Revista de note si studii juridice

Afirmaţiile care urmează vor şoca desigur pe cei încă neobişnuiţi cu viaţa care bate filmul. Ne putem însă legitim întreba: Noi cum de n-am ştiut de toate astea? Pe ce lume am trăit noi? Sau oamenii din sport? Cum a putut profesia de avocat să nu ia atitudine, ba chiar să se complacă prin membrii şi reprezentanţii săi, în hăţişul obscur al „dreptului sportiv”, tolerând o piaţă ilegală a litigiilor de mai multe milioane de euro anual?

Fotbalul este un domeniu aparte, unde pasiunile şi orgoliile motivează dispute aprinse, de cele mai multe ori intens mediatizate. Câtă vreme însă „ştirile din fotbal” ne ţin ocupaţi cu declaraţiile patronilor, lucrurile scandaloase sunt trecute sub tăcere.

Pretenţii civile de mii şi mii de euro, între jucători şi cluburi, precum şi intercluburi, se tranşează discret şi ilegal în faţa Comisiilor pentru Soluţionarea Litigiilor, organizate de Liga Profesionistă de Fotbal şi de Federaţia Română de Fotbal. Astfel de litigii nu ajung niciodată pe rolul instanţelor judiciare, iar soluţiile urmează căi atipice de punere în executare printr-un fel de şantaj disciplinar. (I)

În tot acest timp, cluburile sportive de fotbal, liberalizate şi privatizate la maxim în interesul patronatelor şi finanţatorilor, organizate inclusiv (mai nou, exclusiv!) ca societăţi comerciale sportive pe acţiuni – cum permite art. 26 din Legea sportului 69/2000 – au în componenţă finanţatori celebri precum şi orice alte entităţi lucrative, altele decât sportivii înşişi. Fotbaliştii-vedetă apar, statutar şi juridic, cel puţin ca simpli salariaţi aflaţi în raporturi de subordonare şi cel mult ca prestatori civili de… “servicii sportive” către cluburi. Ei nu sunt membri statutari nici măcar acolo unde înseşi cluburile sunt afiliate, respectiv în LPF şi FRF, adevărate carteluri financiare care le controlează destinele şi contribuie la tranzacţionarea lor ca pe o marfă. (II)

Peste toate aceste ambiguităţi şi complicităţi, asupra fotbaliştilor mai planează ameninţător şi un armagheddon fiscal de proporţii, pe care mai mulţi fotbalişti îl simt deja pe pielea lor. Autorităţile fiscale (ANAF) şi parafiscale (Case de pensii şi Case de asigurări sociale de sănătate – care de la 01.07.2012 vor fi cu totul sub autoritatea ANAF ca urmare a fiscalizării contribuţiilor sociale), vor cu tot dinadinsul să colecteze taxe şi contribuţii de la fotbaliştii profesionişti pe care îi consideră, nici mai mult nici mai puţin, decât persoane fizice autorizate. (III)
Persoanele dispuse sau interesate să combată tezele sau concluziile acestui articol sunt invitate să dezbată şi să contraargumenteze.

I. JURISDICŢIILE PIRAT DIN FOTBAL

Comisiile jurisdicţionale din fotbal funcţionează ca nişte veritabile tribunale arbitrale, către care trimit clauze compromisorii stipulate în convenţiile civile încheiate de fotbalişti şi în acordurile de transferuri de fotbalişti între cluburi. Cu toate acestea, Comisiile LPF şi FRF pentru Soluţionarea Litigiilor nu au nici măcar competenţă generală să judece pretenţii civile!

Temeiul ontologic al existenţei unor jurisdicţii sportive este cuprins în Statutul Federaţiei Române de Fotbal care la articolul Articolul 57- Jurisdicţie – prevede:
(1) Litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate şi oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF, jucători, agenţi de jucători sau agenţi de meciuri urmează a fi soluţionate exclusiv de organismele jurisdicţionale ale FRF.
(2) Prezentele dispoziţii exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competenţa instanţelor judecătoreşti, cu excepţia litigiilor decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi.

Prin „activitate fotbalistică” trebuie înţeles tot ce ţine de o regulă a jocului de fotbal, adică tot ce nu ne putem aştepta să cunoască în detaliu o instanţă judiciară, deşi la politică şi la fotbal, vorba ceea, se pricepe tot omul: anume cum se sancţionează anumite fapte pe teren?, cum angajează aceste fapte răspunderea antrenorului, a clubului, sau chiar a … „stadionului”? (care poate fi „suspendat” câteva etape , cum se acordă punctele într-un clasament, mă rog, tot ce interesează premisele sau deznodământul meciului din teren.

Din capul locului trebuie înlăturată o posibilă confuzie: Comisiile de Soluţionare a Litigiilor din FRF şi LPF nu sunt în nici un caz tribunale arbitrale instituţionale. Reglementate distinct, dar analog Comisiilor de Disciplină (art. 56 din Statut), jurisdicţia lor este limitată strict la activitatea fotbalistică. Există şi o aşa numită Comisie de Recurs, iar ca ultimă instanţă la nivel internaţional Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne. Să se înţeleagă foarte clar că litigiile privind activităţile fotbalistice nu sunt tranşate într-un panel de arbitraj instituţional într-o manieră susceptibilă de control judiciar potrivit art. 364 din Codul de procedura civilă. Respectiv, hotărârile Comisiilor de Soluţionare a Litigiilor nu pot fi desfiinţate prin acţiuni în anulare soluţionate de către instanţele judecătoreşti competente – şi acest lucru nici nu trebuie să ne mire, pentru că o regulă sportivă din teren nu este totuşi nici contract (lege a părţilor), nici act administrativ sau normativ aprobat în Guvern sau în Parlament, promulgat de Preşedinte şi publicat în Monitorul Oficial, şi ca atare, jurisdicţia asupra activităţilor fotbalistice ar excede net atributelor puterii judecătoreşti!

Cum au ajuns jurisdicţiile fotbalistice să judece cauze civile?

