Grile juridice
Probleme dificile de drept civil 2014
Drept civil
www.dreptcivil.ro
Cărţi de specialitate | Avocaţi cu experienţă

Cererile cu valoare redusa in NCPC. Reguli procedurale

15 august 2012 |
7.778 citiri
Print Friendly
 

Procedura cu privire la cererile de valoare redusă reprezintă un nou mijloc procesual, introdus prin art. 1025-1032 din NCPC (Legea nr. 134/2010 republicată în Monitorul Oficial nr. 542 din 3 august 2012) ca o alternativă la procedura de drept comun şi la cea a ordonanţei de plată pentru soluţionarea cu celeritate a litigiilor patrimoniale, atunci când valoarea obiectului acestora nu depăşeşte 10.000 lei şi nu vizează materiile exceptate de lege (art. 1025 alin. 2 şi 3 NCPC).

Probleme dificile de drept civil

Fiind o preluare a Regulamentului Parlamentului European şi al Consiliului nr. 861/2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusă[1], noua procedură prezintă un caracter atipic faţă de concepţia tradiţională a procesului civil român, întemeiat pe principii precum citarea părţilor şi oralitatea.

1. Procedură contradictorie scrisă

Deşi art. 1029 alin. 1 NCPC instituie regula de principiu potrivit căreia procedura este scrisă şi se desfăşoară în întregul ei în camera de consiliu, legiuitorul nu exclude de plano citarea părţilor, ci precizează în alin. 2 cazurile în care aceasta se poate dispune: dacă apreciază acest fapt ca fiind necesar (dată fiind formularea extrem de permisivă şi obişnuiţa instanţelor de a aborda cu maximă prudenţă procedurile care nu implică înfăţişarea părţilor, este de presupus că, cel puţin la început, în multe situaţii se va opta totuşi pentru citare) sau la solicitarea uneia dintre părţi, cu precizarea că refuzul instanţei se motivează în scris şi nu poate fi atacat separat.

Procedura presupune utilizarea unor formulare pretipizate, aprobate prin Ordin al Ministrului Justiţiei[2], respectiv formularul de cerere (art. 1028 alin. 2 NCPC), formularul pentru completarea sau/şi rectificarea formularului de cerere (art. 1028 alin. 4 NCPC) şi formularul de răspuns (art. 1029 alin. 4 NCPC). Fiecare formular cuprinde instrucţiuni detaliate privind modul în care trebuie completat, iar rubricile sunt concepute în aşa fel încât să acopere toate elementele necesare pentru justa soluţionare a cauzei (respectiv identificarea părţilor, valoare pretenţiei, indicarea probelor, etc.) şi să asigure respectarea principiului contradictorialităţii.

Instanţei îi revine rolul de a verifica completarea corectă de către părţi a formularelor, de a le solicita informaţii sau înscrisuri suplimentare, de a asigura comunicarea formularelor către părţi, cu menţionarea termenelor în care au obligaţia de a-şi îndeplini obligaţiile procesuale (de regulă 30 de zile de la primire[3]) şi a sancţiunilor nerespectării acestora (sancţiunea specifică[4] fiind soluţionarea cauzei în raport cu actele aflate la dosar – art. 1030 alin. 2 NCPC).

Dacă în Regulament instanţa trebuie să comunice actele de procedură către părţi într-un termen de 14 zile[5], legiuitorul român a preferat sintagma deja consacrată în procedurile urgente, respectiv “de îndată” ( art. 1029 alin. 3 şi alin. 5 NCPC).

2. Etapele procedurii în primă instanţă

Procedura debutează cu depunerea sau trimiterea de către reclamant a formularului de cerere însoţit de copiile de pe înscrisurile de care înţelege să se folosească (art. 1028 alin. 1-3 NCPC) la judecătoria competentă teritorial, conform regulilor de drept comun.

Urmează o etapă administrativă, similară celei de verificare şi regularizare a cererii de chemare în judecată prevăzută la art. 200 NCPC, instanţa putând solicita reclamantului să completeze sau să rectifice formularul de cerere în termenul stabilit în acest sens, a cărui nerespectare atrage sancţiunea anulării cererii (art. 1028 alin. 4 şi alin. 5 NCPC). Deşi este de departe cel mai important termen[6] din procedură, legiuitorul nu a făcut nicio referire la durata acestuia, sens în care pot fi luate ca punct de reper două texte:
- fie art. 1029 alin. 8 NCPC, potrivit căruia termenul în care părţile trebuie să răspundă la solicitarea instanţei de a furniza mai multe informaţii nu poate depăşi 30 zile de la primirea comunicării – dispoziţia vizează însă etapele ulterioare ale procedurii;
- fie art. 200 alin. 2 NCPC, potrivit căruia reclamantul trebuie să facă completările sau modificările dispuse de instanţă în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, sub sancţiunea anulării cererii – prevederea de drept comun fiind aplicabilă în tăcerea normei speciale.

