Drept civil
Cărţi de specialitate | Profesionişti cu experienţă

Apelul si recursul in noul Cod de procedura civila

16 iulie 2012 |
 | 1 comentariu
47.436 citiri
Print Friendly
 
Sarbatori Fericite Dezbateri Juridice

Atunci când analizăm noua reglementare oferită de Legea nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă, nu putem trece cu vederea modalitatea în care noile norme procesual civile abordează instituţia căilor de atac în materie, acestea din urmă reprezentând instrumentele juridice care garantează legalitatea şi temeinicia sentinţei de judecată sau cu alte cuvinte, o justiţie „echitabilă”.

Referitor la sfera noţiunilor şi la tipurile căilor de atac, la o privire de ansamblu asupra Legii nr. 134/2010, modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod de Procedură Civilă, costatăm că aceasta păstrează registrul consacrat de actualul Cod de Procedură Civilă, clasificându-le în căi ordinare de atac (apelul) şi căi extraordinare de atac (recursul, contestaţia în anulare şi revizuirea). Dintre acestea, în practica instanţelor de judecată, demersurile cel mai frecvent utilizate, cu o incidenţă crescută a gradului de admisibilitate şi deci, de o importanţă deosebită, mai ales sub aspectul efectelor pe care le generează, sunt apelul şi recursul, instituţii care vor constitui punctul de interes al prezentei lucrări.

Ca şi reglementarea actuală, dispoziţiile Legii nr. 134/2010 privind Codul de Procedură Civilă consacră exercitarea căilor de atac într-un anumit termen şi doar de către „părţile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au şi alte organe sau persoane„(art. 452).

Ca principiu general, admisibilitatea unei căi extraordinare de atac este condiţionată de epuizarea căii de atac a apelului, singura excepţie reprezentând-o situaţia descrisă de art. 453 al.(2) din Legea nr. 134/2010, prevedere legală care instituie posibilitatea atacării unei hotărâri succeptibile de apel şi de recurs direct cu recurs, cu condiţia ca părţile să consimtă expres la acest demers, motivele de recurs fiind limitate doar la aplicarea greşită sau încălcarea normelor de drept material.

APELUL

Prevederile Legii nr. 134/2010 consfiinţesc ca regulă de bază posibilitatea atacării hotărârilor pronunţate de instanţa de fond cu apel : „Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel” (art. 460). Raportându-ne la dispoziţiile legale citate, care consacră caracterul ordinar şi general al apelului ca şi cale de atac, observăm că acestea statuează şi care sunt limitele de incidenţă ale demersului în sine, stabilindu-se anumite excepţii. Astfel, conform noilor reglementări, hotărârile date în ultimă instanţă  rămân neapelabile.

Pe de altă parte, raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 76/2012, observăm că aceasta asimilează obiectului căii de atac a apelului toate hotărârile care poartă menţiunea de definitiv şi toate hotărârile care printr-o lege specială sunt atacabile cu recurs, în afară de cele pronunţate în materia contenciosului administrativ fiscal şi în materia azilului.

Aşadar, dacă în reglementarea anterioară caracterul „definitiv” al hotărârilor este asociat cu precădere domeniului penal,  noile norme conferă o eficienţă sporită acestei caracteristici în materia dreptului procesual civil, consacrând practic ca regulă judecata în două grade de jurisdicţie (fond, apel) şi doar ca excepţie un ciclu de trei grade de jurisdicţie (fond, apel, recurs).

Mergând mai departe cu analiza modificărilor ce vor interveni, reţinem că, spre desosebire de actualul Cod de Procedură Civilă care reglementează un termen de declarare a apelului de 15 zile de la comunicarea hotărârii (excepţia reprezentând-o cauzele care au ca obiect divorţurile [1]), prevederile Legii nr. 134/2010 stabilesc că  termenul de apel este de 30 de zile, „dacă legea nu dispune altfel”. Totodată, dacă actuala reglementare oferă posibilitatea extinderii termenului de formulare a motivelor de apel până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare [2], noul Cod de Procedură Civilă introduce obligativitatea motivării apelului înlăuntrul termenului de apel, sancţiunea reprezentând-o decăderea (art. 464 al. (3) din Legea nr. 134/2010).