Derapajul a pornit atunci când unii cu imaginaţie şi-au închipuit că „activitate fotbalistică” poate fi şi pretenţia financiară a fotbalistului sau a clubului. Printr-o „alunecare controlată” (expresie din fotbal), Comisiile de Soluţionare a Litigiilor din fotbal s-a transformat în autorităţi de plină jurisdicţie civilă.
Comisiile de Soluţionare a Litigiilor din FRF şi LPF au început însă treptat să-şi umple timpul (şi „rolul” de judecată) cu cauze civile patrimoniale, tot astfel cum, sub acoperirea discreţiei statistice, de “drepturile OMULUI” în faţa CEDO au ajuns să se preveleze majoritar şi predilect persoanele juridice, şi nu cetăţenii. Alineatul 2 al art. 57 din Statutul FRF statuează nişte derogări, dar citite atent, acestea vorbesc despre o exceptare şi apoi de încă o exceptare de la exceptare – adică de o revenire la regulă: problemele sportive sunt exceptate de la competenţa instanţelor judecătoreşti, dar de la excepţie sunt exceptate textual înseşi litigiile decurgând din interpretarea şi executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători şi cluburi sau între antrenori şi cluburi, care implicit ţin de competenţa instanţelor de drept comun!

N-are a face, olimpienii fotbalului au continuat să judece pretenţii civile pentru tot ce are o cât de mică legătură cu fotbalul, extinzându-şi în practică, dar nelegal, competenţa de jurisdicţie de la particular (fotbal) la general (civil). Pentru a sublinia absurdul situaţiei, imaginaţi-vă – cei care sunteţi avocaţi – că nu aţi accepta să divorţaţi, sau să vă judecaţi cu proprietarul imobilului închiriat, sau să pretindeţi banii cuveniţi din onorarii, decât în faţa comisiei de disciplină din cadrul Baroului! Asta doar pentru că vă ştiţi avocaţi, aşa cum unii se ştiu fotbalişti…

Cum a ajuns LPF judecător?

Comisii jurisdicţionale întâlnim nu doar la Federaţia Română de Fotbal, dar şi, în ultimii doi ani de zile, la Liga Profesionistă de Fotbal, aceasta din urmă nefăcând public nicăieri nici măcar un statut. Nu fără greutate, am putut afla că judecăţile în comisiile jurisdicţionale LPF au loc în baza unei … CONVENŢII (!!!) între FRF şi LPF, aprobate în şedinţa comitetului executiv sub nr. 4 din 18.06.2010, sub semnătura domnilor Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir. Convenţia se pretinde a fi încheiată pe termen limitat între 01.07.2010 şi 30.06.2011, însă ca orice lucru spornic a continuat prin reînnoire în aceiaşi termeni de la an la an. Această „delegare” este o excepţie devenită regulă pentru că art. 56 alin. 5 din Statutul FRF prevede: „Prin excepţie, prin convenţia anuală încheiată între FRF şi ligile profesioniste, aprobată de Comitetul Executiv al FRF, ligile profesioniste pot avea în cadrul lor, pentru nivelul competiţional pe care îl organizează, organisme jurisdicţionale proprii”.

Convenţia se mai pretinde a fi încheiată în baza Legii sportului 69/2000, unde printre atribuţiile acestor tipuri de structuri sportive (una subordonată celeilalte) se numără convenabil şi generos „controlul şi exerciţiul puterii disciplinare asupra membrilor, în limitele stabilite de prezenta lege şi de federaţia sportivă naţională corespunzătoare”. S-a stabilit astfel că, în regulă generală, „cauzele disciplinare şi litigiile în care sunt angrenate exclusiv cluburile care participă la Campionatul Naţional Liga I, oficialii şi jucătorii seniori ai acestora se soluţionează exclusiv de către organismele jurisdicţionale ale LPF” iar restul la FRF.

Astfel, LPF a căpătat organisme jurisdicţionale proprii, respectiv, Comisie de Disciplină, Comisie de Soluţionare a Litigiilor, Comisie de Recurs, emulate pe modelul celor omonime din cadrul FRF. La această oră nu ştim dacă Statutul Ligii Profesioniste de Fotbal (inaccesibil public) conţinea sau nu prevederi referitoare la comisii, respectiv dacă a fost modificat în acest sens prin act adiţional. Ştim doar că un articol 8 din Convenţia amintită părea să le „constituie” la propriu şi că activităţile jurisdicţionale în LPF au demarat în premieră abia după luna iulie 2010.   Ca un avertisment, e bine să amintim o prevedere a art. 42 alin. (8) din Legea sportului 69/2000: „Înfiinţarea de ligi profesioniste sau modificarea statutelor şi a actelor constitutive ale acestora, fără respectarea prevederilor alineatelor precedente, este nulă de drept.”. Mai exact, conform alin. (5) „Statutele ligilor profesioniste se aprobă de adunările generale şi se avizează în mod obligatoriu de federaţiile sportive naţionale şi de Agenţia Naţională pentru Sport.”!!! Nu ne rămâne decât să întrebăm la http://www.anst.gov.ro/

Cât de ilegal este?

Problema legalităţii jurisdicţiei FRF/LPF a fost ţinta colaterală a demersurilor impresarului avocat Mircea Moise, care a tins în 2009-2010 la anularea în instanţă a unor avize – acte administrative ale Federaţiei, dar a ajuns în conflict deschis cu Mircea Sandu care ar fi preferat ca disputa să se judece (tot) în structurile FRF. De pe urma acestor procese Mircea Moise a ajuns chiar persoană non grata în structurile FRF. În urmă cu un an s-a găsit chiar în faţa Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate în raport de prevederile art. 36 alin. (5) din Legea educatiei fizice si sportului nr. 69/2000 potrivit cărora „Federaţiile sportive naţionale se organizează si funcţionează în baza statutului propriu elaborat in conformitate cu prevederile prezentei legi si cu statutele federaţiilor internaţionale corespondente.” În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat contravenea, printre altele, şi art. 124 din Constituţie privind înfăptuirea justiţiei, precum şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti. Respingând excepţia prin decizia 408 din 7 aprilie 2011, Curtea Constituţională a statuat că:
Textul de lege criticat stabileste, cu caracter de principiu, modul de organizare si functionare a federatiilor sportive nationale, fara a face nicio distinctie cu privire la o anume federatie si nici cu privire la comisiile de judecata sau alte structuri din cadrul federatiilor ori cu privire la raporturile dintre acestea si instantele judecatoresti. Astfel fiind, nu pot fi retinute criticile autorului exceptiei care, in esenta, vizeaza faptul ca acest text ar conferi “FRF si FIFA dreptul absolut de legiferare si de a infaptui justitia”. De altfel, criticile formulate privesc, in realitate, dispozitiile cuprinse in Statutul si Regulamentele Federatiei Romane de Fotbal, autorul exceptiei incercand ca, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate avand ca obiect textul de principiu, cuprins intr-un act normativ al carui control de constitutionalitate este de competenta Curtii Constitutionale, sa determine constatarea neconstitutionalitatii actului subsecvent, elaborat in baza textului de principiu, al carui control nu se incadreaza in sfera de competenta a Curtii Constitutionale. Acceptarea unei astfel de abordari a controlului de constitutionalitate exercitat de Curtea Constitutionala ar determina insa o extindere a competentei acestei Curti dincolo de limitele stabilite expres de dispozitiile art. 146 din Constitutie si ale art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit carora “Curtea Constitutionala asigura controlul constitutionalitatii legilor, a tratatelor internationale, a regulamentelor Parlamentului si a ordonantelor Guvernului”.

