CLUB DEZBATERI
SSJ Internship
 
TRANSCRIPT INTEGRAL Dezbateri JURIDICE.ro: Penalul ține în loc civilul. Până când îl absoarbe cu totul (art. 239 NCP) / 13 octombrie 2014
Invitaţi: Bogdan Bulai, Andrei Iugan, Irina Kuglay, Mihai Mareș, Augustin Zăbrăuțanu. Moderator: Bogdan Dumitrache
Drept penal
www.dreptulpenal.ro
Cărţi de specialitate | Avocaţi cu experienţă

Ordinul de protectie in legislatia romaneasca

13 iulie 2012 |
23.317 citiri
Print Friendly
 
Studentii la drept nu au voie sa fure

În legislația românească, actul normativ cadru din domeniul prevenirii și combaterii violenței în familie este Legea nr. 217/2003[1]. Această lege a fost modificată într-o manieră consistentă prin Legea nr. 25/2012[2] pentru a fi corectate anumite deficiențe semnalate în practică.

Modificările au vizat, în principal, următoarele aspecte:

  1. indicarea expresă a principiilor care guvernează domeniul protecţiei şi promovării intereselor victimelor violenţei în familie;
  2. extinderea ariei de acoperire a conceptului de „violenţă în familie” astfel încât el să corespundă cu standardele de definire impuse de instrumente juridice internaţionale
  3. extinderea numărului situaţiilor de interrelaţionare care sunt acoperite de conceptul „membru de familie” prin raportare la domeniul de reglementare;
  4. crearea unui instrument de protecţie care şi-a dovedit utilitatea în alte legislaţii şi care în Legea nr. 217/2003 este denumit „ordin de protecţie”.

În studiul de față obiectul principal al analizei este ordinul de protecţie.

În doctrina de specialitate s-a semnalat deja necesitatea introducerii unui instrument de acest tip, care să asigure protecția victimelor violenței atunci când nu este posibilă arestarea agresorului[3].

În legislaţia penală actuală există deja posibilitatea aplicării măsurii de siguranţă a interdicţiei revenirii în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, prevăzută de art. 1181 C.pen. în cazuri de violenţă în familie. Aplicarea unei astfel de măsuri este însă condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe speciale: victima trebuie să solicite luarea sa, cel împotriva căruia se dispune o astfel de măsură a fost deja condamnat la pedeapsa închisorii de cel puţin un an pentru loviri sau alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice sau psihice, săvârşite asupra membrilor de familie, iar instanţa constată că prezenţa sa în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru aceştia. Durata pentru care se poate lua această măsură este de până la 2 ani. În forma anterioară modificării şi republicării din anul 2012, art. 26 din Legea nr. 217/2003[4] permitea ca această măsură să fie dispusă în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, la cererea victimei sau din oficiu, ori de câte ori existau probe sau indicii temeinice că un membru de familie a săvârşit un act de violenţă cauzator de suferinţe fizice sau psihice asupra unui alt membru. Dispunerea se făcea de către instanţa de judecată prin încheiere motivată.

Ceea ce se solicita cu necesitate din punct de vedere doctrinar ca modalitate de protejare a victimelor violenţei în familie este, însă, un instrument complex care să poată fi utilizat în regim de urgenţă pentru a înlătura de îndată expunerea la tratementele agresive. În fapt este vorba despre o cale de înlăturare a unui pericol iminent la care victima poate fi expusă şi care poate genera situaţii de comitere împotriva sa a unor infracţiuni grave cu privire chiar la dreptul său la viaţă. Cu alte cuvinte, prin raportare la necesităţi practice, era necesară completarea cadrului de instrumente de protecţie a victimelor violenţei în familie cu unul de tip preventiv cu efect imediat prin raportare la pericolul la care victimele acestui tip de violenţă sunt expuse. Acest instrument a fost creat prin Legea nr. 25/2012 şi poartă denumirea de „ordin de protecţie”.