Pe de altă parte, constatăm că şi în  noua reglementare sunt identificate situaţii în care apelul nu se declară în 30 de zile, ci într-un alt termen. Astfel, conform art. 355 al. (2) din noul Cod de Procedură Civilă, în materia cererilor de asigurare a dovezilor, termenul de apel împotriva încheierilor de respingere este de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare. În domeniul cererilor de sechestru asigurător, încheierea pronunţată de instanţa investită cu soluţionarea cererii poate fi atacată cu apel în termen de 5 zile de la comunicare sau de la pronunţare, după caz. Reţinând dispoziţiile art. 976 din Legea nr. 134/2010, în procesele de partaj, încheierile prin care s-a dispus vânzarea bunurilor sunt apelabile în termen de 15 zile de la pronunţare. Mai trebuie menţionat şi că termenul de apel cu privire la ordonanţele preşedinţiale şi hotărârile de evacuare derogă şi el de la prevederile generale, în ambele cazuri acesta fiind de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.

Raportându-ne la prevederile Legii nr. 134/2010 în materia apelului, este de observat că acestea transferă o mare parte din atribuţiile instanţei de apel către prima instanţă. Din această perspectivă, conform art. 465 din  Legea nr. 134/2010, constatăm că ulterior primirii cererii de apel şi a motivelor de apel (care vor fi depuse la instanţa de fond), tot preşedintele primei instanţe (sau persoana desemnată) este cel care dispune comunicarea acestora către intimat, punându-i în vedere obligaţia depunerii întâmpinării în termen de 15 zile de la data comunicării. Întâmpinarea va fi comunicată apelantului, cu posibilitatea depunerii la dosar a unui răspuns în termen de 10 zile de la comunicare. Menţionăm că toate aceste termene sunt de decădere, iar nerespectarea lor nu poate fi complinită pe parcursul desfăşurării judecăţii.

La o primă vedere, se poate aprecia că finalitatea transferării unei părţi din atribuţiile instanţei de apel către prima instanţă şi introducerii unor termene noi o reprezintă simplificarea procedurii judecării apelului şi degrevarea instanţei superioare de efectuarea anumitor operaţiuni juridice. Este interesant de urmărit efectele pe care aceste modificări le vor produce asupra jurisprudenţei instanţelor de judecată.

Cu privire la apelul incident şi apelul provocat, dispoziţiile Legii nr. 134/2010 reconfirmă în mare măsură regulile stabilite de actuala reglementare, cererile putând fi introduse după împlinirea termenului de apel,  cel mai târziu o dată cu întâmpinarea la apelul principal.

Numai după ce a fost împlinit termenul de apel şi după ce au fost efectuate procedurile şi comunicările prevăzute de art. 465 din Legea nr. 134/2010, la care se adaugă şi eventualele apeluri incidente sau provocate împreună cu răspunsurile la acestea, dosarul va putea fi înaintat instanţei de apel în vederea repartizării către un complet de judecată şi citării părţilor, primul termen de judecată fiind stabilit la cel mult 60 de zile de la data rezoluţiei date de preşedinte.

Mergând mai departe cu analiza instituţiei apelului, precizăm că noua reglementare reiterează caracterul devolutiv şi reformator al acestei căi de atac. Astfel, art. 470 din Legea nr. 134/2010 statuează, fără posibilitate de tăgadă: „Apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept”. Atunci când se solicită rejudecarea fondului, limitele rejudecării sunt stabilite de către apelant prin cererea şi motivele de apel.

