JURIDICE PRO
SSJ Internship
 
TRANSCRIPT INTEGRAL Dezbateri JURIDICE.ro: Penalul ține în loc civilul. Până când îl absoarbe cu totul (art. 239 NCP) / 13 octombrie 2014
Invitaţi: Bogdan Bulai, Andrei Iugan, Irina Kuglay, Mihai Mareș, Augustin Zăbrăuțanu. Moderator: Bogdan Dumitrache
Drept civil
www.dreptcivil.ro
Cărţi de specialitate | Avocaţi cu experienţă

Garanţiile personale privite din punct de vedere diacronic

21 mai 2013 |
2.103 citiri
Print Friendly
 
Studentii la drept nu au voie sa fure

1. Perioada premergătoare dreptului roman

Mult timp, solidaritatea codebitorilor şi garanţiile personale au constituit mijloacele cele mai adecvate şi, ca atare, cele mai folosite pentru a creşte gradul de certitudine în executarea obligaţiilor[1].

În epoca de dinaintea apariţiei statului[2], solidaritatea între membrii grupului îmbrăca forme diferite, de la uniunile determinate exclusiv de nevoile supravieţuirii în faţa naturii ostile (hoarda paleolitică a interglaciaţiunilor Günz, Mindell şi Würm) la ginta matriarhală şi patriarhală şi apoi la trib.

În faza preistorică (în sensul absenţei caracteristicilor organizării statale – populaţie, teritoriu, autoritate politică – nu şi în sensul inexistenţei izvoarelor), ale cărei caracteristici au fost desprinse în special prin analiza de către cercetătorii moderni a populaţiilor primitive existente astăzi în diferite regiuni geografice[3], solidaritatea existentă între membrii grupului, generată de consuetudine, face ca individul în sine să nu aibă valoare, ci numai întrucât face parte din grup, de unde decurge, pe de o parte, o asistenţă mutuală între cei asociaţi faţă de străini, iar pe de altă parte, excluderea membrului din grup, în caz de încălcare a regulilor după care se conduce acesta[4]. În această fază, unitatea juridică o reprezenta grupul local în întregime, şi nu individul sau familia[5]. Prin urmare, instituţia contractului, nu între triburi, ci între doi (sau mai mulţi) membri ai aceluiaşi trib, a fost multă vreme necunoscută, cu alte cuvinte nu exista o instituţie juridică menită să sancţioneze schimburile necesare între membrii grupului, cum există astăzi, când contractul este o instituţie apărată prin mijloace de constrângere şi garanţii[6]. Această stare de fapt trebuie pusă în relaţie şi cu inexistenţa (aproape) a unei forme de proprietate privată în sensul modern al cuvântului[7], precum şi cu faptul că o caracteristică a comunităţilor[8] primitive era colaborarea (şi nu competiţia, ca în societăţile moderne), determinată de necesităţi economice, rolul legăturilor de sânge fiind redus.[9]

Ginţile, fratriile, triburile şi uniunile de triburi specifice comunităţilor Africii[10], Americii de Sud şi Americii de Nord[11], Australiei şi Oceaniei[12], sau vechilor comunităţi greceşti[13], romane[14], celtice, germanice[15], se caracterizează prin stăpânirea în comun a bunurilor – în special a pământului – şi prin obligaţia membrilor grupului de a se apăra şi ajuta reciproc (nu numai fizic, ci şi patrimonial). Dreptul, privit ca afirmare a personalităţii în relaţie cu alte personalităţi[16] – hominis ad hominem proportio[17] – se regăseşte în fiecare fază a istoriei omenirii[18] (istorie şi nu preistorie, ceea ce presupune societăţi, grupuri de oameni, care, chiar dacă organizarea statală a lor se deosebeşte mult de accepţiunile moderne ale termenului, se caracterizează totuşi prin legături strânse între membrii ce compuneau grupul, legături întemeiate pe caracteristici proprii privind cultul, regimul familial, structura şi tonalitatea relaţiilor sociale, artele, dreptul[19], religia[20] etc.).

Este necesar să se facă distincţie între modul de producţie tributal (denumit şi asiatic) şi cel sclavagist, viaţa juridică având şi ea caracteristici specifice fiecăruia dintre aceste moduri economice de producţie. Particularitatea fundamentală a modului de producţie tributal o constituie faptul că proprietarul funciar suprem era statul, iar celula economică de bază o constituia comunitatea sătească (Marx)[21], spre deosebire de modul de producţie sclavagist, unde proprietatea privată este dezvoltată, iar economia se bazează în principal pe munca sclavilor. Solidaritatea între indivizii componenţi ai grupurilor umane este, prin urmare, mai pregnantă la societăţile cu mod de producţie tributal.

Tăbliţele sumeriene datate cu patruzeci de secole î.Hr. şi apoi, în aceeaşi regiune, la babilonieni[22], Codul lui Hammurabi[23] statua că întreaga familie şi chiar oraşul sau clanul căruia îi aparţinea vinovatul răspunde pentru delict, fie acesta penal şi/sau civil[24]; la fel, un garant rămânea ostatic, ţinut şi înlocuind temporar în locul debitorului principal[25].

La vechii egipteni, idea de solidaritate (a membrilor familiei în special) era consolidată, astfel încât obligaţiile contractate de un membru al familie îi angaja pe toţi membrii acelei familii[26].

Codul legilor hittite – două tăbliţe dintr-o serie intitulată Dacă cineva - prevede obligaţia depunerii averii drept garanţie pentru diferite fapte penale (cauţiunea din dreptul procesual penal modern)[27].

Civilizaţia feniciană, caracterizată şi ea printr-un mod de producţie tributal, este dominată şi ea de idea solidarităţii între membrii comunităţii[28].

Aceeaşi este şi situaţia vechilor evrei[29] care erau organizaţi pe baza comunităţii de familie şi a unei economii în comun[30]; o astfel de constatare se poate desprinde şi din interpretarea prevederii care interzice practicarea cămătăriei între membrii aceluiaşi neam[31]. Garanţia personală era cunoscută vechilor evrei, dovadă fiind textele Vechiului şi Noului Testament.[32]

Importantă era viaţa de clan şi la persani[33], fapt ce se reflectă atât în legislaţia civilă, cât şi în cea penală[34], concluzie ce reiese şi din interpretarea instituţiei leviratului (existentă şi la evrei), conform căreia, dacă soţul deceda fără să fi avut copii de sex masculin, văduva se căsătorea cu ruda cea mai apropiată a predecedatului.