În conformitate cu art. 23 din Legea nr. 217/2003[5], „persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una sau mai multe dintre” măsurile, obligaţiile sau interdicţiile indicate expres de lege. Între aceste măsuri se numără:
a) evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate. Prin formularea textului legal se legitimează o limitare a exerciţiului dreptului la viaţă privată şi la domiciliu al celui împotriva căruia s-ar dispune o astfel de măsură, cu privire la care existau reţineri serioase din punct de vedere practic. Limitarea este justificată prin raportare comportamentul agresiv fizic sau psihic pe care acesta îl adoptă faţă de membrii de familie şi care generează un pericol pentru aceştia. O astfel de prevedere ar putea fi considerată ca fiind în contradicţie cu reglementarea din art. 8 alin. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, în conformitate cu care „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale”. Considerăm că nu ne vom afla în situaţia unei încălcări a prevederilor convenţionale citate în cazul emiterii unui ordin de protecţie în baza căruia o persoană este evacuată din domiciliul stabilit într-un imobil al cărui proprietar este chiar ea. Aceasta deoarece art. 8 însuşi, în alineatul (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede că: este admisă ingerenţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept: „dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora”.
b) reintegrarea victimei şi, după caz, a copiilor, în locuinţa familiei. Fără îndoială, măsura are în vedere cazurile în care cei agresaţi au ales sau au fost obligaţi să părăsească locuinţa pentru a evita continuarea sau repetarea comportamentului agresiv;
c) limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;
d) obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate. Întrucât legea nu stabileşte o anumită distanţă, aceasta urmează să fie indicată expres de către instanţă în ordinul de protecţie;
e) interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează sau le vizitează periodic. Măsura nu se confundă cu măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi (art. 116 C.pen.) pentru că ea nu presupune existenţa unei condamnări la pedeapsa închisorii de cel puţin un an şi condamnări anterioare (alin. 1 al art. 116 C.pen.), la o pedeapsă mai mare de 5 ani, indiferent dacă a mai avut condamnări anterioare (alin. 2), indiferent de pedeapsă şi de existenţa vreunei condamnări anterioare, în cazul comiterii unei infracţiuni de furt, tâlhărie, speculă, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, cerşetorie, prostituţie, viol şi perversiune sexuală (alin. 4);
f) interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu victima;
g) obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute;
h) încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.

Prin hotărârea prin care se emite ordinul de protecţie, instanţa poate dispune şi cu privire la alte măsuri:
– ca agresorul să suporte şi contravaloarea chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc sau urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială;
– obligarea agresorului să urmeze consiliere psihologică, psihoterapie
– poate recomanda luarea unor măsuri de control, efectuarea unui tratament ori a unor forme de îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.

Pentru că ingerinţa asupra drepturilor fundamentale ale celui împotiva căruia se emite ordinul este foarte serioasă, legea nu a permis luarea măsurilor respective pe o perioadă nedeterminată. Astfel, în conformitate cu art. 27 din Legea nr. 217/2003, durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte în mod expres de către judecător. În niciun caz, însă durata pentru care s-au luat măsurile nu va putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului. Chiar și în cazul în care în hotărâre nu se indică expres durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului.

Competenţa de emitere a ordinului de protecţie aparţine judecătoriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa victima. Opinăm că un astfel de ordin poate fi emis şi într-o cauză penală (atunci când, spre exemplu, există demersuri judiciare de această natură cu privire la o faptă de vătămare corporală a unui membru de familie) şi într-o cauză civilă (atunci când, spre exemplu, într-un proces de divorţ se constată că unul dintre soţi este agresat verbal în mod repetat de către celălalt soţ), dar şi dacă nu există niciun fel de demers judiciar anterior, dar victima agresiunii psihologice, spre exemplu, solicită emiterea unui ordin de protecţie.

Titularul cererii de emitere a unui astfel de ordin este însăşi victima. Cererea poate fi introdusă personal sau prin reprezentant legal şi este scutită de taxa de timbru judiciar, măsură prin care se dorește evitarea situaţiilor în care cererea nu este introdusă din cauza lipsei de resurse materiale în care se află victima violenţei.

În mod alternativ, cererea poate fi introdusă în numele victimei şi de: a) procuror; b) reprezentantul autorităţii sau structurii competente, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale, cu atribuţii în materia protecţiei victimelor violenţei în familie; c) reprezentantul oricăruia dintre furnizorii de servicii sociale în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, acreditaţi conform legii, cu acordul victimei. Prin această rută alternativă, se vizează evitarea situaţiilor în care cererea nu este introdusă pentru că victima nu se află într-o stare care să-i permită din punct de vedere fizic sau chiar din punct de vedere psihic să iniţieze un astfel de demers. În aceste de cazuri, însă, victima poate renunţa la judecarea cererii privind ordinul de protecţie, iar renunţarea se face oricând în condiţiile art. 246 din Codul de procedură civilă, fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă, şi se constată prin încheiere dată fără drept de apel.