Cu privire la judecarea apelului în sine, noua reglementare păstrează registrul actualei legiferări, stabilind că în faţa instanţei de apel nu se pot invoca alte „motive, mijloace de apărare şi dovezi, decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare„, cu excepţia situaţiei în care necesitatea administrării dovezilor decurge din dezbateri.

Menţionăm şi că Legea nr. 134/2010 reiterează principiul non peiorationem in appellatione, introducând totuşi două derogări de la această regulă, şi anume, cazurile în care apelantul însuşi consimte expres la o înrăutăţire a propriei situaţii sau în cazurile anume prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte efectele judecării apelului, în conformitate cu dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă, instanţa investită cu soluţionarea căii de atac poate pronunţa următoarele soluţii: aceasta poate respinge, anula apelul declarat sau poate constata perimarea sa (situaţii în care hotărârea atacată va fi menţinută în totalitate) ori poate admite apelul. În cazul admiterii apelului, instanţa va anula sau schimba (în parte sau în totalitate) hotărârea atacată.

Reţinând prevederile art. 474 al. (3) din Legea nr. 134/2010, observăm că la fel ca şi în acuala reglementare, motivele care determină anularea hotărârii atacate cu apel sunt: soluţionarea cauzei de către prima  instanţă fără a intra în judecata fondului alături de situaţia în care judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată. Dacă se dispune anularea hotărârii atacate, instanţa de apel va rejudeca procesul  „evocând fondul” sau, dacă părţile solicită expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe. Se reconfirmă regulile conform cărora soluţia de mai sus nu poate fi dată decât o singură dată în cursul procesului iar prima instanţă va fi obligată să respecte dispoziţiile instanţei de apel, atât sub aspectul dezlegării unor chestiuni de drept cât şi în ceea ce priveşte necesitatea administrării unor probe noi.

Tot referitor la judecarea apelului, constatăm că din perspectiva competenţei materiale asupra soluţionării cererilor de apel, dispoziţiile art. 93-94 din  Legea nr. 134/2010 statuează, fără posibilitate de tăgadă, că instanţele competente să judece în apel sunt: tribunalul (cu privire la apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorii) şi curtea de apel (cu privire la apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă).

Sintetizând cele expuse, concluzionăm că dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă reconfirmă cele patru trăsături fundamentale ale apelului, şi anume, o cale de atac ordinară, devolutivă, de reformare şi suspensivă de executare. Pe de altă parte, modificările cele mai importante aduse de Legea nr. 134/2010 în materie vizează termenul de declarare a apelului (care este extins la 30 de zile), alături de procedura judecării în sine a cererii de apel care este mult simplificată şi structurată practic în două faze: prima cu un caracter mai mult administrativ, care presupune comunicarea cererilor de apel, a întâmpinărilor şi a celorlalte răspunsuri şi care este dată în competenţa instanţei de fond şi cea de-a doua care presupune judecarea apelului în sine, fiind dominată de principiul contradictorialităţii.

RECURSUL

Din punctul de vedere al importanţei efectelor sale dar şi al gradului de incidenţă în practica instanţelor de judecată, recursul ca şi cale de atac poate fi considerat un alt mijloc legal de interes, pus la dispoziţia justiţiabililor, alături de apel.

Ca şi reglementarea actuală, Legea nr. 134/2010 poziţionează recursul în sfera căilor de atac extraordinare, alături de contestaţia în anulare sau revizuire. Spre deosebire însă de contestaţia în anulare şi revizuire, unde cazurile de admisibilitate sunt mult mai punctuale şi mai restrictive, calea de atac a recursului reprezintă un instrument juridic utilizat frecvent de justiţiabili şi care are o rată de succes sporită, datorită faptului că motivele de recurs sunt mult mai permisive.