În India, Legile lui Manu (Manava Dharma Sastra) consacră sistemul castelor, solidaritatea impusă depăşind nivelul familial, criteriul de organizare reprezentându-l profesia (sistem căruia i s-a opus buddhismul)[35]. Dincolo de această solidaritate sau în legătură cu ea, sistemul castelor a consacrat modalitatea garantării obligaţiilor prin persoana proprie (deci nu prin patrimoniu – ceea ce se întâmplă şi în dreptul roman originar sau în dreptul popoarelor germanice); astfel, cei ce serviseră drept garanţie prin persoana lor în cadrul unui contract puteau fi eliberaţi din sclavie (sclavii erau ultima categorie socială) la expirarea unui termen de un an[36].

În dreptul chinez, structura familială se baza pe ideea de solidaritate şi responsabilitate comună, solidaritate existentă şi între membrii unei obşti, deoarece proprietatea era comună[37].

În dreptul japonez, cel de dinaintea aplicării Codului civil (adoptat la 1898 şi având ca model Codul civil german, Bürgerliches Gesetzbuch – B.G.B.) exista un drept de factură tradiţională, cu caracter feudal (caracter pe care Codul civil l-a schimbat în materia bunurilor şi obligaţiilor dar nu şi în materia dreptului familiei); de pildă, orezăriile erau împărţite în raport cu numărul membrilor fiecărei familii[38].

Societăţile Americii precolumbiene se caracterizau printr-un mod de producţie tributal. Astfel, societăţile olmecă[39], aztecă[40], incaşă[41], mayaşă[42] ori societăţile Americii de Nord[43], se prezintă ca fiind ierarhizate şi autoritare, pământurile aparţineau comunităţilor agrare, repartizarea fiind echitabilă între familiile componente ale clanului. Munca în comun se întâlneşte la toţi indienii din America Centrală şi de Sud, ea constituind un fel de solidaritate socială, datorită căreia aceste populaţii au putut supravieţui[44]. O organizare socială de clan, în care pământurile erau în marea lor majoritate în proprietate colectivă, au cunoscut şi societăţile cretană[45] şi greacă – în epocile miceniană[46], obscură[47], arhaică[48]; caracteristici aparte se constată în epoca clasică, în care predominantă este mica proprietate[49], iar epoca elenistică este deja epoca sclavagismului în forma sa clasică[50]. La începuturile civilizaţiei greceşti proprietatea aparţinea încă familiei, mai degrabă decât individului. Abia mai târziu dreptul de proprietate a devenit un drept individual şi abia atunci a putut fi folosită ipoteca – mijloc de garantare a obligaţiilor; în dreptul atenian ea nu a fost introdusă decât prin subterfugiul vânzării cu condiţia răscumpărării[51].

Societatea scito-daco-getică şi apoi societatea daco-getică organizată în stat se caracterizează prin existenţa obştilor săteşti şi a proprietăţii colective asupra pământului[52]. După cucerirea romană, dreptul geto-dac, ca şi dreptul celorlalte popoare cucerite de romani, va primi influenţa hotărâtoare a dreptului roman, cu accente mai pregnante după Edictul lui Caracalla din anul 212 d.Hr., prin care s-a acordat cetăţenia romană tuturor locuitorilor liberi ai Imperiului.

În concluzie, credem că nu se poate vorbi de existenţa unei instituţii juridice a fidejusiunii, aşa cum aceasta apare în epoca romană şi apoi în epocile modernă şi contemporană, cu toate că ideea aducerii unei persoane pentru a garanta obligaţia altuia, întemeiată pe ideea solidarităţii, s-a practicat în orice tip de societate; această instituţie juridică îşi găseşte rădăcinile în solidaritatea manifestă dintre membrii unei colectivităţi: şi astăzi, a garanta pentru altul implică, dincolo de orice interese pecuniare, un sentiment de solidaritate, de încredere şi de întrajutorare între garant şi garantat.

2. Dreptul roman

2.1. Introducere

În privinţa originii obligaţiei la romani, instituţie de care se leagă evoluţia garanţiilor, se admite că obligaţia îşi are originile în obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de condiţiile materiale proprii epocii de descompunere a orânduirii gentilice[53]. Astfel, într-o primă epocă, în care pământul era lucrat de fiecare clan în parte[54], dacă o persoană era victima unui delict, toţi membrii colectivităţii îi luau apărarea; mai târziu, delincventul şi păgubaşul ajung la o înţelegere, dar cu dreptul păgubaşului de a-l ţine pe debitor în lanţuri; ulterior, într-o a treia etapă, delincventul putea fi eliberat, dar cu condiţia de a lăsa un gaj viu, un ostatic; într-o fază nouă, gajul viu este înlocuit prin obligaţia garantului de a plăti el însuşi datoria, în cazul refuzului delincventului[55]; apoi delincventul devine propriul său garant, întrunindu-se în aceeaşi persoană elementele obligaţiei, datoria şi răspunderea; în ultima fază, datoria şi răspunderea se contopesc, născându-se astfel obligaţia civilă de tip clasic. Ca atare, şi în societatea romană veche, ca în orice societate gentilică, imobilele erau afectate mai mult familiei şi comunităţii decât indivizilor componenţi. Majoritatea debitorilor erau oameni fără avere, aflaţi în imposibilitate de a afecta bunuri pentru asigurarea executării obligaţiilor asumate. De aici şi rolul solidarităţii membrilor comunităţii (domus, gens), în asumarea şi executarea obligaţiilor[56].

2.2. Garanţiile personale în epoca veche

Printre primele forme de garanţie personală la romani au fost vades şi prades[57].

Vades erau cauţiunile (garanţi personali, garanţia numindu-se vas[58]) care interveneau în materie de procedură[59], pentru a garanta prezentarea pârâtului la proces la un anumit termen, prin aşa-numitul procedeu vademonium[60]. Sancţiunea consta în plata unei sume de bani, care nu libera însă şi pe ceilalţi, dacă erau mai mulţi asemenea garanţi. Constituirea lor se făcea tot în formă solemnă şi, după toate probabilităţile, prin întrebuinţarea unor cuvinte solemne[61].

Ca şi vades, la baza celui de-al doilea tip de garanţie se afla tot o promisiune a faptei altuia, anume garantarea prezenţei acestuia în proces, procedură independentă de obiectul juridic principal al procesului[62]. În cazul în care cel garantat nu achita suma angajată prin jurământ (per sacramentum) ori în cazul în care el nu restituia bunul posedat în mod interimar (doar pe parcursul procesului), dacă hotărârea judex-lui îl obliga la aceasta, garantul trebuia să plătească o poena.[63]

Această a doua procedură îi viza pe următorii garanţi personali: praedes litis et vindiciarum şi praedes sacramenti. Primii garanţi îşi asumau obligaţia de a plăti o penalitate (poena) atunci când cel garantat primise în detenţiune provizorie (pe toată durata procesului) bunul aflat în litigiu şi nu îşi respecta jurământul de a-l pune la dispoziţia celui ce câştigase procesul. În cel de-al doilea caz, garanţii îşi asumau aceeaşi obligaţie de a plăti o penalitate, în situaţia în care cei garantaţi pierduseră procesul după ce promiseseră prin jurământ o sumă determinată în contul obligaţiei ce făcea obiectul procesului[64].