Instanţa procedează la comunicarea către pârât a formularului de cerere completat corect şi a copiilor de pe înscrisurile depuse de către reclamant, precum şi a formularului de răspuns (care nu este obligatoriu, fiind permisă utilizarea oricărui alt mijloc adecvat – art. 1029 alin. 4 NCPC), cu menţiunea de a-l completa şi depune/ trimite în termen de 30 de zile de la primire, sub sancţiunea soluţionării cauzei în raport cu actele aflate la dosar (art. 1030 alin. 2 NCPC). Actele depuse de pârât se comunică reclamantului (după caz, formular de răspuns, cerere reconvenţională, înscrisuri).

Dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, reclamantul trebuie să completeze formularul de răspuns şi să-l depună/ trimită în termen de 30 de zile de la primirea acesteia, sub sancţiunea soluţionării cauzei în raport cu actele aflate la dosar (art. 1030 alin. 2 NCPC).

Cererea reconvenţională ridică însă mai multe probleme, începând chiar cu definirea acesteia, care în dreptul intern (“pretenţiile pe care pârâtul le are în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta” – art. 209 alin. 1 NCPC) este mult mai largă decât cea din Regulament (“cerere rezultată în urma aceluiaşi contract sau fapt pe care s-a bazat cererea principală”[7]).

Din redactarea art. 1029 alin. 7 NCPC (“cererea reconvenţială care nu poate fi soluţionată în cadrul prezentei proceduri întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute la art. 1025 NCPC, va fi disjunsă şi judecată potrivit dreptului comun”), rezultă că se aplică aceleaşi reguli ca şi în cazul cererii introductive (pragul valoric şi exceptarea materiilor prevăzute de lege), soluţie raţională având în vedere faptul că şi în procedura specială cererea reconvenţională nu reprezintă altceva decât o veritabilă cerere de chemare în judecată. În ceea ce priveşte forma pe care trebuie să o îmbrace cererea reconvenţională, deşi Regulamentul face trimitere expresă la dispoziţiile privind formularul de cerere[8], în dreptul intern s-a omis acest aspect, astfel încât în doctrină[9] s-a exprimat opinia potrivit căreia aceasta ar trebui să îndeplinească cerinţele de drept comun privind cererea de chemare în judecată (art. 209 alin. 3 coroborat cu art. 194 NCPC); în opinia noastră, considerentele exprimate anterior pledează pentru redactarea cererii reconvenţionale potrivit formularului de cerere specific acestei proceduri.

Totodată, deşi legea internă nu face nicio trimitere la procedura administrativă de verificare şi regularizare a formularului de cerere reconvenţională, aşa cum face Regulamentul[10], pentru identitate de tratament juridic, apreciem că ar trebui aplicate dispoziţiile art. 1028 alin. 2 NCPC.

3. Probaţiunea

Legiuitorul român menţionează expres ca mijloace de probă doar înscrisurile[11], în vreme ce Regulamentul oferă mult mai multe posibilităţi: depoziţii scrise ale martorilor, ale experţilor sau ale părţilor, obţinerea de probe prin videoconferinţă sau prin intermediul altor tehnici de comunicare (art. 9 alin. 1), expertiza sau proba cu martori (art. 9 alin. 2).

Mărul discordiei îl constituie însă restricţia impusă de art. 1029 alin. 9 NCPC, potrivit căruia “nu vor fi însă încuviinţate acele probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate faţă de valoarea cererii de chemare în judecată sau a cererii reconvenţionale”; formularea imperativă a textului, dublată de negaţie, pare a sugera că se instituie o condiţie specifică de admisibilitate a probelor, similară celei din procedura ordonanţei de plată (art. 1020 alin. 1 şi 2 NCPC).

Chiar dacă de regulă tocmai natura transfrontalieră a litigiului determină creşterea costurilor legate de administrarea probelor, norma corespondentă din Regulament are mai degrabă caracter de recomandare[12] (“instanţa trebuie să opteze pentru cele mai simple şi mai puţin oneroase mijloace de obţinere a probelor”).

Drept urmare, considerăm că procedura cu privire la cererile de valoare redusă permite administrarea oricăror mijloace de probă, dar implică o observare mai atentă a principiului proporţionalităţii[13], cu atât mai mult cu cât acesta îşi găseşte aplicarea şi în privinţa acordării cheltuielilor de judecată[14]; de altfel, în procedura internă singurul mijloc de probă care ar putea intra sub incidenţa acestui text este expertiza judiciară.

4. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa

Art. 1030 alin. 1 NCPC prevede un termen de 30 de zile de la primirea tuturor informaţiilor necesare sau, după caz, de la dezbaterea orală pentru ca instanţa să pronunţe şi să redacteze hotărârea care va cuprinde una din următoarele soluţii:
- anularea cererii, în cazul neîndeplinirii obligaţiei de timbrare a cererii sau în cazul nerespectării termenului stabilit de instanţă pentru completarea sau rectificarea formularului de cerere (art. 1028 alin. 5 NCPC);
- respingerea cererii, dacă reclamantul nu îşi dovedeşte pretenţiile[15];
- admiterea cererii, hotărârea fiind executorie de drept (art. 1030 alin. 3 NCPC) spre deosebire de regula de drept comun (art. 633 NCPC).