Aşadar, art. 477 din  Legea nr. 134/2010 reglementează principiul conform căruia: „Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului”, fiind  exceptate de la această regulă hotărârile pronunţate în cererile menţionate la art. 92 pct.1 lit. a) – k)  din Legea nr. 134/2010 [3], cererile privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, cererile în materia conflictelor de muncă şi a asigurărilor sociale, cererile în materie de expropiere, cererile privind repararea prejudiciilor cauzate de erorile judiciare,  alături de alte cereri evaluabile în bani de până la 500 000 lei inclusiv. Pentru toate acestea (în număr covârşitor de mare în practica instanţelor de judecată) cât şi în situaţia în care legea prevede expres că hotărârea este supusă doar căii de atac a apelului, noua reglementare  instituie doar două grade de jurisdicţie: fond şi apel. Finalitatea acestei măsuri a constituit-o, probabil, sporirea celerităţii judecării cererilor de chemare în judecată şi degrevarea instanţelor de o serie de cereri mai mult sau mai puţin întemeiate. Cu toate acestea, apreciem că  posibilitatea controlului judiciar efectuat de instanţa de recurs reprezenta o garanţie în plus pentru obţinerea unei sentinţe corecte şi legale.

Revenind la obiectul recursului, observăm că noua reglementare asimilează în continuare sferei acestuia o serie de hotărâri. Astfel, conform art. 431 al. (1) şi art. 434 din Legea nr. 134/2010 hotărârile date în baza recunoaşterii pretenţiilor şi cele care consfiinţesc învoiala părţilor sunt atacabile doar cu recurs, cele din urmă doar pentru motive procedurale. De asemenea, în materia suspendării cauzelor, încheierile prin care instanţa s-a pronunţat asupra suspendării pot fi atacate separat cu recurs.

Ca şi în actuala reglementare, se păstrează caracterul nesuspensiv de executare al recursului, excepţie făcând cauzele privitoare la „strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau oricăror altor lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile anume prevăzute de lege” şi, de asemenea, se prevede posibilitatea suspendării executării sentinţei la cerere.

Cu privire la formularea cererii de recurs şi la judecarea acestuia, Legea nr. 134/2010 introduce o noutate absolută, instituind obligativitatea asistării şi reprezentării părţii de către avocat sau consilier juridic, sub sancţiunea nulităţii recursului. Reţinând prevederile art. 13 şi art. 83 din Legea nr. 134/2010, redactarea cererii şi a motivelor de recurs, dar şi susţinerea concluziilor verbale sau formularea concluziilor scrise nu vor putea fi realizate decât prin intermediul avocatului sau al consilierului juridic, cu excepţia situaţiilor în care „partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiată în drept” (art. 13 al 2 din Legea nr. 134/2010). Menţionarea în cererea de recurs a numelui, prenumelui, a domiciliului profesional al avocatului sau a numelui şi prenumelui consilierului juridic este obligatorie.

Referitor la termenul de declarare a recursului, dacă reglementarea actuală consacră un inteval de 15 zile de la comunicarea hotărârii, „dacă legea nu dispune altfel” [4], noile norme introduc un termen de recurs de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, oferind justiţiabililor o perioadă de timp mai lungă în care aceştia pot declara calea de atac.

Asupra termenului în care se motivează recursul, Legea nr. 134/2010 preia raţionamentul instituit de actuala reglementare, statuându-se regula conform căreia recursul se motivează înlăuntrul termenului de recurs, sub sancţiunea nulităţii.

Motivele de recurs sunt reglementate punctual de art. 482 din Legea nr. 134/2010, text juridic care le califică drept „motive de casare”, spre deosebire de actualul Cod de Procedură Civilă care prevede atât motive de casare cât şi motive de modificare a sentinţei. Dispoziţiile Legii nr. 134/2010 enumeră următoarele motive de casare: „1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. dacă hotărârea a fost pronunţată de alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii; 3. când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Observăm, aşadar, că prevederile art. 482 din Legea nr. 134/2010 preiau în mare parte motivele consacrate de actuala reglementare, cu câteva modificări: – este asimilată motivelor de casare, situaţia, frecvent întâlnită în practică, în care judecata se face de un alt complet decât cel stabilit aleatoriu; – se legiferează în mod expres ca motiv de casare, situaţia în care există autoritate de lucru judecat; sintagma „încălcarea sau aplicarea greşită a legii”, prevăzută de art. 304 pct. 9 din actualul C.P.C. este înlocuită de expresia „încălcarea sau sau aplicarea greşită a normelor de drept material”; punctele 6 şi 8 ale art. 304 din actualul C.P.C.[5] nu mai sunt preluate de Legea nr. 134/2010.