În epoca veche exista o foarte mare asemănare între corealitatea pasivă (ad promissio) şi garanţiile personale[65]. Astfel, situaţia lui sponsor[66] şi a lui fidepromissor[67] era foarte grea, deoarece iniţial ei nu dispuneau de o acţiune în regres contra debitorului principal sau împotriva cogaranţilor şi nici nu puteau opune creditorului beneficiul de discuţiune.

Ulterior aceste garanţii au fost amendate succesiv prin: Legea Publilia, care acordă lui sponsor solvens drept de regres contra debitorului principal[68]; Legea Appuleia[69], care permite garantului plătitor regresul contra cogaranţilor; Legea Cicereia (aplicabilă atât pentru sponsores cât şi pentru fidepromissores), dată în aplicarea celor două legi anterioare[70]; Legea Furia de Sponsu, care prevede, pe de o parte, că datoria se va împărţi la scadenţă între toţi garanţii, indiferent dacă sunt sau nu solvabili, iar pe de altă parte, că obligaţiile lui sponsor şi fidepromissor contractate în Italia se sting prin trecerea a doi ani de la scadenţă[71].

2.3. Garanţiile personale în epoca clasică

Ca expresie a schimbărilor petrecute în societatea romană[72], în epoca clasică apare o nouă formă de garanţie, anume fideiussio[73], căreia nu i se vor aplica însă prevederile celor patru legi anterioare, ceea ce face ca fideiussor să fie într-o poziţie asemănătoare cu rei promittendi[74]; în schimb, fideiussor putea garanta obligaţiile născute din orice contract, nu numai pe cele născute verbis, ca sponsor şi fidepromissor. În plus, obligaţia sa era transmisibilă.[75]

În timp, lui fideiussor i-au fost acordate trei beneficii: de cesiune de acţiuni, de diviziune (prin Epistula Hadriani) şi de discuţiune.[76] Primul consta în dreptul garantului solvens de a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le are împotriva debitorului principal. Al doilea permitea ca atunci când sunt mai mulţi fideiussori, cel urmărit de creditor să ceară ca datoria să se împartă între garanţii în viaţă şi solvabili în momentul lui litis contestatio.[77]

Beneficiul de discuţiune (inaplicabil înainte de Justinian, datorită efectului extinctiv al lui litis contestatio[78]) constă în dreptul garantului de a-i cere creditorului să-l urmărească mai întâi pe debitorul principal şi numai dacă acesta nu plăteşte, să-i ceară lui plata. În acest sens, în Digestele lui Justinian se precizează: Sed aut proprio nomine quisque obligatur, aut alieno; qui autem alieno nomine obligatur, fidejussor vocatur (…)[79].

2.4. Garanţiile personale neformale

În epoca clasică şi postclasică au apărut trei tipuri de garanţii personale neformale:

a) pactul de constituit (pactul de pecuniae constituta sau constitutum debiti alieni)[80] prin care o persoană, de obicei un bancher, se obliga să plătească datoria clientului său, la un alt termen decât cel prevăzut în obligaţia preexistentă[81];

b) mandatum pecuniae credendae[82], prin care o persoană (mandant) însărcinează pe alta (mandatar) să acorde un credit unui terţ, iar dacă terţul nu plăteşte la scadenţă, mandatarul se poate îndrepta împotriva mandantului prin actio mandati contraria; dar nimic nu-l împiedica pe mandatar să-l urmărească pe debitorul principal şi apoi pe mandant, fiindcă cele două obligaţii nu au identitate de obiect, întrucât creanţa faţă de garant izvorăşte din contractul de mandat, iar creanţa faţă de debitorul principal din contractul de împrumut, aşa încât efectul extinctiv al lui litis contestatio va afecta numai creanţa dedusă în justiţie[83];

c) receptum argentari (obligaţia zarafului), prin care un bancher se obliga să plătească datoriile eventuale ale clientului său faţă de un terţ[84], particularitatea acestei garanţii fiind aceea că obligaţia garantului se năştea înaintea obligaţiei debitorului principal.

În epoca lui Justinian, constitutum debiti alieni a preluat şi funcţiile pe care le-a avut receptum argentarii[85].

Cât priveşte capacitate în materia garanţiilor, remarcăm faptul că senatus-consultul Velleian, dat sub împăratul Augustus şi sub consulatul lui Velleius Rufus, interzicea femeii măritate sau nemăritate de a se angaja pentru obligaţiile unui terţ[86]. Această incapacitate care, după Justinian, vizează mai ales angajamentele femeii în favoarea soţului său, a jucat un mare rol în vechiul drept francez (în regiunile de drept scris, dar şi în zonele de drept cutumiar), până când Edictul din 1606 a suprimat această incapacitate[87].

3. Perioada Evului Mediu

De la începutul Evului Mediu[88] şi până în epoca marilor codificări din secolul XIX, dreptul obligaţiilor a prezentat particularităţi deosebite, după cum era vorba de o populaţie sau alta, de un teritoriu sau altul[89]. Legând dinamica raporturilor obligaţionale de conţinutul acestora, observăm că valoarea ce se acorda bunurilor imobile era mai mare decât aceea ce se arăta bunurilor mobile[90] (dată fiind organizarea economică-socială[91]), şi-a pus amprenta şi asupra dreptului obligaţiilor, implicit asupra garanţiilor. Astfel, legăturile de familie (în sensul larg al cuvântului) puternice şi legarea bunurilor şi a drepturilor asupra acestora de persoană (luată individual şi ca parte a unei colectivităţi restrânse) au generat, pe de o parte, augmentarea importanţei garanţiilor personale, iar, pe de altă parte, cât priveşte garanţiile reale, preeminenţa ipotecii şi a antichrezei (garanţii imobiliare) faţă de garanţiile reale mobiliare (gajul).[92]

Nu trebuie neglijată nici influenţa dreptului roman asupra regulilor juridice ale popoarelor mai puţin civilizate care au receptat regulile juridice romane, comprimându-se, oarecum, etapele de evoluţie şi modelând dreptul, mai puţin evoluat, al popoarelor inferioare, ca civilizaţie, romanilor.