Şi pe bună dreptate, o structură asociativă (asociaţie, fundaţie, federaţie sau chiar barou de avocaţi sau partid politic!) va putea, indiscutabil, constitui o jurisdicţie disciplinară internă, reglementată statutar, ceea ce nu echivalează nicidecum cu a spune că organele statutare ar putea avea sau căpăta treptat şi jurisdicţie civilă sau arbitrală, exclusivă şi derogatorie de la dreptul comun! Nu veţi găsi nici o prevedere care să vă îndreptăţească să credeţi că lucrurile ar sta altfel – în sport, în general, sau în fotbal, în special: e de ajuns să citiţi corect Legea 69/2000, dar mai ales Constituţia României, art. 124 şi următoarele, referitoare la autoritatea judecătorească, şi desigur însuşi art. 57 din Statutul FRF!

Cu siguranţă, organismele jurisdicţionale din fotbal vor fi surprinse să afle că potrivit Constituţiei (art. 124 şi urm.): „Justiţia este unică, imparţială si egală pentru toţi”, „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legi”, şi „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie si Justiţie si prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.” Nici o lege nu stabileşte competenţe de jurisdicţie civilă comisiilor FRF/LPF. Nu le va veni nici să creadă că o normă imperativă din Codul muncii (art. 269), prevede textual că Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor stabilite conform Codului de procedură civilă; iar Codul de procedură civilă (art. 2) precizează că numai Tribunalul judecă c) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; Mai în clar, că nici o altă jurisdicţie decât puterea judecătorească nu poate investiga o problemă de drept civil sau de dreptul muncii.

Cu toate acestea, în comisiile jurisdicţionale din fotbal se judecă cu predilecţie pretenţii civile rezultând din acorduri de transfer de jucători intercluburi, şi din contracte individuale de muncă sau contracte civile între jucători şi cluburi. Cu preferinţă chiar şi pentru actele administrative ale federaţiei şi ligii.

Am să dau un exemplu de dispozitiv, vă asigur, tipic!, păstrând discreţia asupra identităţilor:

Pentru aceste motive Comisia pentru Soluţionarea Litigiilor [din LPF] DISPUNE: Admite in parte cererea formulata de dl. . […] si obliga clubul S.C. F.C. […] S.A. la plata catre jucator a sumei totale de 25.000,25 euro, restante contractuale aferente perioadei iunie 2010- februarie 2011. Totodata, constata incetarea, incepand cu data pronuntarii prezentei hotarari, a raporturilor contractuale dintre parti ca urmare a denuntarii unilaterale din initiativa jucatorului pentru justa cauza, respectiv neachitarea drepturilor contractuale in termen de 60 de zile de la scadenta. Obliga clubul parat la plata sumei de 455 lei, taxa de procedura. Pune in vedere clubului necesitatea indeplinirii obligatiilor stabilite in sarcina sa in termen de 30 de zile de la ramanerea definitiva si executorie a hotararii si a transmiterii catre secretarul Comisiei a dovezii indeplinirii respectivelor obligatii, sub sanctiunile prevazute la art. 24 lit.C din R.S.T.J.F. Cu recurs in 5 zile de la comunicare. Pronuntata in sedinta din data de […] 2011.

Dacă nu vă vine să credeţi, nu aveţi decât să verificaţi pe cont propriu, sunt literalmente sute de astfel de hotărâri. Veţi găsi chiar şi „avocaţi” specializaţi să „practice” un simulacru de avocatură în faţa acestor comisii jurisdicţionale pirat. Acolo se percept şi nişte taxe (modice) de arbitraj (LPF şi FRF realizează venituri), dar şi onorarii fantastice (procentuale) pentru asistenţă. Drepturile financiare pretinse sunt în general de valori mari.

Nu mă deranjează avocatura „alternativă” practicată ilegal dar măcar transparent de unii, cât mă siderează girul pe care unii colegi avocaţi îl dau jurisdicţiilor pirat din fotbal, alegând să practice un pseudo „drept sportiv” (de fapt, o glumă de drept civil), paralel la propriu cu Justiţia! Tot acest sistem construit în jurul structurilor FRF nu conferă nici măcar una din garanţiile de proces echitabil consacrate de art. 6 CEDO, nu are legătură nici cu regulile arbitrajului instituţional, nici cu regulile de procedură civilă, şi nici măcar cu … sportul rege!. Slavă Domnului însă, nimeni nu se plânge! Oare de ce? Jurisdicţiile pirat din fotbal şi-au inventat propriul mecanism de „enforcement”, deşi astfel de sancţiuni disciplinare nu au nimic în comun cu realizarea drepturile subiective civile.

Cum reuşesc, totuşi?

Ce nu veţi găsi însă cu siguranţă sunt dosarele propriu zise de executare silită constituite în baza unor hotărâri ale comisiilor jurisdicţionale din fotbal. Găsim măcar un executor judecătoresc care să fi instrumentat aşa ceva? Nu am întâlnit încă nici o astfel de hotărâre care să fi fost învestită în temeiul art. 269 CPC cu formulă executorie de tipul „Noi, Preşedintele României… (Aici urmeaza cuprinsul hotararii) “Dam imputernicire si ordonam organelor de executare sa puna in executare prezenta hotarare. Ordonam agentilor fortei publice sa acorde concursul la executarea acestei hotarari, iar procurorilor sa staruie pentru ducerea ei la indeplinire, in conditiile legii. Spre credinta, prezenta (hotarare) s-a semnat de … (Urmeaza semnatura presedintelui si a grefierului)”, şi nici nu avem ştiinţă de vreo urmărire silită începută de nici un executor judecătoresc sub autoritatea vreunei instanţe de executare.

Deci, oare la ce servesc oare şi cum devin efective astfel de hotărâri ale comisiilor de soluţionare a litigiilor din fotbal?