Cererea de emitere a unui ordin de protecţie se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie. Citarea părţilor se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente.

Persoana care solicită ordinul de protecţie poate fi asistată sau reprezentată de avocat, la cerere. În schimb, în cazul persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie, asistenţa juridică este obligatorie.

În caz de urgenţă deosebită (care ar putea exista, spre exemplu, atunci când riscurile pentru integritatea sau poate chiar pentru viaţa victimei agresiunii sunt iminente), instanţa poate emite ordinul de protecţie chiar în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor.

Procurorul are obligaţia de a informa persoana care solicită ordinul de protecţie asupra prevederilor legale privind protecţia victimelor infracţiunii. Este vorba despre drepturi consacrate prin norme incluse în conţinutul Legii nr. 211/2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor[6]. Spre exemplu, poate fi vorba despre dreptul la compensare financiară de către stat a victimelor anumitor infracţiuni. Art. 21 din Legea nr. 211/2004 prevede că se acordă o compensaţie financiară, la cerere, între altele, următoarelor categorii de victime: a) persoanele asupra cărora a fost săvârşită o tentativă la infracţiunile de omor, omor calificat şi omor deosebit de grav, prevăzute la art. 174-176 din Codul penal, o infracţiune de vătămare corporală gravă, prevăzută la art. 182 din Codul penal, o infracţiune intenţionată care a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei, o infracţiune de viol, act sexual cu un minor şi perversiune sexuală, prevăzute la art. 197, 198 şi art. 201 alin. 2-5 din Codul penal, o infracţiune privind traficul de persoane, o infracţiune de terorism, precum şi orice altă infracţiune intenţionată comisă cu violenţă ….”.

Dat fiind specificul cererii de emitere a unui ordin de protecţie, judecarea sa se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat. Pronunţarea nu se poate amâna decât cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordinului se face în maxim 48 de ore de la pronunţare.

În acest punct observăm că în cazurile de violență în familie, cel mai adesea, este vorba despre fapte de agresiune de orice tip care se desfășoară în intimitatea locuinței. Din acest motiv, poate fi dificil ca faptele să fie probate, mai ales în situaţiileîn care agresiunile se au loc atunci când nicio altă persoană nu este de față. În acest fel, se poate ca o persoană să fie victima unei forme de agresiune, dar să nu poată proba acest fapt, mai ales în situațiile de violență psihică.

În egală măsură, există şi riscul de a se abuza de drept prin expunerea la o măsură de limitare a exerciţiului drepturilor în baza unui ordin de protecţie a unui membru de familie care nu este în realitate un agresor. Se poate ca în astfel de situaţii să se dorească chiar agresarea psihică a acestuia prin acuzaţii false de violenţă. În consecinţă, este vorba despre un echilibru foarte greu de atins în demersul de protejare a drepturilor celor două părţi implicate în acte de violenţă în familie, aceasta cu atât mai mult cu cât este posibil ca mijloacele de probă prezentate să fie obținute cu încălcarea intimității persoanei – de exemplu, filmările din locuința comună, realizate fără consimțământul celui înregistrat[7].

Odată emis, ordinul de protecţie este executoriu (art. 29 din Legea nr. 217/2003), iar la cererea victimei sau din oficiu atunci când împrejurările cauzei impun astfel, instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea vreunui termen.

Pentru a se garanta protejarea drepturilor persoanei împotriva căreia ordinul de protecţie a fost emis, art. 30 prevede că hotărârea prin care se dispune ordinul de protecţie este supusă numai recursului, în termen de 3 zile de la pronunţare dacă s-a dat cu citarea părţilor şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Instanţa de recurs poate suspenda executarea până la judecarea recursului, dar numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta.

La recurs părţile se citează, iar participarea procurorului este obligatorie.

În vederea punerii sale în executare, ordinul de protecţie se comunică de îndată structurilor Poliţiei Române în a căror rază teritorială se află locuinţa victimei şi a agresorului. În ceea ce priveşte structura care este competentă să îl pună în aplicare, considerăm că termenul utilizat de lege trebuie interpretat în sensul său larg, motiv pentru care instanţa va comunica ordinul fie structurii de ordine publică din cadrul Poliţiei Naţionale, fie unei formaţiuni de poliţie locală, fie chiar Jandarmeriei Române. Ordinul se va pune în executare de îndată de către poliţie (atunci când ea este structura competentă – ex. obligarea agresorului să predea armele deţinute), sau sub supravegherea poliţiei (de exemplu, în cazul încredinţării copiilor minori).

Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 217/2003 prevede că pentru punerea în executare a ordinului de protecţie, poliţistul poate intra în locuinţa familiei şi în orice anexă a acesteia, cu consimţământul persoanei protejate sau, în lipsă, al altui membru al familiei. Prevederea are în vedere faptul că se poate obține un consimțământ de la membrul de familie care a solicitat emiterea ordinului de protecție. Pot apărea situaţii practice în care, spre exemplu, agresorul rămâne în locuință singur cu un copil minor pe care continuă să îl agreseze, iar celălalt părinte este în imposibilitate de a-și exprima voința din cauza stării induse prin agresiunile suferite, emiterea ordinului fiind realizată în urma unei cereri formulată de către procuror. Prin interpretarea strictă a prevederilor art. 31, s-ar putea ajunge la concluzia că în acest caz pătrunderea polițistului fără consimțământul agresorului în locuința comună va îndeplini condițiile infracțiunii de violare de domiciliu (art. 192 C.pen.), deşi nu credem că aceasta a fost voinţa legiuitorului.

Pe toată durata pentru care a fost emis ordinul, organele de poliţie au îndatorirea să supravegheze modul în care se respectă hotărârea şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executare.

În cazul în care un astfel de comportament intervine, şi măsurile dispuse sunt încălcate, se va constata comiterea infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti şi se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an (art. 32 din Legea nr. 217/2003). În acest fel, legiuitorul a creat o variantă specială a infracţiunii prevăzute de art. 271 C.pen., atenuată prin raportare la varianta de bază a infracţiunii din Codul penal. Dat fiind cadrul în care norma de incriminare urmează să activeze, s-a ales soluţia ca împăcarea părţilor să înlăture răspunderea penală, chiar dacă acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Totuşi, în cazul în care se ajunge la o soluţie de condamnare, nu se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

La expirarea duratei măsurilor de protecţie, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecţie, dacă există indicii că, în lipsa măsurilor de protecţie, viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol.

În mod corelativ, persoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecţie pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.

Revocarea se poate dispune dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii: a) agresorul a respectat interdicţiile sau obligaţiile impuse; b) agresorul a urmat consiliere psihologică, psihoterapie, tratament de dezintoxicare ori orice altă formă de consiliere sau terapie care a fost stabilită în sarcina sa ori care i-a fost recomandată sau a respectat măsurile de siguranţă, dacă asemenea măsuri s-au luat, potrivit legii; c) dacă există indicii temeinice că agresorul nu mai prezintă un real pericol pentru victima violenţei sau pentru familia acesteia.

Cererea de revocare se soluţionează cu citarea părţilor şi a unităţii de poliţie care a pus în executare ordinul de protecţie a cărui revocare se solicită. Participarea procurorului este obligatorie şi în acest caz.

Dacă, odată cu soluţionarea cererii, instanţa constată existenţa uneia dintre situaţiile care necesită instituirea unei măsuri de protecţie specială a copilului, va sesiza de îndată autoritatea publică locală cu atribuţii privind protecţia copilului. Măsurile speciale de protecţie la care se referă textul citat sunt cele prevăzute de art. 55 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului[8]: Măsurile de protecţie specială a copilului sunt: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată.

Un astfel de instrument de protecţie a fost adoptat şi la nivelul Uniunii Europene. Este vorba despre Directiva 2011/99/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 decembrie 2011, privind ordinul European de proteţie[9].

În preambulul acestui instrument juridic, se arată că într-un spațiu comun de libertate, securitate și justiție, cooperarea judiciară în materie penală trebuie să se întemeieze pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare. În conformitate cu Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora[10], recunoașterea reciprocă ar trebui să se extindă la toate tipurile de hotărâri și decizii de natură judiciară, care ar putea fi, în funcție de sistemul juridic, penale sau administrative.