Raportându-ne la dispoziţiile Legii nr. 134/2010, observăm că  acestea dau eficienţă sporită principiului conform căruia recursul este o cale de atac nedevolutivă. Spre deosebire de actuala reglementare, care instituie posibilitatea examinării cauzei sub toate aspectele conform art. 304 ind.1 C.P.C., noile norme nu mai prevăd nicio excepţie de la regula amintită mai sus.

Mergând mai departe cu analiza instituţiei recursului în noile reglementări, ca şi în cazul apelului, constatăm că desfăşurarea comunicărilor privitoare la recurs  (depunerea cererii, depunerea motivelor de recurs, comunicarea întâmpinării şi a răspunsului la aceasta, depunerea recursului incident şi a celui provocat) se desfăşoară la nivelul instanţei inferioare, adică al instanţei a cărei hotărâre se atacă.

O modificare interesantă introdusă de Legea nr. 134/2010 o reprezintă procedura de filtrare a recursurilor prevăzută de art. 487 din acelaşi act normativ. Reţinând textul de lege amintit, constatăm că procedura filtrării recursurilor se poate aplica atunci când judecarea recursului este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În desfăşurarea procedurii filtrării, cererea de recurs va fi analizată de un complet de trei judecători care vor decide asupra admisibilităţii în principiu a acesteia. Decizia va avea la bază raportul efectuat de către preşedintele completului sau de către persoana desemnată în acest sens, raport ce va trebui întocmit în termen de 30 de zile de la repartizarea dosarului şi care va oferi informaţii cu privire la motivele de recurs, la jurisprudenţa  Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dar şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, dar şi la doctrină. Raportul va fi comunicat părţilor pentru ca acestea să formuleze un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Soluţiile pe care le poate da completul de filtrare în unanimitate sunt anularea sau respingerea recursului atunci când acesta nu  „îndeplineşte cerinţele de formă”, atunci când motivele de casare nu se regăsesc în conţinutul art. 482 din Legea nr. 134/2010 sau când recursul este vădit nefondat. Decizia va fi motivată, şi se va da fără citarea părţilor. În situaţia în care se apreciază în unanimitate că recursul este admisibil în principiu, când problema de drept supusă dezlegării nu este controversată sau când jurisprudenţa Curţii este constantă în materia respectivă, acelaşi complet de filtru se poate pronunţa, fără citarea părţilor asupra fondului recursului. Dacă recursul nu poate fi soluţionat de către completul de filtru conform procedurii prevăzute de art. 482 din Legea nr. 134/2010, se va pronunţa o încheiere de admitere în principiu a recursului, fixându-se un termen pentru judecarea fondului, pentru care părţile vor fi citate.

Judecând recursul, instanţa investită cu soluţionarea acestuia îl poate admite, îl poate respinge, îl poate anula sau poate constata perimarea cererii. Raportat la prevederile art. 491 din Legea nr. 134/2010, dacă instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de admitere a recursului, hotărârea recurată va fi casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanţei de apel, sau atunci când prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, (conform art. 474 al.3), primei instanţe.