Astfel, dreptul fiecăruia dintre popoarele[93] care au venit în contact cu dreptul roman, mai evoluat, prezintă asemănări sau deosebiri sub aspectul soluţiilor date şi în ceea ce priveşte executarea şi garantarea obligaţiilor. La celţi, de exemplu, a căror civilizaţie îşi are începuturile în perioada antică şi se întinde până spre sfârşitul Evului Mediu (Irlanda), împricinaţii puteau aduce persoane care să garanteze îndeplinirea hotărârilor judecătorului, garanţie care putea îmbrăca trei forme: cuvântul de onoare al garantului, libertatea personală a acestuia, obligaţia de a plăti el datoria debitorului principal[94]. La popoarele germanice[95] reapar vechile moduri de garantare a obligaţiilor[96], astfel încât, succesiv, debitorul garanta cu viaţa sa, cu libertatea sa, cu averea sa, sau cu averea altor persoane şi, în sfârşit, cu bunurile sale sau ale altuia.[97]

După Legea Salică, cel condamnat să plătească o compoziţie (compositio homicidii), putea, dacă era insolvabil, să-l îndrepte pe creditor către rudele apropiate, care urmau să plătească ele datoria (în această prevedere se regăseşte vechea solidaritate familială); dar, dacă debitorul putea impune părinţilor săi să-i plătească datoria, el trebuia să cedeze casa şi împrejurimile acesteia solvensului (Legea Salică, LVIII, De chrenecruda). În Evul Mediu, debitorul accesor (numit le pleige sau cauxion în dreptul francez[98]) se aseamănă cu codebitorul solidar, întrucât el nu putea evita plata integrală a datoriei şi să ceară divizarea datoriei între cogaranţi. Cutuma oraşului Toulouse este în acest sens şi mai energică, indicând că dacă mai mulţi locuitori ai oraşului sunt debitori solidari sau fidejusori ai unei datorii contractate de la un alt locuitor al oraşului sau de un străin faţă de un locuitor al oraşului Toulouse, acest creditor poate urmări, la alegerea sa, orice fidejusor sau debitor solidar, iar cel urmărit este ţinut să plătească integral. Statutul oraşului Montpellier refuză, de asemenea, beneficiul de diviziune între fidejusori[99]. Vechiul drept francez „redescoperă” în secolul al XIV-lea fidejusiunea romană, preluând caracterul accesoriu, beneficiile de discuţiune şi de diviziune, ameliorând tehnica transmisiunii către garant a drepturilor creditorului plătit, folosind acum subrogaţia (care înlocuieşte mandatul din dreptul clasic roman), aceasta permiţând fidejusorului solvens să dispună de acţiunile pe care creditorul le avea contra debitorului său.[100]

În ceea ce priveşte dreptul obligaţiilor al societăţilor care s-au structurat din punct de vedere politic, economic, juridic, religios etc. fără a recepta masiv influenţele societăţii antice (în principal greacă şi romană) şi ale societăţii medievale ale Europei occidentale – mai avansate şi care au avut o continuitate şi stabilitate în ceea ce priveşte relaţionarea socială şi relaţionarea economică -, se remarcă diferenţe de substanţă faţă de dreptul Europei occidentale, unele dintre aceste deosebiri păstrându-se şi în dreptul modern.[101] Astfel, cât priveşte dreptul islamic, acesta este sărac în ceea ce priveşte reglementarea obligaţiilor. Ca şi Vechiul Testament, Coranul interzice împrumutul cu dobândă, dar, pentru a eluda această interdicţie, s-a imaginat ficţiunea dublei vânzări sau ficţiunea de a da creditorului, cu titlul de garanţie reală, folosinţa unui bun ce produce venituri[102]. În dreptul islamic familia constituie subiect esenţial de drept şi nu individul, iar în cadrul familiei bărbaţii sunt cei care au puterea de a contracta obligaţii, astfel încât femeia se află în imposibilitatea de a garanta, atât pentru familie, cât şi pentru alţii.

În aprecierea globală a dreptului obligaţiilor, cu privire specială asupra garanţiilor, trebuie însă avut în vedere şi faptul că oricât de diferite ar fi regulile ce guvernează asemenea raporturi, la fundamentul acestora se află un „sentiment” comun: nevoia de certitudine în executarea obligaţiilor.[103]

4. Dreptul vechi românesc

În vechiul drept românesc[104], în perioada obştilor săteşti, solidaritatea membrilor comunităţii se manifesta în numeroase situaţii; de pildă, atunci când trebuia angajată răspunderea pentru daunele cauzate obştilor învecinate, această răspundere era solidară[105]. Legea Ţării şi Jus Valachicum conţineau dispoziţii privind dreptul de proprietate al obşti asupra pământului; cu timpul, se tinde către scoaterea acestuia de sub regimul devălmaş (în legătură cu aceasta fiind şi dreptul de protimis[106]). În feudalismul dezvoltat, contractele (în special cele de vânzare-cumpărare) erau însoţite uneori şi de contracte de garanţie[107], fie reale (zălog), fie personale[108] (chezaşi)[109]. Garanţii personali se angajau ca dacă cumpărătorul va fi evins (va avea val) să răspundă ei (să avem noi a da seamă)[110]. Tot în materie de contract de vânzare-cumpărare, o formă de a garanta executarea contractului era adălmaşul, în contract trecându-se şi cantitatea de vin sau de rachiu dată, prevăzându-se o sumă de bani ca despăgubire pentru călcarea cuvântului. Această sumă era numită ferâie sau herâie[111] (ceea ce mai târziu se va numi clauză penală). O procedură interesantă era despăgubirea de la altul. O speţă în acest sens este citată de un autor[112]: dacă un moldovean împrumuta pe un străin, iar acesta nu-i restituia banii, avea dreptul să se despăgubească de la orice concetăţean al împrumutatului aflat pe teritoriu moldovenesc, urmând ca acesta să-şi recupereze banii de la debitorul principal. Proprietatea privată şi individualismul feudalismului dezvoltat[113] au luat locul devălmăşiei[114] şi solidarităţii comunităţilor umane din feudalismul timpuriu.

Pe plan legislativ acest fenomen s-a manifestat prin:

1. apariţia pravilelor bisericeşti, cu influenţă romană prin filieră bizantină, astfel:
a. în limba slavonă: Pravila de la Târgovişte – 1452; Pravila de la Putna – 1581; Pravila de la Mănăstirea Bistriţa – 1618;
b. în limba română: Pravila de la Ieud; Pravila Sfinţilor după învăţătura fratelui Vasile; Pravila aleasă – 1632; Pravila de la Govora – 1640[115]; în Transilvania (într-o epocă contemporană pravilelor), Statutele Ţării Făgăraşului[116];

2. apariţia hrisoavelor legislative;

3. apariţia Cărţii Româneşti de Învăţătură (1646)[117] şi Îndreptarea legii, apărută la Târgovişte (1652), acestea din urmă conţinând prevederi exprese relative atât la garanţiile personale (numite chezăşie), cât şi la garanţiile reale (zălog) [118].