Prin acest instrument juridic, Uniunea Europeană solicită statele membre să identifice cele mai eficiente modalități de îmbunătățire a legislației și a măsurilor practice de sprijin pentru protecția victimelor. Acest obiectiv este reiterat și în alte instrumente adoptate sub egida organizației europene: Rezoluția Parlamentului European din 26 noiembrie 2009 referitoare la eliminarea violenței împotriva femeilor; Rezoluția Parlamentului European din 10 februarie 2010 referitoare la egalitatea dintre femei și bărbați în Uniunea Europeană; Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 10 iunie 2011 privind o foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor și a protecției victimelor, în special în cadrul procedurilor penale.

În acest context, s-a considerat că este necesar să se asigure menținerea protecției acordată unei persoane fizice într-un stat membru în orice alt stat membru în care se mută sau în care s-a mutat persoana respectivă, pentru că numai în acest fel exercitarea dreptului de liberă circulație și ședere este într-adevăr garantată.

Directiva se aplică unei palete mai largi de măsuri de protecție prentru că sunt vizate măsurile destinate în mod particular să protejeze o persoană împotriva unei fapte penale a unei alte persoane care poate, în orice fel, să îi pună în pericol viața sau integritatea fizică, psihologică și sexuală, precum și demnitatea sau libertatea personală a acesteia (de exemplu prin prevenirea răpirilor, a urmăririi în scop de hărțuire și a altor forme de constrângere indirectă) și care sunt destinate să prevină noi acte infracționale și să reducă consecințele actelor infracționale comise.

Măsurile la care se referă directiva sunt caracterizate chiar în preambulul său: servesc în mod particular la protejarea unei persoane, și nu vizează alte scopuri, cum ar fi reabilitarea socială a autorului faptei; nu presupun existența unei infracțiuni constatată printr-o hotărâre definitivă de condamnare;  este indiferent dacă autoritatea care a stabilit măsura este penală, administrativă sau civilă; sunt măsuri adoptate în favoarea victimelor sau a posibilelor victime ale infracțiunilor; nu sunt dintre cele care sunt adoptate în vederea protecției martorilor; pot viza și rude ale persoanei care face în principal obiectul protecției; sunt luate cu rapiditate sau chiar în condiții de urgență pentru  garanta protecția persoanei respective; trebuie să aibă în vedere nevoile victimelor, inclusiv pe acelea ale persoanelor vulnerabile, cum ar fi minori sau persoane cu handicap; trebuie să fie luate cu respectarea dreptului persoanei de a fi ascultată în legătură cu respectiva măsură, precum și de a o contesta (art. 6 CEDO); nu presupun vreun transfer de competențe către statul de executare în ceea ce privește pedepsele principale, pedepsele cu suspendare, pedepsele alternative, pedepsele cu amânarea executării sau pedepsele secundare sau măsurile de siguranță impuse persoanei care reprezintă un pericol, dacă aceasta continuă să își aibă reședința în statul care a adopta măsura de protecție; sunt luate cu respectarea principiului ne bis in idem; nu ar trebui să presupună costuri din partea persoanei protejate.

Conform art. 1 din Directiva 2011/99/UE, obiectivul său este acela de a stabili norme care „să permită unei autorități judiciare sau echivalente a unui stat membru, în care a fost adoptată o măsură de protecție în vederea protejării unei persoane împotriva unei fapte penale săvârșite de o altă persoană care i-ar putea pune în pericol viața, integritatea fizică sau psihologică, demnitatea, libertatea personală sau integritatea sexuală, să emită un ordin european de protecție pentru a permite unei autorități competente a unui alt stat membru să continue asigurarea protecției persoanei pe teritoriul acelui stat membru, în urma unei activități infracționale sau a unei activități pretins infracționale, în conformitate cu dreptul intern al statului emitent”.

În același instrument juridic, art. 2 definește ordinul european de protecție ca fiind „o decizie, adoptată de o autoritate judiciară sau echivalentă a unui stat membru în legătură cu o măsură de protecție, pe baza căreia o autoritate judiciară sau echivalentă a altui stat membru adoptă măsura sau măsurile corespunzătoare în temeiul propriei legislații naționale în vederea continuării asigurării protecției persoanei protejate”.

În accepţiunea Directivei 2011/99/UE, „măsură de protecție” înseamnă „o decizie în materie penală, adoptată în statul emitent în conformitate cu legislația națională și procedurile sale, prin care una sau mai multe dintre interdicțiile sau restricțiile menționate la articolul 5 sunt impuse unei persoane care reprezintă un pericol pentru a proteja o persoană protejată de o faptă penală care i-ar putea pune în pericol viața, integritatea fizică sau psihologică, demnitatea, libertatea personală sau integritatea sexuală”.