În situaţia în care instanţa competentă să judece recursul este curtea de apel sau tribunalul, dacă hotărârea recurată va fi casată, de regulă, rejudecarea cererii se va face de către instanţa de recurs, fie la termenul la care a avut loc admiterea recursului fie la un alt termen stabilit în acest scop. Conform art. 492 al. (2) din Legea nr. 134/2010 se păstrează acelaşi principiu conform căruia casarea cu trimitere nu poate fi acordată decât o singură dată în cursul procesului, atunci când s-a soluţionat greşit procesul fără a intra în judecata fondului sau când judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată atât la dezbaterile pe fond cât şi la administrarea probelor.

Cu privire la efectele admiterii recursului, menţionăm şi că hotărârea casată nu are nicio putere şi că şi în materia recursului funcţionează regula non peiorationem in appellatione, cu rezervele menţionate de art. 475 din Legea nr. 134/2010.

Rămânând în sfera judecării cererii de recurs, notăm că noua reglementare stabileşte că instanţele competente să judece în recurs sunt: tribunalul („în cazurile anume prevăzute de lege” – art. 93 din Legea nr. 134/2010), curtea de apel („în cazurile anume prevăzute de lege” – art. 94 din Legea nr. 134/2010) şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – (cu privire la hotărârile curţii de apel, dar şi în alte cazuri „prevăzute de lege” - art.95 din Legea nr. 134/2010).

Raportându-ne la expunerile de mai sus, conchidem că noul Cod de Procedură Civilă păstrează cele patru caracteristici fundamentale ale instituţiei recursului, ca fiind o cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă şi nesuspensivă de executare. Pe de altă parte, prevederile Legii nr. 143/2010 reconfirmă limitele obiectului recursului, atât prin reducerea drastică a numărului hotărârilor ce vor putea fi atacate cu recurs dar şi prin reformularea motivelor de recurs.

CONCLUZII

S-a susţinut în mod ferm că elaborarea unui nou Cod de Procedură Civilă este reclamată, pe de o parte, de faptul că actualele reglementări încep să aibă un caracter desuet, iar pe de altă parte, de necesitatea armonizării normelor procedurale interne cu cele practicate de instanţele europene, şi chiar şi cu cele practicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.  Din această perspectivă, procedura filtrării introdusă în materia recursului, de exemplu, îşi găseşte corespondenţă într-o oarecare măsură, în procedura admisibilităţii în principiu a cererilor formulate către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, reţinând dispoziţiile Legii nr. 134/2010, se poate conchide că regula în materia atacării hotărârilor pronunţate de majoritatea instanţelor de judecată va deveni calea de atac a apelului, recursul căpătând valenţele unui mijloc juridic excepţional, care în general, va fi utilizat doar în cazuri anume prevăzute de lege.

Legiferarea ca regulă a ciclului procesual constituit din două grade de jurisdicţie (fond – apel) şi doar ca excepţie a ciclului procesual format din trei grade de jurisdicţie (fond-apel-recurs) va avea ca efect iminent o diminuare a cererilor de recurs formulate şi o creştere a incidenţei căii de atac a apelului. Astfel, hotărârea rămasă definitivă va avea aceeaşi forţă juridică cu cea a hotărârii rămasă irevocabilă, aceasta fiind purtătoare de autoritate de lucru judecat şi având caracter executoriu.

Eliminarea căii de atac a recursului în materia multor acţiuni are avantajele şi dezavantajele sale. Pe de o parte, demersul oferă posibilitatea sporirii celerităţii în materia judecării cauzei respective, creând premisele soluţionării litigiului şi obţinerii unei sentinţe cu putere de lucru judecat într-un interval de timp mai scurt. La o privire la ansamblu, finalitatea pare a fi atât în beneficiul justiţiabililor cât şi în beneficiul instanţelor de judecată. Pe de altă parte însă, în actuala reglementare, calea de atac a recursului constituie un mijloc în plus prin care justiţiabilul nemulţumit de corectitudinea sau legalitatea sentinţei, poate remedia deficienţele care au intervenit la instanţa inferioară, obţinând o sentinţă legală şi temeinică. Cum această posibilitate este înlăturată de dispoziţiile noului Cod de Procedură Civilă, sperăm că judecătorii investiţi cu soluţionarea cauzelor vor da eficienţă sporită rolului lor activ.