Ar putea fi edificator un document elaborat de secretariatul general al comisiilor din LPF, care în mod tipic şi uluitor sună astfel (iarăşi, anonimizarea textului ne aparţine):

Către: S.C. FOTBAL CLUB “[…] SA, Stimate Domnule Preşedinte, Vă comunicăm prin prezenta că potrivit Hotărârii nr. […] pronunţată de Comisia pentru Soluţionarea Litigiilor a LPF la data de […] 2010 În dosarul […]CSL2010 clubul dvs. a fost obligat la plata sumei de 100.000 euro drepturi contractuale şi 455 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (taxa de procedura) către jucătorul […]. Hotărârea a devenit definitivă şi executorie prin respingerea recursului potrivit Deciziei nr. […] pronunţată de Comisia de Recurs a LPF la data de […]2010 in dosarul […]CR2010. Dorim să precizăm că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 37 alin. 1 lit. a) din RST JF pentru executarea hotărârii s-a implinit deja. Până la data prezentei, nu a fost comunicat secretariatului comisiei dovada executării integrale a obligaţiilor stabilite prin hotărâre (obligaţie instituită în sarcina dvs. potrivit art. 37 alin. 1 lit. a) din RSTJF). În cazul În care aţi executat deja hotărârea menţionată vă rugăm respectuos să ne comunicaţi prin fax, la nr. 021.412.00.94, inscrisul prin care se face dovada achitării debitului. În cazul în care hotărârea nu a fost executată vă solicităm ca până la data de […]2010, ora 15.00, să ne comunicaţi dovada achitării integrale a debitului sau dovada suspendarii executarii hotararii ponuntata de TAS. Vă informăm totodată că sancţiunea prevăzută de ari. 24, lit. C), alin. 1 din RST JF pentru neexecutarea obligaţiei stabilite prin hotărârea comisiei este “neprogramarea echipelor clubului în competiţiile oficiale (acestea fiind considerate ca neprezentate la jocuri) şi cu interzicerea dreptului de a transfera jucători în calitate de club cesionar”. În situaţia în care hotărârea nu va fi executată şi nu se va comunica dovada plăţii până la termenul menţionat mai sus, dosarul dvs. va fi Înaintat Comisiei pentru Soluţionarea Litigiilor a LPF în vederea urmării procedurii de sancţionare prevăzută de ari. 37 din RSTJF in şedinţa din data de […]2010

Acum e mai clar cum stau lucrurile în sportul-rege?

Sancţiunea la care se face trimitere – art. 24 lit. C din Regulamentul privind Statutul şi Transferul Jucătorului de Fotbal – vizează destul de disuasiv nici mai mult nici mai puţin decât… „neprogramarea echipelor clubului în competiţiile oficiale, acestea fiind considerate ca neprezentate la jocuri, şi cu interzicerea dreptului de a transfera jucători în calitate de club cesionar.”

Premisa unei sancţiuni atât de drastice este abaterea de la art. 23 lit. i) şi j) din acelaşi Regulament, mai exact „nerespectarea obligaţiei şi a termenelor de plată a drepturilor stabilite de către comisiile FRF, LPF, AJF, după caz pe baza clauzelor contractuale sau convenţiilor încheiate cu jucătorii”, respectiv, „nerespectarea obligaţiei şi a termenelor de plată a compensaţiei de formare/ promovare/ solidaritate, a indemnizaţiei de transfer, precum şi a altor obligaţii financiare sau materiale stabilite de cluburi şi de comisia competentă a FRF, LPF, AJF, după caz”.

Cu alte cuvinte, însăşi abaterea este prevăzută prin Regulament într-un domeniu ce excede cadrului statutar şi legal, iar sancţiunea constând în luarea apei de la moară (scopul atât de lucrativ al cluburilor de fotbal, societăţi pe acţiuni) este atât de usturătoare încât eficacitatea şantajului e garantată.

Nu atât dispozitivul civil în sine e pus în executare (obligaţie de a da), cât sancţiunea administrativă a abaterii corelative, rezultând din refuzul de conformare! Pe cât de pervers, tot pe atât de ingenios.

Oare reglementările FIFA girează această stare de lucruri?

Doar cât să se ştie că am verificat, mai trebuie menţionat că nici o regulă FIFA (statul supranaţional şi omnipotent al oamenilor de fotbal) nu dă competenţe jurisdicţionale civile organismelor afiliate de tip FRF, şi cu atât mai puţin organismelor subordonate FRF de tip LPF. De pildă, Regulamentul Standard FIFA privind Camerele Naţionale de Soluţionare a Disputelor (National Dispute Resolution Chamber – NDRC – Standard Regulations) prevede modest la art. 1, 2 şi 4 ceva de genul:

Article 1 Jurisdiction of the NDRC – The national dispute resolution chamber (NDRC) is competent to handle disputes between clubs and players regarding employment and contractual stability as well as those concerning training compensation and solidarity contributions between clubs belonging to the same association.

Article 2 Applicable law – In the exercise of its jurisdiction the NDRC shall apply the association’s statutes and regulations, in particular those adopted on the basis of the FIFA Statutes and regulations. Where the association has not yet fulfilled its obligations in this domain, the FIFA Statutes and regulations shall apply by analogy. The NDRC shall also take into account all agreements, laws, particularly with regard to labour law, and/or collective bargaining agreements that exist at national level, as well as the specificity of sport.

Article 4 Jurisdiction – 1. The NDRC shall examine ex officio whether it has jurisdiction. 2. Should the NDRC deem itself legally incompetent, it shall refer the case ex officio and without delay to the authority it deems competent and inform the parties immediately.

În traducere, jurisdicţiile fotbalistice se interesează de „disputele dintre cluburi şi jucători privind angajarea şi stabilitatea contractuală, precum şi cele privind compensaţiile de anternament şi contribuţiile de solidaritate, între cluburi aparţinând aceleiaşi asociaţii”. E ceva mai mult decât permite reglementarea statutară FRF cu privire la jurisdicţie, dar „disputele” nu trebuie totuşi confundate cu „pretenţiile financiare”, căci una este să încerci să obţii în structurile federative un anumit tratament sau o anumită conduită din partea altui membru, şi cu totul alta este să obţii obligarea sa la plata unei sume de bani.

Juridsdicţia fotbalistică e în primul rând circumscrisă de prevederilor statutare (problemele de disciplină la Comisiile de Disciplină, activităţile fotbalistice la Comisiile de Soluţionare a Litigiilor). Pretenţiile civile ar trebui să meargă toate la instanţele de drept comun! Comisiile sunt ţinute de fiecare dată să verifice dacă într-un domeniu sau altul au sau nu jurisdicţie, şi conform recomandării FIFA trebuie să decline cauzele pentru care nu au competenţă generală, către autorităţile în drept, informând părţile de îndată.