Interdicţiile la care se referă art. 5 din documentul european sunt: a) interdicția de a se deplasa în anumite localități, locuri sau zone definite în care își are reședința persoana protejată sau pe care le vizitează; b) o interdicție sau o reglementare a contactului, sub orice formă, cu persoana protejată, inclusiv la telefon, prin mijloace electronice sau prin poștă obișnuită, prin fax sau orice alte mijloace; sau (c) o interdicție sau o reglementare a apropierii de persoana protejată la o distanță mai mică decât cea prevăzută.

În acord cu art. 6 din Directiva nr. 2011/99/UE, un astfel de ordin european de protecție poate fi emis atunci când persoana protejată decide să își stabilească reședința sau îți are deja reședința într-un alt stat membru sau atunci când persoana protejată decide să locuiască sau locuiește deja într-un alt stat membru. La emiterea unui astfel de ordin se ține seama şi de perioada sau perioadele în care persoana protejată intenționează să locuiască în statul de executare dar și de amploarea necesității de protecție. Ordinul se va emite numai la cerere şi în limita interdicţiilor pe care directiva le stabileşte la articolul 5 citat anterior, iar cererea poate fi adresată fie autorității competente a statului emitent, fie autorității competente a statului de executare. În spiritul respectării drepturilor fundamentale ale omului, se precizează că înaintea emiterii unui ordin european de protecție, persoanei care reprezintă un pericol trebuie să i se ofere dreptul de a fi ascultată și dreptul de a contesta măsura de protecție, dacă persoana respectivă nu a beneficiat de aceste drepturi în cadrul procedurii care a precedat adoptarea măsurii de protecție.

Prin introducere în dreptul intern a instituţiei ordinului de protecţie, s-au creat premisele asigurării protejării intereselor cetăţenilor români în spaţiul comun de libertate, securitate şi justiţie. Aceasta deoarece persoana care se bucură de protecţia unui astfel de ordin nu va fi expusă agresiunilor atunci când îşi va stabili reşedinţa sau va locui într-un alt stat membru UE[11]. Nu este,însă, vorba despre cazurile în care persoana protejată se va afla în scurte călătorii în aceste state, ci despre şederile care permit să se considere că ea are reşedinţa sau că locuieşte în statul respectiv. În mod corelativ România se va putea găsi în postura de stat de executare în măsura în care i se va transmite spre recunoaştere un ordin de protecţie emis într-un alt stat membru.

Observăm că faţă de ordinul european de protecţie, ordinul naţional are un câmp de incidenţă mai restrâns, limitat doar la victimele violenţei în familie. Ordinul european are ca obiectiv protejarea victimelor oricărei forme de violenţă. Spre exemplu, în situaţia comiterii în viitor a unei infracţiuni de hărţuire în formularea art. 208 din Noul Cod penal al României (Legea nr. 286/2009)[12] de către o persoană care nu se află în relaţie de „membru de familie” cu victima, un astfel de ordin nu poate fi emis la nivel naţional. Din acest motiv, considerăm că este necesară extinderea posibilităţii de emitere a unui ordin de protecţie şi pentru alte categorii de victime ale violenţei. În Noul Cod penal al României, Legea nr. 286/2009, apare ca pedeapsă complementară reglementată de art. 66 interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, între altele, a… [lit. o)] dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată”. Dată fiind natura juridică indicată expres pentru o astfel de măsură, ea nu poate satisface aceleaşi necesităţi pe care le acoperă ordinul de protecţie pentru cazurile de violenţă în familie.

Astfel de instrumente de protecţie, cu variaţiile de rigoare, există şi în legislaţiile altor state. Spre exemplu, în Austria, o lege privind combaterea violenţei a fost adoptată în 1996 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1997[13], dar prevederi care asigură protecţia victimelor violenţei se regăsesc şi în Codul civil şi în Legea poliţiei de securitate (Security Police Act). Legea cadru prevede dreptul victimei de a fi protejată de un agresor în propria sa locuinţă şi mediul său social prin impunerea evacuării şi a ordinului de restricţie (barring order) împotriva acestui agresor. Ordinul de restricţie poate fi extins la cererea persoanei expusă riscului de agresiune la o interdicţie provizorie (interim injunction) de către Tribunalul pentru familie (Family Court). Au fost înfiinţate şi anumite „centre de intervenţie” care oferă consiliere şi suport gratuite pentru victimele violenţei domestice.

