi roz. Aceştia au fost împuşcaţi încă din 1990, fiindcă ştiau prea multe despre revoluţia română.”
Rumoare în sală. Lovitură de teatru! Elefanţii roz au dispărut de mai bine de 20 de ani!
“Linişte în sală! Vă rog, continuaţi. Dar concentraţi-vă pledoaria, vom amâna pronunţarea 10 secunde, dându-vă posibilitatea de depunere a unor concluzii scrise prin SMS, pe telefonul doamnei grefier.”
“Închei acum. Mulţumesc. Aşadar, elefanţii roz fiind dispăruţi, ne întrebăm cum putem vorbi de existenţa acestui feroce Pericol Concret pentru Ordinea Publică. De ce ne întrebăm asta? E de notorietate că Pericolul Concret se hrăneşte cu elefanţi roz. Or, dacă aceştia au fost declaraţi oficial dispăruţi ca specie în 1990, iar noi suntem în 2011, cum a putut bestia să nu moară până acum de foame? Solicităm aşadar admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii instanţei de fond şi rejudecând cauza vă solicităm să respingeţi propunerea de arestare preventivă cu cosecinţa punerii mele de îndată în libertate.”
“Instanţa rămâne în pronunţare. Suspendăm şedinţa 5 minute.”
Sala se goleşte. Rămâne doar procurorul de şedinţă. Îi face un semn nervos elefantului roz din spatele sălii să vină până la el. Eu ies. Am nevoie de aer, apă şi de un nou cod de procedură penală. Pe ultimul nu ştiu de unde să-l iau.
Robi CIOBANU
PDF 
Da, toti penalistii (judecatori, procurori, avocati si, de ce nu,inculpati) ne lovim de situatii in care stim care va fi solutia din start.
De asemenea, am trait si eu de “miliarde” de ori situatia in care aveam exceptii sau chestiuni prealabile, dar, “ce folos sa le invoc…”
Cea mai cinica situatie intr-un dosar sunt exceptiile ridicate din oficiu de catre instanta. Desi este deja hotarita cu privire la solutie, pentru respectarea formalismului te intreaba ce parere ai despre exceptie. De parca ai putea schimba opinia instantei…
De curand, la o astfel de invocare din oficiu a unei exceptii, dandu-mi-se cuvantul, am inceput asa: “Domnule presedinte, stiu ca ati invocat exceptia ca sa o admiteti, nu ca sa o respingeti, dar opinia noastra este, totusi, ca…”.
Nu ştiu dacă mă credeţi sau nu, dar eu am văzut judecător care a ridicat din oficiu o excepţie, pentru ca, după ce a ascultat părţile, să o respingă. Cam toţi avocaţii din sală se amuzau pe ascuns de situaţie, dar omul a fost de apreciat că şi-a recunoscut greşeala, respingîndu-şi excepţia invocată. Sigur că situaţia prezentată de mine reprezintă o excepţie
Avocatii ar trebui sa fie bucurosi daca instanta pune in discutie o chestiune din oficiu. Inclusiv o exceptie – daca o si motiveaza. Pentru ca in acest mod, avocatii au “acces” la rationamentul instantei inainte de a fi prea tarziu (comunicarea hotararii) si il pot combate.
Socotesc ca nu este de rusine ca judecatorul sa se lase convins si sa respinga exceptia la care s-a gandit intr-o prima instanta, si acest fel de a discuta este o capcana – dand apa la moara celor care gandesc ca daca au invocat-o, e musai sa o si admita
In Germania, art. 139 proc.civ., daca retin acum bine articolul, obliga judecatorul sa puna in discutie toate imprejurarile de fapt si de drept pe care le considera relevante si sa-si “devoaleze” o evaluare preliminara a posibilei solutii. Am vazut cu ochii mei: “antepronuntarea” in carne si oase! Juristii romani, care prefera sa fie mintiti frumos, dusi cu zaharelul (incuviintandu-li-se probe pe care instanta stie ca nu au nicio relevanta, pe banii clientului) si sa vada fete impietrite, ar fi fost oripilati.
Colegii dvs. din Germania insa mi-au povestit ca pentru ei e foarte bine asa, scapa de “hotararile-surpriza” si au ocazia de a combate argumentele instantei, de a aduce completari, rectificari etc. Iar cand tot e sa pierzi, stii din start de ce si daca mai are rost sa faci sau nu apel (vorbim de o tara cu jurisprudenta constanta, nota bene).