Ei bine, comisiile FRF şi LPF nu au declinat niciodată mănoasele cauze patrimoniale, civile şi de muncă, deşi pe acestea însuşi statutul FRF, ca să nu mai vorbim de restul legilor Statului Român, incluzând aici Constituţia, Codul Muncii şi Codul de Procedură Civilă, le plasează în afara competenţei lor generale. Clauzele compromisorii strecurate abil şi insistent în contractele civile şi de muncă ale fotbaliştilor, ce trimit la jurisdicţia FRF/LPF în legătură cu interpretarea şi executarea contractelor, sunt cel puţin ineficace pentru că pur şi simplu comisiile jurisdicţionale nu au competenţă generală în materie civilă şi acolo se pot reclama doar „activităţile fotbalistice”, sau sunt cel mult nule întrucât contravin ordinii publice!

Tot conform regulamentului FIFA, art. 11, părţile în dispute sunt cluburile şi jucătorii care aparţin asociaţiei. Cu alte cuvinte, doar aderenţii statutari la un set de reglementări asociative au calitate în disputele fotbalistice, şi nimeni altcineva. Vom vedea în continuare cât de terţi sunt de fapt fotbaliştii de statutul asociativ FRF şi mai ales, ce statut fiscal incert au.

II. STATUTUL FISCAL INCERT AL FOTBALISTULUI PROFESIONIST

Majoritatea fotbaliştilor „joacă” sub aşa numitele şi omniprezentele „convenţii civile de prestări sportive”, cu excepţia cazurilor mai rare şi chiar mai puţin interesante, când fotbaliştii au de bine de rău contracte de muncă. Pentru fotbaliştii din Liga I, contractele primesc un număr de înregistrare la „club” şi altul la Liga Profesionistă de Fotbal, prevăd un anumit program de activitate al sportivului pe o perioadă determinată şi se încheie sub condiţia acordării jucătorului, de către FRF, a licenţei de jucător profesionist. În rest, contractele prevăd remunerarea fotbalistului în sume nete, stipulate în euro, dar plătibile în lei la cursul de referinţă BNR din ziua plăţii.

În realitate, prin specificul şi derularea lor efectivă, convenţiile civile referită trădează de fapt autentice raporturi dependente de muncă.

Angajatorul achită remuneraţii stipulate net către fotbalist, însă acesta din urmă este foarte departe de a fi un veritabil terţ prestator (profesie liberală, sau activitate de persoană fizică autorizată).

Desigur, clubul beneficiar al prestaţiilor nu achită obligaţii fiscale în calitate de angajator conform art. 40 alin. 2 lit. f) din Codul Muncii.

Raporturi de muncă simulate în convenţii civile, între fotbalişti şi cluburi

Cu toate acestea, raporturile civile sunt simulate: în realitate, raporturile dintre fotbalişti şi cluburi sunt raporturi clasice de muncă. Art. 11 şi 12 din Regulamentul FRF privind statutul şi transferul jucătorilor de fotbal definesc (uluitor!) atât contractul de muncă, cât şi convenţia civilă astfel:

Articolul 11 – Contractul individual de muncă

1. Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia jucătorul se obligă să participe la procesul de instruire si la jocuri oficiale, pentru si sub autoritatea unui club sportiv în schimbul unei remuneraţii denumită salariu. Clubul se obligă să-i asigure jucătorului condiţiile necesare pentru desfăsurarea activităţii, să-i plătească salariul si alte drepturi financiare, în raport de calitatea si rezultatele muncii prestate, potrivit clauzelor contractuale, si să achite celelalte contribuţii, potrivit legii.

2. Cluburile de fotbal care folosesc jucători profesionisti, cu care au încheiat un contract individual de muncă, au obligaţia ca în organigrama lor, aprobată de organul de conducere al clubului, să prevadă în mod corespunzător si numărul necesar de funcţii de “fotbalist profesionist” si “antrenor de fotbal profesionist”, cuprinse în “Clasificarea ocupaţiilor din România”.

3. Jucătorii pot fi angajaţi de clubul respectiv pe bază de contract individual de muncă numai pe una din funcţiile existente în organigramă.

4. Contractul individual de muncă se încheie în 4 exemplare originale, câte unul pentru jucător, club, inspectoratul teritorial de muncă si forul organizator.

5. Contractul individual de muncă se înregistrează, de către clubul care a efectuat angajarea la forul organizator, în funcţie de competenţă, în termen de maxim 45 de zile de la data încheierii si la inspectoratul teritorial de muncă, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Articolul 12 – Convenţia civilă

1. Convenţia civilă, încheiată în temeiul dispoziţiilor Legii educaţiei fizice şi sportului nr. 69/2000 şi Codului civil, este acordul de voinţă, consemnat în scris, între un jucător de fotbal si un club afiliat la FRF/AJF având ca obiect drepturile si obligaţiile reciproce care decurg din practicarea jocului de fotbal în antrenamente si competiţii. Drepturile si obligaţiile sunt, în principiu, similare celor cărora le dă naştere contractul individual de muncă, cu deosebirea că nu creează raporturi de muncă.

2. Convenţia civilă nu produce ca efect dobândirea calităţii de salariat, iar jucătorii care încheie un asemenea contract cu un club nu beneficiază de drepturi de asigurări sociale si nici de drepturile prevăzute de legislaţia privind protecţia şomerilor. La încheierea convenţiei civile se aplică prin analogie prevederile prezentului regulament referitoare la contractele de muncă, cu excepţia celor contrare naturii sale.

Observăm că definiţia convenţiei civile din Regulamentul FRF (art. 12) este în mod particular atât de ambiguă încât nu pune în evidenţă nici o DIFERENŢĂ SPECIFICĂ esenţială în raport de contractul de muncă.  A spune despre convenţia civilă că (textual) – prevede drepturi si obligaţii în principiu similare celor cărora le dă naştere contractul individual de muncă, însă (tot textual) – se deosebeşte de contractul de muncă prin aceea că nu creează raporturi de muncă, şi, respectiv, că (textual) – jucătorul nu beneficiază de drepturi de asigurări sociale şi nici de drepturile prevăzute de legislaţia privind protecţia şomerilor – este nu numai absurd dar şi profund ilegal!