Dacă un agresor ameninţă sau produce vătămări unei persoane cu care locuieşte, poliţia are obligaţia de a evacua pe acesta din locuinţa comună şi din imediata apropiere a acesteia şi de a îl împiedica să revină, chiar dacă el este cel care deţine imobilul. Un ordin de interdicţie se emite de fiecare dată când un atac periculos pentru viaţa, sănătatea sau libertatea persoanei este iminent, independent de voinţa victimei. Un astfel de ordin este valabil 10 zile (înainte de modificarea din anul 2000, ordinul era valabil doar şapte zilei), iar respectarea sa este controlată de către poliţie în primele trei zile). Agresorul este obligat să predea cheile sale poliţiei, iar dacă doreşte să ia anumite lucruri personale din imobil trebuie să informeze în prelabil victima despre această vizită. Dacă este găsit acasă pe perioada de valabilitate a ordinului de restricţie, agresorul este amendat în baza legislaţiei contravenţionale (the Administrative Criminal Law), chiar şi atunci când victima i-a permis accesul, şi poate fi arestat, dacă refuză să plece.

Şi în Statele Unite ale Americii există posibilitatea de a se emite ordine de protecţie pentru a ocroti victimele violenţei domestice[14], fiind înregistrate variaţii de la un stat la celălalt. Tendinţa generală este aceea de a extinde aria de incidenţă a ordinului de protecţie şi asupra altor forme de relaţionare decât cele acceptate în mod tradiţional ca fiind „de familie”. Spre exemplu, în anul 2011, în Texas, definiţia violenţei domestice a fost extinsă şi asupra celei exercitate în cadrul unor relaţii neoficializate (dating violence)[15], sub influenţa unui act denumit The Kristy Appleby Act. În acest caz victima a fost obligată sub ameninţarea cu arma de către fosta soţie a iubitului său să scrie un bilet de sinucigaş, să ingereze aproximativ 20 de pilule cu efect somnifer cu bere şi whisky şi să îşi secţioneze venele. Acest caz a generat adoptarea unui act normativ care poartă chiar numele victimei şi care extinde considerabil aria de incidenţă a ordinului de protecţie şi asupra unor terţe persoane implicate în „triunghiuri amoroase” (love triangle). În practică, în Statul Texas au fost considate acte de violenţă domestică: injuriile, ascunderea lucrurilor partenerului, aruncarea unor obiecte casnice, lovirea unor animale de casă, ameninţarea cu o armă, tăierea hainelor şi a altor lucruri ale partenerului, arderea cu ţigara şi tăierea cu cuţitul a partenerului[16].

În concluzie, în conformitate cu legislaţia românească un ordin de protecţie se poate emite dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) se constată comiterea unui act de violenţă, care conform art. 4 din Legea nr. 217/2003 poate fi:
– violenţă verbală, adresarea printr-un limbaj jignitor, brutal, precum utilizarea de insulte, ameninţări, cuvinte şi expresii degradante sau umilitoare” [art. 4 lit. a) din Legea nr. 217/2003]
– violenţă psihologică, impunerea voinţei sau a controlului personal, provocarea de stări de tensiune şi de suferinţă psihică în orice mod şi prin orice mijloace, violenţă demonstrativă asupra obiectelor şi animalelor, prin ameninţări verbale, afişare ostentativă a armelor, neglijare, controlul vieţii personale, acte de gelozie, constrângerile de orice fel, precum şi alte acţiuni cu efect similar [art. 4 lit. b) din Legea nr. 217/2003];
– violenţă fizică, adică o vătămare corporală ori a sănătăţii prin lovire, îmbrâncire, trântire, tragere de păr, înţepare, tăiere, ardere, strangulare, muşcare, în orice formă şi de orice intensitate, inclusiv mascate ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire, intoxicare, precum şi alte acţiuni cu efect similar  [art. 4 lit. c) din Legea nr. 217/2003];
– violenţa sexuală, adică agresiune sexuală, impunere de acte degradante, hărţuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreţinerii unor relaţii sexuale forţate, viol conjugal  [art. 4 lit. d) din Legea nr. 217/2003];
– violenţă economică, adică interzicerea activităţii profesionale, privare de mijloace economice, inclusiv lipsire de mijloace de existenţă primară, cum ar fi hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, acţiunea de sustragere intenţionată a bunurilor persoanei, interzicerea dreptului de a poseda, folosi şi dispune de bunurile comune, control inechitabil asupra bunurilor şi resurselor comune, refuzul de a susţine familia, impunerea de munci grele şi nocive în detrimentul sănătăţii, inclusiv unui membru de familie minor, precum şi alte acţiuni cu efect similar  [art. 4 lit. e) din Legea nr. 217/2003];
– violenţă socială, impunerea izolării persoanei de familie, de comunitate şi de prieteni, interzicerea frecventării instituţiei de învăţământ, impunerea izolării prin detenţie, inclusiv în locuinţa familială, privare intenţionată de acces la informaţie, precum şi alte acţiuni cu efect similar [art. 4 lit. f) din Legea nr. 217/2003];
– violenţă spirituală adică subestimarea sau diminuarea importanţei satisfacerii necesităţilor moral-spirituale prin interzicere, limitare, ridiculizare, penalizare a aspiraţiilor membrilor de familie, a accesului la valorile culturale, etnice, lingvistice ori religioase, impunerea aderării la credinţe şi practici spirituale şi religioase inacceptabile, precum şi alte acţiuni cu efect similar sau cu repercusiuni similare  [art. 4 lit. g) din Legea nr. 217/2003];
b) Actul de violenţă este de natură să pună în pericol viaţa, integritatea sau libertatea victimei;
c) Actul este unul de violenţă în familie (Legea nr. 217/2003 are în vedere prevenirea şi combaterea violenţei în familie), în sensul că este comis de un membru de familie al victimei, în accepţiunea extinsă oferită de art. 5 din Legea nr. 217/2003: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile faţă de persoana copilului; e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.