În privinţa acordării cheltuielilor de judecată, art. 1031 alin. 2 NCPC face o nouă trimitere la principiul proporţionalităţii, acestea putând fi cenzurate de instanţă în două situaţii: dacă nu au fost necesare procesului sau dacă sunt disproporţionate faţă de valoarea cererii.

5. Calea de atac

Potrivit art. 1032 alin. 1 “hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului la tribunal, în termen de 30 zile de la comunicare”; soluţia corespunde celei din dreptul comun, cu excepţia cererilor privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2000 lei inclusiv care sunt de competenţa în “primă şi ultimă instanţă” a judecătoriei (art. 94 pct. 2 NCPC).

Prin derogare de la dreptul comun însă (art. 468 alin. 5 NCPC), exercitarea apelului nu suspendă executarea silită, aceasta putând fi dispusă de instanţă numai dacă sunt respectate cele două condiţii cumulative impuse de art. 1032 alin. 2 NCPC: depunerea unei cauţiuni de 10% din valoarea contestată şi dovedirea unor motive temeinice.

Întrucât nu există nicio prevedere specială în privinţa judecării apelului, urmează a se aplica regulile de drept comun, îndeosebi cele privitoare la citarea părţilor (art. 475 alin. 2 NCPC).

6. Concluzii

Procedura cu privire la cererile de valoare redusă se distinge prin accesibilitate (presupunând utilizarea unor formulare tipizate care cuprind informaţii clare privind completarea fiecărei rubrici), simplitate (fiind de regulă o procedură scrisă, care numai în mod excepţional implică înfăţişarea părţilor) şi celeritate (etapele derulării procedurii în primă instanţă fiind stabilite detaliat, în funcţie de poziţia procesuală a părţilor, cu specificarea termenelor şi a sancţiunilor).

În plus, noua procedură prezintă şi alte avantaje demne de luat în considerare, precum taxa de timbru fixă şi într-un cuantum mai redus decât în procedura de drept comun şi caracterul executoriu de drept al hotărârii primei instanţe, independent de exercitarea apelului.

Date fiind premisele de ordin legislativ, revine practicii judiciare rolul de a dovedi în ce măsură noua procedură specială răspunde dezideratelor în vederea cărora a fost instituită: eficientizarea soluţionării cererilor de valoare redusă şi degrevarea rolului instanţelor de judecată.


[1] Publicat în J.O.U.E. nr. L 199 din 31 iulie 2007, p. 1-22, intrat în vigoare din 1 ianuarie 2009 în toate statele membre, cu excepţia Danemarcei. Menţionăm faptul că Regulamentul se aplică direct în ceea ce priveşte cauzele transfrontaliere al căror obiect nu depăşeşte valoarea de 2000 euro, fără a se lua în considerare dobânzile, cheltuielile şi alte costuri.
[2] Proiectul supus dezbaterii publice în data de 5 iunie 2012, www.just.ro.
[3] A se vedea în acest sens art. 1029 alin. 4, alin. 6 şi alin. 8 NCPC.
[4] Andreea Tabacu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă şi mijloacele procedurale de asigurare a celerităţii în procesul civil, potrivit proiectului noului cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 4/2009, p. 242.
[5] Art. 5 alin. 2, alin. 4 şi alin. 6 din Regulament.
[6] Avem în vedere faptul că nerespectarea acestui termen atrage sancţiunea cea mai drastică, respectiv anularea cererii.
[7] Art. 16 din expunerea de motive a Regulamentului.
[8] Art. 5 alin. 7 din Regulament.
[9] Claudiu Constantin Dinu, Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă în contextul noului cod de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 3/2011, p. 76.
[10] Art. 5 alin. 7 din Regulament.
[11] Art. 1028 alin. 3 şi alin. 4, art. 1029 alin. 3-5 şi alin. 9 NCPC.
[12] Ioan Leş, Reglementări naţionale şi comunitare privitoare la soluţionarea cererilor de valoare redusă, în Revista Română de Drept Privat nr. 1/2009, p. 130.
[13] Andreea Tabacu, op. cit., p. 244.
[14] Din interpretarea per a contrario a art. 1031 alin. 2 NCPC rezultă că pot fi încuviinţate probe a căror administrare necesită cheltuieli disproporţionate cu valoarea cererii, dar acestor costuri nu vor putea fi puse în sarcina părţii căzute în pretenţii cu titlu de cheltuieli de judecată.
[15] Prin legea de punere în aplicare a NCPC s-au avut în vedere criticile exprimate în doctrină (Claudiu Constantin Dinu, op. cit., p. 74) cu privire la soluţia de respingere a cererii ca vădit nefondată sau inadmisibilă, astfel încât s-au abrogat aceste prevederi.


Anamaria MĂSTĂCĂNEANU


Cuvinte cheie: , , ,
UJMAG


Dumneavoastră ce părere aveți?

Return to Top ▲Return to Top ▲