Aplicarea unui regim de convenţie civilă activităţii jucătorului profesionist de fotbal nu poate avea decât un caracter ilicit (în sensul art. 1292 din Noul Cod Civil), având ca scop nemijlocit şi ca efect direct doar eludarea de către angajator a obligaţiilor legale în materie de contribuţii sociale.

Opinăm fără rezerve că ne găsim în prezenţa unor raporturi de muncă simulate în convenţii civile, probaţiunea ţinând deopotrivă atât de explorarea cadrului legal, cât şi de analiza raporturilor efective, dintre jucător şi clubul angajator, ambele trădând o maximă dependenţă.

Simulaţia este una relativă obiectivă – ne găsim în prezenţa unui act deghizat. La simularea unei convenţii civile, pentru a deghiza un raport de muncă, recurge în mod predilect doar angajatorul în scopul ilicit de a evita plata contribuţiilor sociale. Împrejurarea, vom vedea, nu rămâne fără repercusiuni asupra înşişi fotbaliştilor.

Cât de (liber) profesionist e fotbalistul „profesionist”?

Regulamentul FRF produce şi o supremă contradicţie atunci când la art. 13 prevede că un jucător de fotbal poate încheia, pentru aceeaşi perioadă de timp, un singur contract cu un singur club, trădând astfel caracterul cu totul dependent al serviciilor de prestaţii sportive în raport de clubul patron.

Articolul 13 – Încheierea, modificarea si executarea contractelor

1. Un jucător de fotbal poate încheia, pentru aceeaşi perioadă de timp, un singur contract cu un singur club.

2. Dacă un jucător profesionist semnează mai mult de un contract pentru aceeaşi perioadă de timp, cu cluburi diferite, va rămâne valabil contractul înregistrat la forul competent, în condiţiile art. 15.5.1 din prezentul regulament, urmând să se aplice sancţiuni în mod corespunzător.

Cu alte cuvinte, raportul de subordonare şi exclusivitate caracterizează atât contractele de muncă cât şi contractele civile ale fotbaliştilor “profesionişti”, între cele două categorii de contracte neexistând deosebiri esenţiale.

Fotbaliştii profesionişti nu pot avea “clienţi” mai multe cluburi concomitent, de la care să încaseze venituri – nu sunt aşadar cu nimic mai „profesionişti” decât şoferii profesionişti de… autobuz! În plus, regimul de activitate sportivă nu permite în realitate nici derularea unei alte activităţi remunerate.

“Licenţa” de fotbalist profesionist nu are semnificaţia unei licenţe de liberă practică într-o profesie reglementată (precum licenţa de practică în avocatură, medicină, arhitectură etc). Definiţia de fotbalistului profesionist lipseşte atât din legea sportului 69/2000, cât şi din regulamentele FRF. Licenţa de profesionist echivalează cu o simplă acreditare (o recunoaştere simbolică a unei calităţi) care în plan practic are foarte puţine consecinţe ce disting sportivul profesionist de sportivul amator.

Art. 14 din L69/2000 evocă sportivul profesionist ca… nonamator, şi o face printr-un iluzoriu contrast cu sportivul amator. Pe de o parte, se face trimitere la licenţa de sportiv profesionist (raţionament circular), iar pe de altă parte, se face trimitere la existenţa unei colaborări permanente cu o structură sportivă. Raţionamentul legal este inerent insuficient, pentru că aceeaşi stabilitate decurge de fapt şi din înseşi contractele de muncă.

(1) Sportivii de performanţă pot fi amatori şi nonamatori, conform prevederilor cuprinse în statutele şi regulamentele federaţiilor sportive naţionale, în condiţiile legii.

(2) Sportivii amatori sunt cei care, pentru practicarea sportului respectiv, nu au relaţii contractuale de muncă cu cluburile sau cu asociaţiile sportive la care sunt legitimaţi.

(3) Sportivii nonamatori sunt cei care, pentru practicarea sportului respectiv, încheie, în condiţiile legii, cu cluburile sau cu asociaţiile sportive la care sunt legitimaţi:

a) o convenţie civilă de prestări de servicii;

b) un contract individual de muncă pe baza căruia obţin licenţa de sportiv profesionist, care le conferă statutul de sportiv profesionist.

Conform L69/2000 – ANEXA DEFINIŢII – În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel:  d) licenţă de sportiv profesionist – document care atestă existenţa unui raport juridic determinat între un sportiv şi un club sportiv profesionist şi care este eliberat de o federaţie sportivă naţională;

Prin urmare, definiţia legală a sportivului profesionist (nonamator) include sportivul într-o categorie în baza înseşi apartenenţei sale la acea categorie! (Sportivii sunt nonamatori dacă au licenţă de profesionist, iar licenţa de sportiv profesionist se obţine în conformitate cu procedurile prevăzute în statutele şi în regulamentele federaţiilor sportive naţionale, respectiv dacă sportivul are raport juridic determinat cu clubul sportiv profesionist.)

Concluzionând pe marginea acestor definiţii legale certate cu logica formală, licenţa de profesionist decurge primordial din angajarea permanentă a sportivului de către un club (cu contract de muncă sau convenţie civilă), şi nu din adeziunea fotbalistului la un statut profesional anume (uniune profesionala a unei profesii reglementate) – precum în cazul unor profesiuni liberale (avocaţii în raporturile cu un Barou, notarii în raporturile cu Uniunea Notarilor, arhitecţii în raport cu Ordinul Arhitecţilor etc.)

Fotbalistul nu e nici măcar membru statutar al clubului pentru care joacă

Sportivul nu devine niciodată „membru” al clubului. De altfel, structurile sportive sunt astăzi rareori organizate ca şi cluburi (asociaţii non-profit cu personalitate juridică), cele mai multe fiind organizate ca societăţi pe acţiuni, în acţionariatul cărora întâlnim orice şi pe oricine, mai puţin decât înşişi sportivii!

Conform 10 din Statutul FRF “La FRF se pot afilia numai structurile sportive cu personalitate juridică, legal constituite şi recunoscute oficial”. Despre fotbalişti – nimic! În accepţiunea FIFA, fotbaliştii (nemembri statutari) nu pot fi nici măcar părţi cu calitate procesuală în disputele fotbalistice!

Ajuns „profesionist” fotbalistul nu e nici măcar membru statutar al clubului pentru care joacă. Cum spuneam, în raporturile lor cu cluburile, fotbaliştii sunt cel puţin simpli salariaţi în raporturi de subordonare şi cel mult ca prestatori civili.