Într-o formă modernă este reglementată chezăşia (printre altele era prevăzut beneficiul de discuţiune) în[119]:

– Pravilniceasca Condică (1780) – Pentru chezăşie[120];
– Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814)[121] – Capitolul 20 Despre chezăşie;
– Legiuirea Caragea (1818) – Partea III, capitolul 12 Pentru chezăşie[122];
– Codul Calimah (1813) – art. 1778 şi urm. [123]

Codul civil de la 1865[124] a dat o reglementare amplă garanţiilor, schimbând şi terminologia. Astfel, ca şi garanţii reale au fost reglementate: amanetul, antichreza (art. 1697-1703 C.civ. au fost abrogate în anul 1931[125]), privilegiile şi ipoteca, iar ca formă de garanţie personală, fidejusiunea sau cauţiunea, pentru acestea din urmă împrumutându-se prevederi din Codul civil francez şi Codul civil italian, iar pentru ipotecă şi dispoziţii din Legea ipotecară belgiană.[126]

5. Perioada modernă şi contemporană.

5.1. Generalități

În perioada actuală[127] garanţiile personale sunt bine reglementate atât în cadrul fiecărui stat, cât şi prin norme internaţionale, îmbrăcând forma codificărilor (proprie ţărilor care aparţin sistemului de drept romano-germanic), fie forma uzanţelor şi a unor reglementări cu caracter special (sistemul common-law). Pe de altă parte, sistemele de drept tradiţionale (Africa, Orientul Apropriat şi Orientul Mijlociu), din nevoia de a se adapta cerinţelor comerţului internaţional, acceptă practica garanţiilor fie sub forma cutumelor şi uzanţelor comerciale, fie adoptând acte normative cu caracter intern.[128]

Prin urmare, în majoritatea statelor lumii, precum şi în normele internaţionale, garanţiile personale îşi găsesc o amplă reglementare.

5.2. Noţiunea de garanţie personală în dreptul comparat

5. 2.1. Sistemul de drept romano-germanic

În acest sistem, fidejusiunea (cauţiunea) este reglementată de Codurile civile naţionale, regimul juridic al acestei garanţii fiind, în linii mari, asemănător.[129]

1. În dreptul francez, Codul civil reprezintă dreptul comun în materie, definind fidejusiunea la art. 2011 astfel: Celui qui se rend caution d’une obligation, se soumet envers le créancier satisfaire cette obligation, si le débiteur n’y satisfait pas à lui-même.[130]

2. În dreptul italian,  fidejusiunea este definită de art. 1936 din Il Nuovo Codice civile astfel: È fideiussore colui che, obbligandosi personalmente verso il creditore, garantisce l’adempimento di un’obbligazione altrui.

La fideiussione è efficace anche se il debitore non ne ha conoscenza.[131]

3. În dreptul german, potrivit art. 765 Cod civil: (1) Prin contractul de fidejusiune, garantul se obligă faţă de creditorul unui terţ să garanteze îndeplinirea obligaţiei.

(2) Garanţia se poate lua şi pentru o obligaţie viitoare sau condiţională.[132]

4. În dreptul austriac, potrivit art. 1346 Cod civil: Cel ce se obligă să îndestuleze creditorul în cazul în care debitorul principal nu va îndeplini obligaţia sa, se numeşte garant şi convenţia încheiată între acesta şi creditor se numeşte contract de garanţie. Primul debitor în acest caz rămâne întotdeauna debitor principal, şi garantul i se alătură numai ca debitor accesoriu. [133]

5.2.2. Sistemul de drept common-law

În dreptul comun englez (common-law)[134], fidejusiunea sau cauţiunea îmbracă forma suretyship ori guaranty, instituţii care nu trebuie confundate cu garanţia independentă, denumită indemnity.[135]Guaranty înseamnă înţelegere, o convenţie (agreement) sau o promisiune de răspundere juridică pentru o datorie, insolvabilitate sau pierdere a altuia. [136]Cu termenul de garantat (guarantee) se denumeşte acela care primeşte o garanţie (guaranty), iar noţiunea de garanţie poate primi şi accepţiunea de promisiune de răspundere de datorie, de insolvabilitate sau de neîndeplinire a unei obligaţii, ori de pierdere de către altul. [137]Prin surety se înţelege unul care înţelege să se oblige a plăti o sumă de bani ori să execute alte acte juridice în eventualitatea în care debitorul principal nu îşi îndeplineşte obligaţiile; garantul este, în mod direct şi imediat, responsabil pentru datorie[138]. În Anglia, Statute of Frauds (1677), la articolul A, impune redactarea unui act scris şi semnătura garantului pentru întreaga cauţiune, soluţie menţinută de Law Reform (Enforcement of contracts) Act (1954) şi de Hire-purchase Act (1965). Soluţia este acceptată şi în S.U.A., care a adoptat Statute of Frauds în 1677.[139]

5.2.3. Alte sisteme de drept

Codurile civile care s-au inspirat din ambele sisteme de drept – romano-germanic şi common-law - cum ar fi Codul civil al provinciei Québec din Canda sau cel al Insulelor Mauritius -, preiau în materia garanţiilor personale (fidejusiunea sau cauţiunea), aproape în totalitate, concepţia Codul civil francez.[140]

Codul civil al provinciei Louisiana din S.U.A., deşi preia concepţia Codului civil francez, suferă o puternică influenţă a practicii common-law.

Fidejusiunea este definită în Codurile civile ale diferitelor ţări: art. 1822 C.civ. spaniol, art. 818 C.civ. portughez, art. 1352 C.civ. olandez (Nieuw Burgelijk Werboek)[141], art. 489 Codul federal al obligaţiilor elveţian, art. 2335 C.civ. chilian, art. 1700 C.civ. mexican, art. 1986 C.civ. argentinian[142], art. 272 C.civ. ungar[143], art. 876 C.civ. polonez[144], art. 1146 C.civ. al Republicii Moldova[145] ş.a.

Cât priveşte dreptul comerţului internaţional, independent de legislaţiile naţionale, el conţine o serie de uzanţe şi dispoziţii privitoare în principal la garanţiile independente.[146]


