Justiţia nu poate fi dreaptă decât dacă este, în mod real, independentă.
În România, se discută de mult prea multă vreme despre reformarea justiţiei, de fiecare dată ca o prioritate a guvernelor vesele şi colorate, care s-au tot succedat într-un timp atât de lung, cât toată viaţa noastră. Este aceeaşi pură demagogie, pentru că schimbarea autentică, atât de necesară după atâţia ani de comunism, nu a fost niciodată dorită. În atâta corupţie, o justiţie echitabilă este absolut indezirabilă. Pentru imaginea de căutători de soluţii, guvernele au luat câteva măsuri de formă, fără fond, care au avut, ca efect direct, tocmai păstrarea ineficienţei. Justiţia a fost mereu ocupată până la supraaglomerare, dar nu cu problemele de gravă corupţie la nivel înalt. Marea corupţie, în dimensiunile sale apocaliptice, oricât de bine este ţinută ascunsă şi apărată, se reflectă, oricum, oriunde: pe stradă, în instituţii, în oameni. Când ies afară din clădirea Palatului de justiţie, îmi spun, de fiecare dată, că tot efortul uriaş depus de o mică parte a justiţiei, care, încă, mai pâlpâie, cu toate piedicile care i se pun în cale, este inobservabil, aproape inutil. Aşa cum, de altfel, părem cu toţii, inutili.
În România de după anul 1989, justiţia nu s-a deranjat nici măcar să-şi ceară scuze faţă de ceea ce a mai rămas din poporul român. Vreme de 21 de ani, nimeni nu s-a sinchisit. Nu a existat un proces de conştiinţe, ca să nu mai vorbim despre o epurare a tuturor minţilor bolnave, diagnosticate cu sindromul de comunism. Acei pseudojudecători ai comisiilor de împăciuire, alfabetizaţi din mers şi cocoţaţi în scaune de înţelepţi, au distrus, fără nici o clintire, nu numai fizic, dar şi moral, valorile umane pe care istoria românească le-a format în mersul ei cu paşi uriaşi, uneori de secole. Dispariţia spiritualităţii româneşti, prin oamenii ei de caracter şi valorile lor general umane, a însemnat începutul întunericului nostru, al unei rătăciri în bezna laşităţii şi inutilităţii existenţiale. Atunci, la temelia societăţii au fost scrijelite, rupestru, conceptele degradante ale fricii, conservării sinelui, urmăririi propriului interes, compromisului, solidarităţii distructive, distorsionării realităţii, promovării vulgului şi prostiei umane, puse în practică prin ignorarea sau încălcarea grosolană a legii. Astfel, în obedienţa noastră, am devenit fără de reacţie şi astăzi, în plus, ne-am imbecilizat, în trecerea de la doctrina socialismului ştiinţific la libertinismul şi mondenităţile cu bacante şi interlopi. Corupţia nu ne mai deranjează, ci, chiar, o încurajăm, prin cuvinte linguşitoare faţă de cei pe care-i cumpărăm, însă avem grijă să-i înjurăm în gând, aşa duplicitari cum am rămas.
În România, corupţia porneşte de la aservirea justiţiei faţă de serviciile secrete, care, nici ele, nu au cunoscut o reformă eficientă. Este adevărat că strângătorul informaţiei este deţinătorul puterii. Toate interceptările sunt efectuate exclusiv de serviciile secrete. Nici procurorul şi nici judecătorul nu au acces la documente secrete, decât în mod autorizat şi controlat. În acest mod, procurorul nu se mai autosesizează, ci este sesizat, doar atunci când se doreşte, uneori după trecerea unor ani buni de la data comiterii vreunei fapte penale, dar la momentul potrivit pentru unii sau pentru alţii. La rândul său, judecătorul, singurul care evaluează şi interpretează probele, nu poate verifica însăşi existenţa sau conţinutul integral al acestor interceptări şi înregistrări ale comunicaţiilor prin telefon sau din mediul ambiental. În plus, nu orice judecător de rând poate emite autorizaţia de interceptare, ci doar preşedintele de instanţă.
Pe fondul exclusivităţii şi controlului absolut asupra informaţiei, corupţia s-a înrădăcinat adânc în organismul social românesc. Sub haosul instituţiilor statului, populate de incompetenţi care să-l menţină în viaţă, se desfăşoară, în mod nestingherit, procesul de îmbogăţire al unuia sau altuia, acum mari oameni de afaceri, privilegiaţi în transferarea, fără efort şi performanţă, a banului public în conturile lor private. Justiţia rămâne anexa servilă şi este ignorantă, blândă sau tiranică, după cum o cer interesele obscure.