[1] Conform art. 619 al.(1) din actualul Cod de Procedură Civilă în cauzele care au ca obiect divorţurile atât termenul de apel cât şi cel de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.
[2] Conform art. 287 al. (2) din actualul Cod de Procedură Civilă, cerinţa menţionării motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul poate fi îndeplinită până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
[3] Articolele 92 şi 93 din Legea nr. 134/2010 reglementează competenţa  judecătoriilor şi a tribunalelor asupra soluţionării cererilor de chemare în judecată după materia acestora. Literele  a) – k) ale art. 92  fac referire la o serie de cereri care sunt date în competenţa judecătoriei (cereri în materia căsătoriei şi a drepturilor părinteşti, cereri în materia stării civile, cereri având ca obiect administrarea imobilelor, cererile de evacuare şi cereri în domeniul servituţilor, cereri cu privire la strămutarea de hotare şi în grăniţuire, cereri posesorii,  cereri privind obligaţia de a face neevaluabile în bani, cereri de împărţeală judiciară indiferent de valoare).
[4] Dispoziţiile se regăsesc în art. 301 din actualul Cod de Procedură Civilă.
[5] Punctele 6 şi 8 ale art. 304 din actualul Cod de Procedură Civilă asimilează următoarele situaţii, motivelor de recurs: dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut;  când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.


Andreea DUMITRESCU
avocat, Baroul Argeş


Cuvinte cheie: , , , , ,
JURIDICE


UJMAG

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Apelul si recursul in noul Cod de procedura civila”

  1. Dragos NICU spune:

    În loc de „non peiorationem in appellatione” nu aţi vrut cumva să scrieţi „non reformatio in peius”?
    Vacanţă plăcuta!

Lasă un răspuns

Return to Top ▲Return to Top ▲
UNBR
Uniunea Nationala a Notarilor Publici din Romania
Directia Nationala Anticoruptie
Consiliul Superior al Magistraturii
Ministerul Public
Uniunea Nationala a Expertilor in Legislatia Muncii
Consiliul de Mediere
Centrul de Excelenta Academica
Baroul Ilfov
ARDAE
Centrul de Strategii Aplicate
Uniunea Colegiilor  Consilierilor Juridici
Camera de Comerti si Industrie a Romaniei
Curtea de Arbitraj Comercial si Maritim Constanta
Centrul de Studii de Drept European
Universitatea Alexandru Ioan Cuza - Facultatea de Drept
Universitatea Romano-Americana
Universitatea Lucian Blaga- Sibiu - Facultatea de Drept Simion Barnutiu
Universitatea de Vest - Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative
ELSA Romania
ELSA Oradea
ELSA Cluj
ELSA Bucuresti
ELSA Timisoara
Asociatia Studentilor in Drept
Liga Studentilor Romani din Strainatate
UN YOUTH ROMANIA
GRIMBERG
isoLEX
Wolters Kluwer Romania
FAIRSOLVE
ESET
SAVESCU & ASOCIATII
PIPEREA & ASOCIATII
BONDOC & ASOCIATII
STANCULESCU GABUREAC
SORA & ASOCIATII
KINSTELLAR
DLA Piper
POPESCU LAW GROUP
HOTCA & ASOCIATII
SERBAN & ASOCIATII
CATUNA & ASOCIATII
RADULESCU MUSOI
CRISTINA GHICA
OGLINDA NEMES VOICU
FRUNZA & ASOCIATII
IONESCU SAVA
DOBRINESCU DOBREV
VILAU & ASOCIATII
SINESCU NAZAT
DRAGOMIR & ASOCIATII
CMS Romania
DUNCEA STEFANESCU & ASOCIATII
VASILIU MICLEA
LEAUA & ASOCIATII

Dezbateri juridice