[1] A se vedea, cât priveşte etiologia juridică, şi Edmond Picard, Le Droit pur, Paris, Ernest Flammarion, Éditeur, 1919, pp. 282-299.
[2] La începutul mileniului IV î. Hr. sumerienii au creat cea mai veche civilizaţie regională cunoscută; aproape în acelaşi timp apare civilizaţia egipteană – cf. Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, vol. I, p. 62, p. 110.
[3] A se vedea Liviu P. Marcu, Preistoria dreptului, în Studii de drept românesc, nr. 1-2/2002, pp. 161-172. A se vedea şi John Davis, Schimbul, traducere de Lucia Nicolau, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, în care autorul face o paralelă între economia de schimb a triburilor din Oceania şi societatea britanică. În materie de garanţii, autorul arată (pe baza studiilor efectuate de Malinowski) că la triburile care practicau kula (o formă de schimb), partenerii care nu puteau răspunde cu un cadou la fel de valoros ofereau un alt dar, o garanţie, ca dovadă a bunelor intenţii, căci, în final, tot primeau ceva în schimbul cadoului, putând apoi să îndeplinească obligaţia; tehnica era folosită pentru a îndatora pe cineva (op.cit., p. 32).
[4] Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, introducere de Mircea Djuvara, traducere de Iosif Constantin Drăgan, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1992, p. 305.
[5] Iulius Lips, Obârşia lucrurilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 409. Cu privire la noţiunea de familie, a se vedea C.C. Harris, Relaţiile de rudenie, traducere de Antonia Opriţă, Editura Du Style, Bucureşti, 1998. Autorul arată că: relaţiile de rudenie, în general, implică schimbul, dar nu schimbul echivalent; ele sunt preocupate de avantaj, dar nu de calcularea avantajului. Ele constituie un câmp de relaţii întemeiate pe solidaritatea socială şi obligaţii difuze care sunt structurate pe fluxuri petrecute între membri. Sub acest aspect, beneficiul adunat de participanţi este mai asemănător aceluia de care se bucură membrii unei scheme de asigurare decât aceluia de care se bucură părţile unui schimb de piaţă sau membrii unei societăţi pe acţiuni. Schemele de asigurare depind de relaţia judiciară dintre membri şi de o instituţie a cărei funcţie este aceea de a crea încredere (op.cit., p. 81).
[6] A se vedea D.I. Suchianu, Manual de sociologie, Editura Adevărul S.A., Bucureşti, 1930, p. 108.
[7] Exista o formă de proprietate a individului asupra uneltelor, armelor, dar pământul se afla în proprietate comună – cf. Iulius Lips, op.cit., p. 414, nota 1.
[8] Comunitatea este o unitate socială restrânsă, cu membri puţini, precis determinaţi şi relativ constanţi, care se cunosc personal şi au relaţii reciproce intense şi directe, colaborând conform unor reguli tradiţionale şi relativ neschimbătoare, pe când societatea este un grup cu un număr de membri foarte mare, relaţiile lor sunt mai ales indirecte şi nu reclamă cunoaşterea personală reciprocă – cf. Ferdinand Tönies, Gemeinschaft und Gesellschaft, 1887, apud Andrei Roth, Individ şi societate, Editura Politică, Bucureşti, 1986, pp. 42-43, text şi nota 1. Tönies face distincţie între Gemeinschaft, în care oamenii sunt legaţi prin tradiţie şi legături de familie, şi Gesellschaft, unde asocierea lor este acceptată, autoconştientă şi cvasicontractuală. Pentru comparaţie, a se vedea: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu şi colab., Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, p.128, pp. 556-559; Iain McLean (coordonator), Oxford. Dicţionar de politică,
traducere de Leonard Gavriliu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, pp. 419-420. A se vedea, de asemenea: Claude Lévi-Strauss, Rasă şi istorie, în Rasismul în faţa ştiinţei, traducere de N. Frigiouiu, I. Pecher, C. Roman, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 3 şi urm.; David Lyon, Postmodernitatea, traducere de Luana Schidu, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 62; John Rex, Rasă şi etnie, traducere de Dan Pavelescu, Editura Du Style, Bucureşti, 1998.
[9] Mandics György, Civilizaţiile şi culturile Africii vechi, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983, p. 48 şi urm.
[10] Idem, pp. 158-162; E.U. Essien-Udom, Tribalism şi rasism, în Rasismul în faţa ştiinţei, op.cit., p. 261 şi urm.; Romulus Vulcănescu, Boşimanii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1967, p. 52; Cornelia Belcin, Al. Popescu, Zuluşii, Editura Albatros, Bucureşti, 1970, p. 59; Leo Frobenius, Cultura Africii, vol. I, II, traducere de Ion Roman, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982.
[11] Adrian Cowell, Inima pădurii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 34; Mihai Gheorge Andrieş, Pieile roşii, Editura Albatros, Bucureşti, 1965, p. 22; Mihai Gheorghe Andrieş, Indienii din Mato Grosso, Editura Albatros, Bucureşti, 1967, p. 34.
[12] George Iaru, Băştinaşii Australiei, Editura Albatros, Bucureşti, 1967, p. 22; Ion Vlăduţiu, Polinezienii, Editura Albatros, Bucureşti, 1967, p. 143; Horia Matei, Ţara Cangurului, Editura Albatros, Bucureşti, 1980, p. 51.
[13] V.V. Struve, D.P. Kallistov, Grecia antică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 13; John Boardman, Grecii de peste mări. Colonizarea greacă şi comerţul timpuriu, traducere de Maria Alexandrescu Vianu şi Petre Alexandrescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988; E.R. Dodds, Dialectica spiritului grec, traducere de Catrinel Pleşu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983; Irving Stone, Comoara grecilor. Sofia şi Heinrich Schliemann. Roman biografic, în româneşte de Doina Racoviceanu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981; Friedrich Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, p. 99, în volumul Karl Marx, Friedrich Engels, Opere, vol. 21, Editura Politică, Bucureşti, 1965. Pasajul din Odiseea unde Hefaistos, după ce surprinde adulterul soţiei sale Afrodita cu Ares, îi convoacă pe toţi zeii, este un exemplu că fidejusiunea este unul dintre cele mai vechi contracte cunoscute în istorie: Singur Poseidon n-avea câtuşi de puţin poftă de râs şi-l implora fără încetare pe Hefaistos, iscusitul meşter, să-l elibereze pe Ares, şi adresându-i-se, el rosti aceste vorbe înaripate: „Eliberează-l şi-ţi promit că la porunca ta el îţi va plăti tot ce-ţi datorează, după obiceiul zeilor nemuritori”. Ilustrul olog îi spuse: „Nu-mi cere una ca asta, oh, Poseiodon, tu care cutremuri pământul. Promisiunile celor slabi sunt promisiuni slabe. Cum te-aş putea lua pe tine ca garant, după tradiţia zeilor nemuritori, dacă Ares, fugind, ar scăpa şi din lanţurile mele şi de datorie?” Poseidon, cel care cutremură pământul, îi răspunse atunci: ”Hefaistos, dacă Ares pleacă, fugind de datorie, îţi voi plăti eu după înţelegere”. Slăvitul olog îi răspunse: „Nici nu pot şi nici nu trebuie să-ţi întorc vorba”. Şi spunând aceasta, cu puterea lui, desfăcu lanţurile. Esmein comentează astfel acest text: În prima sa interpelare către Hefaistos, Poseidon pur şi simplu promite fapta altuia. El promite că Ares va despăgubi printr-o învoială pe soţul înşelat. Nu se angajează el însuşi şi, prin urmare, nu reprezintă o garanţie. Când vorbeşte a doua oară, el promite să plătească el însuşi înţelegerea. Şi cum de data aceasta se pune garant el însuşi, Hefaistos nu mai opune rezistenţă şi acceptă angajamentul. A se vedea J. Eismen, Un contrat dans l’Olympe homérique, apud Philipe Malaurie, Antologia gândirii juridice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 294-295.