În ceea ce priveşte natura juridică a ordinului de protecţie, opinăm că acesta are un caracter sui-generis, mixt. Afirmăm aceasta doarece el poate primi calificări diferite în funcţie de situaţia premisă pe care se grefează: poate reprezenta o măsură de siguranţă cu caracter provizoriu (pentru că emiterea sa este determinată de înlăturarea pericolului de atentare la viaţa, integritatea corporală sau la libertatea victimei – ex. atunci când se dispune evacuarea temporară din locuinţă), poate reprezenta o măsură de ocrotire (ex. atunci când prin prin el se dispune încredinţarea copiilor minori), dar poate ca ea să fie şi o măsură extrapenală (atunci când se dispune într-o cauză civilă – ex. divorţ).


[1] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 365 din 30 mai 2012.
[2] Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 156 din 13 martie 2012.
[3] Mihai Adrian Hotca, Protecția victimelor. Elemente de victimologie, Editura C.H. Beck, București, 2006, p. 23.
[4] Facem precizarea că în urma modificării şi al republicării din anul 2012, art. 26 din Legea nr. 217/2003 nu mai are acest conţinut.
[5] În forma republicată în anul 2012.
[6] Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 505 din 4 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
[7] În Noul Cod penal (Legea nr. 289/2009) apare ca noutate incriminarea unei fapte de violare a vieţii private (art. 226) care va consta – în varianta de bază – în „atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private”. Legiuitorul, însă, a inclus în art. 226 citat anterior şi reglementarea expresă a unor cauze justificative speciale printre care se numără şi cea de la alin. 1 lit. c) „dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni.”
[8] Publicată în Monitorul oficial al României, partea I. nr. 557 din 23 iunie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.
[9] Publicată în Jurnalul Oficial nr. L 338/2 din 21.12.2011, p.1.
[10] JO C 115, 4.5.2010, p. 1.
[11] Termenul de transpunere a directivei este 11 ianuarie 2015.
[12] “Fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte, fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta, cauzându-i astfel o stare de temere, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă”.
[13] Birgitt Haller, The Austrian Legislation against Domestic Violence, http://www.ikf.ac.at/english/austrian_legislation_against_domestic_violence.pdf
[14] Kellie K. Player, Recent Development: Expanding Protective Order Coverage, in 2012 St. Mary’s University of San Antonio, St. Mary’s Law Journal, în baza de date LexisNexis.
[15] Definită ca o relaţie prezentă sau trecută de natură romantică sau de natură intimă.
[16] Kellie K. Player, op. cit. ant.


Conf. univ. dr. Mirela GORUNESCU


Cuvinte cheie: , , , ,
UJMAG


Dumneavoastră ce părere aveți?

кредит наличными онлайнтинькофф кредитная карта Return to Top ▲Return to Top ▲