Spre comparatie, pe mine m-a amuzat un avocat in pragul verii, spunand ca daca toate instantele au o practica constanta, asta nu mai e proces echitabil, cum adica dom’ne, sa stii din start ca vei pierde?!
Fara prea multe comentarii – m-am simtit insa dator sa intervin si sa pun la indoiala aceasta indrazneata afirmatie, care este exact pe dos decat realitatea: procesul echitabil nu poate exista decat in situatia unei jurisprudente constante si previzibile.
Desigur, asta ar insemna mai putine dosare, mai putina paine avocatiala mancata pe principiul “hai sa incercam”, sunt acoperit orice i-as spune clientului, pentru ca sigur se gasesc hotarari si asa, si asa etc.
In completare fata de cele aratate cu privire la procedura germana, aruncati o privire pe art. 14 NCPC…
nu pot sa nu intervin. sunt situatii in care instanta pune in discutia partilor diferite chestiuni de procedura, inclusiv ridica exceptii din oficiu, nu pt ca tine mortis sa le admita ci (surpriza!)pt ca doreste opiniile lor, argumentate cand i se pare ca nu este sigura pe o anumita varianta. sunt dezolat sa constat ca avocatii asa considera, cand, de fapt, opinia lor argumentata chiar poate lamuri judecatorul si ii poate oferi o perspectiva diferita de cea avuta. iar pt asta, avocatii, fiind platiti in acest scop, trebuie sa se si straduie. si nu ma puteti lamuri ca majoritatii judecatorilor chiar nu ii pasa de ce vorbesc / sau nu / avocatii!
Discutia pornita e interesanta, chiar daca episodul s-a dorit o satira a modului in care se judeca propunerile/mentinerile de arestare, nu neaparat ce se intampla cu exceptiile invocate din oficiu de instante.
E drept, nu se poate generaliza ca judecatorii nu asculta ce vorbesc avocatii sau nu le pasa, dar din motivarile mentinerilor arestarilor preventive reiese foarte des faptul ca una se invoca de avocat, la cu totul altceva se raspunde de catre instanta. Asta e reprosul general.
In rest… elefantei roz.
am priceput. am auzit ca in penal cam asta e situatia. trist. eu raman la comercial.
replica era, desigur, pt. cei care au intervenit.
in rest, asteptam partea a treia, +- pachiderme.
Atit timp cit procurorii si magistratii sunt colegi de cladire si birouri, se distreaza si petrec programul de lucru impreuna vizitindu-se, nu va exista niciodata egalitate intre avocati si procurori.
Fara sa se inteleaga ca o jignire adusa judecatorilor, personal consider ca este greu ca un judecator sa-l plesneasca “juridic” pe procurorul cu care a ciocnit o sampanie adusa de ziua vreunuia dintre ei sau dupa ce si-au urat la multi ani cu ocazia Craciunului etc. etc.
In timp de avocatii sunt fugariti pe holuri de jandarmi care ii tot perchizitioneaza ca sa nu aduca arme in sala de judecata sau li se scot ochii cu anunturi scrise cu fonturi de 24 ca “Accesul interzis, inclusiv avocatilor” (Curtea de Apel Bucuresti, de exemplu).
Fara sa mai vorbesc de ultra-discutata problema a locatiei procurorului in sala de judecata – linga judecator (unde isi mai si soptesc cite ceva, in timpul sedintelor de judecata) si nu linga avocati, desi si procurorul tot un avocat este (faptic, nu constitutional).