[14] Fr. Engels, op.cit., p. 119.
[15] Idem, p. 127 şi urm. A se vedea şi Josef Fleckenstein, Istoria Germaniei. Vol. 1. Bazele şi începuturile istoriei germane, traducere de Nona Palincaş, Editura Teora – Universitas, Bucureşti, 1998.
[16] Giorgio del Vecchio, op.cit., p. 305.
[17] În republica interioară încercă să se cufunde Platon, cu acest dialog despre dreptate ca virtute supremă a omului (s.n.). Dialogul a fost scris pentru om, iar nu pentru omul politic care, potrivit mitului platonician al unei întrupări posibile şi-ar alege într-altă existenţă să trăiască într-un furnicar sau în buna rânduială a stupului de albine. Departe de a culmina în descrierea statului, dialogul culminează cu descrierea a cinci tipuri de oameni: omul suveranităţi morale şi de cunoaştere (numit aici om regal sau aristocratic), omul timocratic, cel oligarhic, omul democratic şi cel tiranic. Aceste cinci întruchipări umane posibile – de care nici sociologia, nici antropologia, nici caracterologia, nici politologia nu ţin îndeajuns seama, deşi ele par a da un tablou complet al omului ca fiinţă morală şi socială – se trezesc în om, îşi caută afirmarea dominantă, se ciocnesc între ele şi dau războiul civil din sufletul fiecărui ins ieşit din anonimat. Ele sunt cele care colcăie în ceea ce s-ar numi republica interioară - Constantin Noica, Cuvânt prevenitor la Republica (sau Despre drept), în Platon, Opere, vol. V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 10. A se vedea şi: Yvon Brès, Psihologia lui Platon, traducere de Alexandra Pop, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000; Valentin Mureşan, Comentarii la Republica lui Platon, Editura Metropol, Bucureşti, 2000; Constantin Noica, Trei introduceri în devenirea întru fiinţă, Editura Univers, Bucureşti, 1984; Constantin Noica, Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.
[18] A se vedea şi Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor, traducere din franceză de Şerban Broché, ediţia a II-a revizuită, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, passim.
[19] Bertrand de Jouvenel, Progresul în om, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 62.
[20] Pentru rolul credinţelor religioase în societăţile neevolutate, a se vedea şi: Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, passim; Victor Kernbach, Biserica în involuţie, Editura Politică, Bucureşti, 1984, p. 9 şi urm; S.A. Tokarev, Religia în istoria popoarelor lumii, ediţia a II-a, traducere de I.Vasilescu-Albu, Editura Politică, Bucureşti, 1976, p. 94. A se vedea, pentru comparaţie cu perioada modernă, Verginia Vedinaş, Libertatea credinţelor religioase, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003.
[21] A se vedea, în acest sens: O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 75 şi p. 325, nota 13; Constantin Daniel – Studiu Introductiv la Gândirea feniciană în texte, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 26; Constantin Daniel, Pe urmele vechilor civilizaţii, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1987, pp. 95-96. Pentru civilizaţiile asiatice, a se vedea şi Georges Charachidzé, Prometeu sau Caucazul, traducere şi note suplimentare de Barbu şi Dan Sluşanschi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988.
[22] A se vedea şi André Parrot, Aventura arheologică, traducere de Manuela Coravu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1981.
[23] Descoperit în anul 1902, Codul este opera regelui Babilonului, Hammurabi (1792-1750 î. Hr.) şi conţine 282 articole privitoare la delicte penale, proprietate funciară, cămătărie, familie, etc. A se vedea: Ovidiu Drîmba, op.cit., vol. I, p. 78; Magazin Istoric, nr. 7 (40), iulie 1970, p. 82.
[24] Sancţiunea ar reprezenta o utilitate negativă, al cărei scop ar fi de a-l împinge pe incriminat să-şi reintegreze coaliţiile, coaliţii pe care le formează în mod obişnuit cei ce participă la un joc social pentru a-şi servi interesele – Léo Apostel, Ştiinţele umane: mostre de relaţii interdisciplinare, în Interdisciplinaritatea şi ştiinţele umane, traducere de Vasile Tonoiu, Ilie Bădescu, Editura Politică, Bucureşti, 1986, p. 133.
[25] M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 21, text şi nota 17, cu literatura acolo citată.
[26] O. Drîmba, op.cit., vol. I, pp. 133-135; Pierre Montet, Egiptul pe vremea dinastiei Ramses, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 251; Claire Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, traducere Maria Berza, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, vol. I, II; Christiane Desroches Noblecourt, Femeia în vremea faraonilor, traducere de Andrei Niculescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002; Constantin Daniel, Orientala mirabilia. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976; Ch. Letourneau, L’évolution juridique dans les diverces races humaines, Paris, Lecrosnier et Babé, Libraires-Éditeurs, 1891, p. 128 şi urm.
[27] Gândirea hittită în texte, cu un studiu introductiv de Constantin Daniel, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 240 şi urm.; Vojtech Zamarovsky, Din tainele imperiului hittit, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 212 şi urm.; Margarete Riemschneider, Lumea hittiţilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 70 şi urm.; Lucia Wald, Dan Sluşanschi, Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 125.
[28] C. Daniel, Studiu …, op.cit., p. 26 şi urm. Autorul face referire, pentru caracterizarea modului de producţie tributal, la lucrările lui Karl Marx Forme premergătoare producţiei capitaliste, Capitalul, vol. III, cap. 47, la opera lui Fr. Engels Anti-Dühring şi la sinteza lui Miron Constantinescu, Despre formaţiunea social-economică tributală; ultimul dintre autorii citaţi desprinde 15 puncte esenţiale ale modului de producţie tributal: 1. este specific Orientului, Perului şi Mexicului şi este diferit de cel sclavagist, feudal şi capitalist; 2. este fundamental; 3. comunitatea de trib este o premisă a stăpânirii în comun a pământului; 4. comunitatea înglobantă (statul) se află deasupra comunităţilor reale ca unic proprietar al pământului; 5. pe baza proprietăţii comune există o uniune între agricultură, păstorit şi meşteşuguri; 6. excedentul de produse aparţine unităţii supreme; 7. acest excedent ia forma tributului; 8. se formează o clasă specială de perceptori; 9. această clasă – clasa de perceptori – va forma statul; 10. apar interesele de stat, deosebite de cele particulare; 11. tributul este folosit în interesul colectiv; 12. această orânduire se deosebeşte de comuna primitivă; 13. relaţia tributală este una derivată, şi nu una primară; 14. această orânduire se deosebeşte de sclavagismul clasic; 15. între tribut şi rentă există o filiaţiune: renta feudală se dezvoltă şi din relaţia tributală. Pentru critica teoriei marxiste a împărţirii societăţilor în clase sociale şi, implicit, a materialismului istoric promovat de marxism, a se vedea Stéphane Rials, Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului, traducere de Ciprian Durnea, Nadia Farcaş, Mirela Mircea, Editura Polirom, Iaşi, 2002, passim. Pentru comparaţie, a se vedea şi Sir Paul Vinogradoff, Principes historiques du Droit. Introduction. Le Droit de la tribu, traducere din limba engleză de P. Duez, Payot, Paris, 1924, p. 307 şi urm.