O altă bine-cunoscută problemă a justiţiei este statutul procurorului. El este un fel de struţocămilă, adică un magistrat, care nu se subordonează numai legii, cum ar fi normal, ci şi executivului, în baza principiului subordonării ierarhice. În scripte, procurorul ar trebui să apere interesul public. În realitate, se întâmplă, de multe ori, ca, în sala de şedinţă, concluziile lui să sfideze însăşi evidenţa. De aceea, ruşinat şi monoton, recită un text şi a scăpat. Evident, nu crede în soluţie, dar o susţine, pentru că aşa i-au impus şefii. Acest principiu al subordonării ierarhice care stă la temelia organizării parchetelor este înţeles, de aceleaşi minţi bolnave, doar în sensul că procurorul subordonat este obligat să execute, milităreşte, ordinul superiorului. Se conservă, astfel, aceeaşi specie de procuror înfricoşat şi cu spiritul duplicităţii.
Consider că reforma în justiţie presupune reglementarea unui mecanism care să o îndepărteze şi să o ţină la distanţă de serviciile secrete, concomitent cu selectarea unor magistraţi de valoare, atât profesională, cât, mai ales, umană.
Dincolo de toate limitările, chiar şi-n aceste condiţii grele pentru magistratura română, cred că un judecător poate fi independent, în primul rând, prin calităţile sale umane. De fapt, Justiţia va fi, cu adevărat, independentă doar atunci când va fi umană. Umanismul înseamnă, printre altele, simplitate, bun-simţ, implicare, compasiune. Atunci când toate acestea vor constitui o prioritate, vom avea o justiţie echitabilă, aşa cum este firesc să fie într-o societate, cu adevărat democratică. Numai în acest mod, într-o bună zi, departe, îşi va redobândi şi autoritatea.
Daniela PANIOGLU
judecător la Curtea Apel Bucureşti – Secţia a I-a penală.
PDF 
Bun articolul si pertinent. Insa imi permit sa spun ca afirmatia dumneavoastra “La rândul său, judecătorul, singurul care evaluează şi interpretează probele, nu poate verifica însăşi existenţa sau conţinutul integral al acestor interceptări şi înregistrări ale comunicaţiilor prin telefon sau din mediul ambiental” nu este corecta deoarece exista mijloace procedurale prin care sa obligati punerea la dispozitie a acestor probe sub sanctiunea eliminarii lor din dosar ca fiind obtinute fara respectarea legii (pentru cele in care nu aveti acces la autorizatiile aferente) sau neconcludente (pentru cele in care expertizele privind certificarea inregistrarilor nu sunt facute conform legii sau de catre specialisti independenti). Si cum 90% din dosarele parchetelor specializate (DNA, DIICOT) sunt bazate pe inregistrari or sa-i pedepsiti acolo unde-i doare cel mai tare si isi vor da silinta sa administreze probatoriul complet.
Imi pare rau, dar solutia propusa de dumneavoastra nu va rezolva problema independentei tratata in articolul de fata. De nenumarate ori, cei care detin informatia au ales ca speta in cauza sa se “duca dracului” decat sa renunte la puterea conferita de detinerea ei…
Același stil, aspru, dar corect, cu care ne-am obișnuit deja și care, pe mine, m-a cucerit, sincer să vă spun!
Eu aş invita-o chiar la un suc pe doamna judecator, fiindca-mi plac femeile inteligente, dar mi-e teama sa nu ma aresteze pentru indrazneala mea…
Ba mai mult, daca si hotaririle de instanta sint la fel de frumos redactate precum articolele semnate de dinsa pe JURIDICE.ro, atunci eu as clona-o pe doamna judecator si as inlocui toate nulitatile acelea care se ascund sub roba de magistrat… Decit un original prost, mai bine o copie desteapta!
Lasind gluma la o parte, imi permit sa dezvolt un pic afirmatia autoarei ca procurorul este un fel de struto-camila. Din pacate, nu doar procurorul este asa, ci intreg aparatul pe care-l deserveste, numit, atentie!, Ministerul Public, ca si cum procuratura ar fi un minister condus de un ministru din cadrul guvernului sau ca si cum parchetul ar fi singurul minister ce se adreseaza publicului, celelalte fiind secrete ori private?!
Tot struto-camile mi se par si Curtea Constitutionala si Consiliul Superior al Magistraturii, ambele organisme avind un statut la fel de incert si alambicat ca al procurorului, deoarece cumuleaza prerogative si atributii atit din sfera magistraturii, cit si din cea a politicului.
Problema e ca toate aceste caricaturi au fost create de Constitutia Romaniei si nu le vad prea curind eliminate sau upgradate, tocmai pentru ca, asa cum sublinia si autoarea, nu exista interesul de a crea o justitie independenta si echitabila, care sa functioneze pe baza unor institutii clar delimitate, puternice si eficiente.
Chirurgical de-a dreptul!
Asa un MINISTRU al JUSTITIEI ar trebui RO!
Evident, cu un … altfel de Parlament si de Guvern….
Ca cele de pana acum ne-au adus pe marginea prapastiei!
Iar, ministrii si parlamentarii de pana acum ar trebui dati jos de pe “panoul de onoare” si “invitati” in boxe!
DE CE NU AVEM O LEGE A RASPUNDERII MINISTERIALE?
UNA CLARA SI NE-INDURATOARE??
Chiar avem nevoie de o administrare sub lege martiala, ca sa ne trezim din acest marasm?