Urmand rationamentul dumneavoastra, judecatorii, procurorii si avocatii nu trebuie nici macar sa se salute iar relatiile de prietenie si de familie intre aceste categorii trebuie interzise constitutional. Ciudat este faptul ca relatia amicala dintre un procuror si un judecator este blamata public desi realitatea obiectiva arata ca exista prietenii intre avocati si procurori, intre avocati si judecatori si, mai grav, multe casatorii intre oamenii care exercita aceste profesii. Propun sa fie lovite de nulitate absoluta. Desi discutia este amuzanta si putin in sfera teoriei conspiratiei in multe state civilizate viata personala a profesionistilor in drept nu este un motiv de isterie. Problema locala este ca multi dintre noi nu putem sa facem diferenta intre viata profesionala si viata personala si folosind procedeul “in oglinda” nu putem accepta ca exista oameni diferiti de propria persoana care si-au trasat limite clare pe care le pot respecta. Problema sistemului nu este nici pozitia in sala, nici afisele cu caractere de 24, nici salutul prietenesc sau urarea de Craciun… Doar este mai simplu pentru noi sa gasim vinovatul inafara. Va sfatuiesc ca data viitoare sa plecati de la premisa ca nu exista nicio intelegere frauduloasa intre cei doi magistrati din sala… Se poate si asa, va asigur. Lipsa suspiciunilor nefondate face minuni.
Si credeti ca nu exista si avocati care sa ciocneasca un pahar cu ocazia craciunului sau cu alta ocazie cu judecatorii? Nu e acelasi lucru…? De ce credeti ca e scris acolo “accesul interzis inclusiv avocatilor”? Treaba cu perchezitia e foarte buna si e valabila pentru toti care intra nu numai pentru avocati… Cat priveste faptul ca procurorii si magistratii sunt colegi de cladire si birouri… Nemtii si germanii traiesc in aceeasi tara, petrolul si titeiul se gasesc in aceleasi locuri etc. in toate profesiile sunt oameni seriosi si oameni mai putin seriosi, nu trebuie sa generalizam dupa cateva exemple nefericite (poate mai multe).
Să nu confundăm sistemul nord-american cu cel de sorginte franceză. V-aș ruga să comparați obligațiile precum și cerințele pe care societatea le are de la un procuror și pe cele ale unui „district attorney”. O să observați diferențe foarte mari. Aceste diferențe sunt reflectate în tot sistemul judiciar penal, inclusiv prin poziționarea procurorului. Poziționare care este păstrată astăzi și în Franța.
Obsesia avocaților cu poziționarea procurorului în sala de ședință este una care ține mai mult de complexe de inferioritate decât de altceva. Diferențele între un procuror și un avocat există și sunt de substanță. Faptul că nu doriți să le recunoașteți ține, din nou, de complexe, nu de argumente raționale.
Cred că profesia trebuie acceptată atât cu lucrurile bune cât și cu lucrurile rele. Nu poți să ai libertatea profesiei de avocat, fără restricțiile inerente magistraturii, însă să ai pretenția de a avea același statut. Vă rog să observați că egalitatea este garantată între acuzare și apărare, nu între profesii.
De asemenea trebuie subliniat că egalitatea nu înseamnă egalitarism.
Faptul ca intre avocat si procuror exista diferente (de ordin legal, profesional, ca natura juridica a profesiei) nu trebuie in nici un caz sa ne duca la ideea ca procurorul trebuie sa stea langa judecator si – vorba colegului de mai sus – sa susoteasca intre ei despre procesul ce se desfasoara in respectivul moment. Iar daca, vreodata, totusi, procurorul va fi coborat, la propriu, de langa judecator, asta nu va insemna, doamne fereste, ca e “mai inferior”, ci doar ca locul lui nu e langa judecator.
PS: Inteleg ca procurorii nu vor sa ajunga langa avocati?! Considera ca asta ar fi o diminuare a prestigiului si rangului lor??!!… Sper ca nu!
@alexandra: ati incercat vreodata sa accesati un dosar penal important si sa vedeti ca acesta era studiat tete-a-tete de catre procuror impreuna cu judecatorul in cabinetul acestuia din urma? nu spun ca trebuie sa ne injuram pe coridoare, doar suntem toti profesionisti ai dreptului dar trebuie sa existe limite in care afinitatile personale dintre procurori si judecatori trebuie sa existe.
nu sunt de acord ca toate exceptiile procesual penale sa fie deja discutate intre jude si procuror iar eu, ca avocat aparator, sa fiu ultimul papagal care afla de spre exceptie si sa trebuiasca sa motivez pe loc optiunea aleasa in timp ce procurorul o stia de 3 zile si avea redactate motivele impreuna cu doctrina si jurisprudenta. Vi se pare normal?
iar aceasta situatie am intilnit-o mai ales la instantele de provincie unde sunt citiva magistrati.