Sportivul devine, nici mai mult nici mai puţin, SALARIAT al clubului (organizat ca societate comercială pe acţiuni, dotată invariabil cu un patron „finanţator”), variantele de angajare cu convenţie civilă sau cu contract de muncă fiind perfect echivalente.

Preferinţa cluburilor pentru convenţiile civile în detrimentul contractelor de muncă se explică deplin prin posibilitatea, aparent legală, dar în realitate ilicită, de a eluda plata contribuţiilor sociale aplicabile fondului de salarii pentru sportivii angajaţi.

Ca atare, nu se poate vorbi în sensul Legii 69/2000 de un STATUT specific şi nici de o PROFESIE anume de „sportiv profesionist”, iar in particular, activitatea „fotbalistului profesionist” nu poate fi echivalată cu o activitate liberală, şi nici, din aceleaşi motive, nici cu o activitate autorizată susceptibilă de personalitate fiscală şi organizare ca PFA.

În mod notoriu, fotbaliştii nu emit facturi, nu sunt înregistraţi în scop de TVA, nu deţin cod unic de identificare fiscală, nu ţin contabilitate în partidă simplă, nu beneficiază de deduceri personale în plan fiscal. Cu toate acestea asupra lor planează spectrul unui veritabil armageddon fiscal.

III. IMINENŢA ARMAGHEDDONULUI FISCAL PE CAPUL FOTBALIŞTILOR.

Am opinat că raporturile juridice reale dintre fotbalişti şi cluburile angajatoare sunt în realitate tipice raporturi de muncă, simulate în forma unor convenţii civile. În mai multe cazuri în cursul ultimului an, autorităţile fiscale şi parafiscale au preferat să se încreadă în actul aparent, şi ca atare început să pretindă fotbaliştilor plata unor contribuţii, taxe şi impozite, întocmai precum unor persoane fizice autorizate.

De unde vine pericolul?

Deocamdată, pe baza unor cazuri concrete, am sesizat mişcări de trupe din partea Caselor de asigurări sociale de sănătate în direcţia fotbaliştilor nonamatori, pe care i-au încadrat ca şi persoane ce realizează venituri din activităţi independente, şi cărora le-au pretins ca atare achitarea cotelor de contribuţii sociale.

Nu este decât o chestiune de timp până când pe acelaşi raţionament, ANAF le va cere fotbaliştilor şi restul de taxe şi impozite. Cu rare excepţii, fotbaliştii au realizat venituri superioare plafonului de TVA şi livrarea de servicii, fie ele şi… fotbalistice este activitate impozabilă! Cu TVA nu e de glumă, cum nu e de glumă nici cu depunerea declaraţiilor de venituri din „activităţi independente” în scopul impunerii venitului cu 16%.

Modificările aduse recent Codului fiscal în sensul fiscalizării contribuţiilor sociale vor duce invariabil după jumătatea acestui an la integrarea bazelor de date (după CNP) joncţiunea evidenţelor caselor de asigurări sociale cu evidenţele de plătitori de taxe şi impozite din administrarea ANAF. Fotbaliştii nu vor mai rămâne multă vreme sub radarul fiscului.

De unde vine scăparea?

Ei bine, tot din Codul Fiscal, pentru că obligaţiile de plată ale contribuţiilor sociale (ca să vorbim numai despre acestea din urmă) pot fi reţinute de fisc şi în sarcina angajatorului în temeiul art. 208 alin (3), art. 215 alin. (1) şi (2) din legea nr. 95/2006, prin mecanismul de retratare fiscală, o prerogativă suverană a fiscului.

Indicii suplimentare în sensul caracterizării ca dependente a activităţii sportivului reies din prevederile Codului fiscal ce reglementeză pentru autoritatea fiscală însăşi prerogativa retratării fiscale. Cvasitotalitatea cluburilor, cu musca pe căciulă, ar putea începe să se simtă vizate:

CAPITOLUL III -  Definiţii -  Definiţii ale termenilor comuni

Art. 7. – (1) În înţelesul prezentului cod, cu excepţia titlului VI, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

1. activitate – orice activitate desfăşurată de către o persoană în scopul obţinerii de venit;

2. activitate dependentă – orice activitate desfăşurată de o persoană fizică într-o relaţie de angajare;

2.1. Orice activitate poate fi reconsiderată ca activitate dependentă dacă îndeplineşte cel puţin unul dintre următoarele criterii:

a) beneficiarul de venit se află într-o relaţie de subordonare faţă de plătitorul de venit, respectiv organele de conducere ale plătitorului de venit, şi respectă condiţiile de muncă impuse de acesta, cum ar fi: atribuţiile ce îi revin şi modul de îndeplinire a acestora, locul desfăşurării activităţii, programul de lucru;

b) în prestarea activităţii, beneficiarul de venit foloseşte exclusiv baza materială a plătitorului de venit, respectiv spaţii cu înzestrare corespunzătoare, echipament special de lucru sau de protecţie, unelte de muncă sau altele asemenea şi contribuie cu prestaţia fizică sau cu capacitatea intelectuală, nu şi cu capitalul propriu;

c) plătitorul de venit suportă în interesul desfăşurării activităţii cheltuielile de deplasare ale beneficiarului de venit, cum ar fi indemnizaţia de delegare-detaşare în ţară şi în străinătate, precum şi alte cheltuieli de această natură;

d) plătitorul de venit suportă indemnizaţia de concediu de odihnă şi indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă, în contul beneficiarului de venit.

Punere în aplicare prin Normă metodologică de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal… din 22/01/2004 :

Norme metodologice:

1. O activitate poate fi reconsiderată, potrivit criteriilor prevăzute la art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Codul fiscal, ca activitate dependentă, în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia.

Activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 şi 2.2 din Codul fiscal.

2.2. În cazul reconsiderării unei activităţi ca activitate dependentă, impozitul pe venit şi contribuţiile sociale obligatorii, stabilite potrivit legii, vor fi recalculate şi virate, fiind datorate solidar de către plătitorul şi beneficiarul de venit. În acest caz se aplică regulile de determinare a impozitului pentru veniturile din salarii realizate în afara funcţiei de bază.

Norme metodologice:

1. O activitate poate fi reconsiderată, potrivit criteriilor prevăzute la art. 7 alin. (1) pct. 2.1 din Codul fiscal, ca activitate dependentă, în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia.

Activităţile desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe definite potrivit prevederilor Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare, nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) pct. 2.1 şi 2.2 din Codul fiscal.

Art. 11. – (1) La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

Recalificarea civilă a raporturilor dintre fotbalişti şi cluburi

Menţionăm că retratarea fiscală (prerogativă de ordine publică a autorităţii fiscale) nu poate schimba natura civilă a tranzacţiilor supuse retratării, întrucât atributul de jurisdicţie civilă aparţine doar puterii judecătoreşti. Spun asta cu toată convingerea, chiar dacă s-ar găsi destui care să mă contrazică susţinând că şi comisiile de soluţionare a litigiilor din FRF şi LPF sunt cel puţin la fel de abilitate ca instanţele judiciare să judece pretenţii civile.

Cu alte cuvinte, fiscul ar putea cere plata contribuţiilor sociale de la cluburile angajatoare, mai solvabile ca fotbaliştii, pe baza unui raţionament de retratare fiscală ce ar concluziona asupra dependenţei raporturilor fotbaliştilor, însă aceasta nu ar duce automat la încheierea sau recunoaşterea civilă, retroactivă, a unor raporturi bilaterale de muncă. Privit ca PFA, fotbalistul tot ar putea fi inspectat şi impus pentru TVA şi impozit pe profit.

Însă în condiţiile recalificării civile prin hotărâre judecătorească a naturii juridice a raporturilor dintre fotbalişti şi cluburi (prin intermediul unor acţiuni în simulaţie) soluţia civilă judecătorească ar deveni nu numai opozabilă, dar şi obligatorie pentru autorităţile fiscale. Privit ca salariat, fotbalistul care a încasat contractual remuneraţii în sumă netă, s-ar găsi dintr-o dată neurmăribil nici pentru impozit pe venit, nici pentru TVA, fiscul s-ar interesa de statele de plată şi fondul de salarii al angajatorului, nu ar mai întreba fotbalistul de declaraţiile de venit nedepuse, de facturile fiscale neemise şi de TVA-ul necolectat.

Inspectorii fiscali ar urma să procedeze la colectarea contribuţiilor de la clubul angajator, şi nu de la fotbalist – ceva ce putea face şi din proprie iniţiativă, dar din comoditate a preferat să pretindă, în câteva cazuri concrete, plata contribuţiile doar de la fotbalist.

Ce am spus mai sus poate părea un pic prea tehnic pentru nejurişti, şi mai ales pentru nespecialiştii în fiscalitate, dar nu întâmplător am ales să lansez provocarea pe Juridice.ro Pricepe cine poate!

La cererea persoanei interesate, instanţa ar putea obliga cluburile să calculeze şi să achite către autorităţi următoarele tipuri de contribuţii, şi nu putem decât să presupunem că anumite deficite bugetare ar capta astfel serioase surse de venituri suplimentare, care până acum au fost eludate:

1. Contribuţia la asigurările sociale de stat

Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale prevede la articolul 5 alin. 1 punctul I că sunt asigurate obligatoriu în sistemul public „persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii publici”.

2. Contribuţia la fondul pentru accidente de muncă

Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale prevede la articolul 5 alin. 1 lit. a) că:

„Sunt asigurate obligatoriu prin efectul prezentei legi;

a) persoanele care desfăşoară activităţi pe baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum şi funcţionarii publici;

b) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la lit. a);

c) şomerii, pe toată durata efectuării practicii profesionale în cadrul cursurilor organizate potrivit legii;

d) ucenicii, elevii şi studenţii, pe toată durata efectuării practicii profesionale”.

3. Contribuţia la sistemul asigurărilor pentru şomaj

Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă prevede la articolul 19 că:

„În sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt asigurate obligatoriu, prin efectul legii:

a) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau pe bază de contract de muncă temporară, în condiţiile legii, cu excepţia persoanelor care au calitatea de pensionari”.

4. Contribuţia la asigurările de sănătate

Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii prevede la articolul 257 că persoanele asigurate (respectiv toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară sau au domiciliul în România) au obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote de 5,5%, care se aplică asupra:

„a) veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit;

5. Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii

Ordonanţa de urgenţă nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate prevede la articolul 1 că:

„Persoanele asigurate pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate în sistemul de asigurări sociale de sănătate, denumite în continuare asiguraţi, au dreptul, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României, la concedii medicale şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate, dacă:

A. desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă sau în baza raportului de serviciu;

6. Contribuţia la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale

Legea nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanţelor salariale precizează la articolul 2 că:

“Din Fondul de garantare se asigură plata creanţelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă şi din contractele colective de muncă încheiate de salariaţi cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de deschidere a procedurii insolvenţei şi faţă de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parţiale a dreptului de administrare, denumiţi în continuare angajatori în stare de insolvenţă”.

Articolul 4 al legii nr. 200/2006 defineşte salariatul, în sensul determinării obligaţiilor de calcul la Fond, ca fiind persoana fizică ce prestează muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, în temeiul unui contract individual de muncă încheiat pentru normă întreagă sau cu timp parţial ori al unui contract de muncă la domiciliu, contract de muncă temporară sau de ucenicie la locul de muncă, indiferent de durata acestora.

CONCLUZIE

„Cereţi cluburilor asigurări de sănătate!” spunea din scaunul de paraplegic Mihai Neşu, fotbalistul accidentat ireversibil în urmă cu un an, la un antrenament cu FC Utrecht, într-un mesaj preluat pe site de organizaţia sindicală AFAN, arătând că în tările vestice fotbaliştii sunt mult mai bine asiguraţi din punct de vedere social, şi desigur sunt în mai bună regulă din punct de vedere fiscal.

Desigur, Neşu nu ştie drept şi gândeşte ca un slujbaş, nu ca un liber profesionist. Încearcă cu o umilinţă să mai obţină o favoare de la patron, dar nici prin cap nu-i trece să acţioneze pentru recunoaşterea unui drept legal apelând la justiţie. Complicitatea, complacenţa şi compromisul în fotbal sunt la ordinea zilei.

Dar problema pe care o sesizează Neşu în fotbal e justă, e reală, şi nu e decât vârful unui aisberg de probleme juridice şi fiscale, de ordine privată ca şi de ordine publică.

Acest articol aruncă un pic de lumină, oferă o serie de indicii tehnice şi trage deopotrivă un semnal de alarmă asupra stării precare şi atipice de reglementare a fotbalului românesc, guvernat halucinant de structurile FRF şi LPF.

Ionuţ DOBRINESCU

Avocat, Baroul Bucureşti

---

Tags: avocat, Baroul Bucuresti, Ionut DOBRINESCU

---