[29] Codul juridic şi Codul moral din Vechiul Testament ocrotesc cu stricteţe proprietatea privată şi libertatea proprietarilor de a dispune de ea. Un loc central în normele Torei îl ocupă problemele legate de vânzare-cumpărare, arendarea pământului şi exploatarea muncii sclavilor. A se vedea şi: Vasile Gheorghiu, Sf. Evanghelie după Mateiu. Cu comentariu, vol. III, Institutul de Arte Grafice şi Editură Glasul Bucovinei, Cernăuţi, 1933; Edgar Mathieu, La propriété foncière et ses modalités en droit annamite, Librairie de la Société du Recueil J.-B. Sirey & du Journal du Palais, Paris, 1909. M.S. Belinki, Despre mitologia şi filosofia Bibliei, traducere de Elena-Maria Florescu, Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 89.
[30] O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 175.
[31] Vechiul Testament, Exodul (Ieşirea), 22, 25: Dacă împrumuţi bani vreunuia din poporul Meu, săracului care este cu tine, să nu fi faţă de el ca un cămătar şi să nu ceri camătă de la el. Termenul de cauţiune, a cauţiona, garant, este folosit de aproape cincisprezece ori în Biblie, în principal în Vechiul Testament (Ecleziastul, 8, 13; Proverbele, 6,1 şi 5 ş.a.). A se vedea şi M.Cabrillac, Ch.Mouly, op.cit., p. 21, text şi nota 18. Pentru comparaţie, a se vedea Thomas Mann, Legea, în volumul Povestiri, traducere de Ion Roman, Editura Rao, Bucureşti, 2003, pp. 677-734. A se vedea şi Ioan Chelaru, Căsătoria şi divorţul. Aspecte juridice civile, religioase şi de drept comparat, Editura A92 ACTEON, Iaşi, 2003, pp. 415-428.
[32] Geneza, 42, 37 şi 43, 9; Macabei, 12, 25; Evanghelia după Luca, 10, v 30 la 35 ş.a. (a se vedea şi Troplong, op.cit., vol. XVII, pp. 25-26). Unii autori se sprijină pe alte texte biblice pentru a argumenta că garanţiile personale nu erau agreate la vechii evrei: Fili mi, si pro fidejussersi, trades manum inimicoProverbele lui Solomon, 22, versurile 26, 27 (a se vedea autorii citaţi de Troplong, op.cit., vol. XVII, p. 25, text şi notele 2, 3 şi 4). A se vedea şi Flavius Josephus, Antichităţi iudaice. Vol. I. Cărţile I-X. De la facerea lumii până la cucerirea babiloniană, prefaţă de R.T. Theodorescu, cuvânt înainte, traducere şi note de Ion Acsan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2004.
[33] A se vedea şi Nicolae Iorga, Materiale pentru o istoriologie umană, fragmente publicate de Liliana N. Iorga, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968, p. 300 şi urm.
[34] O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 217, p. 218.
[35] Un precept din care reiese ideea de solidaritate familială, este acela potrivit căruia numai acela este om desăvârşit, care-i triplu: el, soţia şi fiul său; a se vedea: Cultură şi filosofie indiană în texte şi studii, traducere de Theofil Symenschi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 64; O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 270. A se vedea şi: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. II, Editura Universitas, Chişinău, 1994, p. 46 şi urm.; Jean Deshayes, Civilizaţiile vechiului Orient, vol. I, II, traducere de Constanţa Tănăsescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1976; Cornel Constantin Ciomâzgă, Lucrarea, Editura Ziua, Bucureşti, 2004, p. 33 şi urm.; Gheorghe Mihai, Fundamentele dreptului. (I) Ştiinţa dreptului şi ordinea juridică. (II) Teoria normei juridice şi a interpretării ei, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003, pp. 120-122; Gheorghe C. Mihai, Radu I. Motica, Fundamentele dreptului. Optima justitia, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999; Semion Ivanovici Tiuleaev, Grigorii Makimovici Bongard-Levin, Arta din Sri Lanka (Ceylon). Perioada veche şi medie, traducere şi glosar de Anca Irina Ionescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977.
[36] O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 255.
[37] De altfel, legislaţia civilă era cvasiinexistentă, aplicându-se cutumele locale, spre deosebire de cea penală, foarte bogată – cf. O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 325. Primul Cod civil (cu norme reglementând raporturi juridice civile şi comerciale) a apărut în 1929-1930 – a se vedea R. David, op.cit., p. 540. A se vedea şi: Jaques Gernet, Lumea chineză, vol. I, II, traducere de Şerban Stati şi Romulus Budura, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985; Daniel J.Boorstin, Descoperitorii. O istorie a căutărilor omului pentru cunoaşterea lumii şi a lui însuşi, traducerea de Elena I, Burlacu, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1996, p. 78 şi urm., vol. II, pp. 56-61; Anton Dumitriu, Istoria logicii, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, vol. I, Editura Tehnică, Bucureşti, 1993, p. 33 şi urm.; www.chinese.com.
[38] Victor Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme de drept, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1994, pp. 104-105; pp. 232-234 (a se vedea, pentru clasificarea sistemelor de drept şi: Ovidiu Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a V-a, Editura ALL  BECK, Bucureşti, 2000, pp. 5-7; R. David, op.cit., p. 550 şi urm.; Mihai Bădescu, Familii şi tipuri de drept, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.54). A se vedea şi: Salvador de Madariaga, Englez, francez, spaniol, traducere de Modest Morariu, în volumul Itinerarii spirituale, André Malraux, Ispita occidentului, Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului, Salvador de Madariaga, Englez, francez, spaniol, Editura Meridiane, Bucureşti, 1983, p. 145 şi urm.; Boye de Mente, Japan. Éthique et étiquette dans le monde des affaires, traducere din limba engleză de Stéphane Carn, Eyrolles, Paris, 1990; Costin Murgescu, Japonia în economia mondială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
[39] Jacques Soustelle, Olmecii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 162.
[40] O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 426; Fray Bernardino de Sahagún, Istoria generală a lucrurilor din Noua Spanie, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 121, nota 11.
[41] O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 451; Garcillaso de la Vega, El Inca, Regeştile cronici ale incaşilor, Editura Univers, Bucureşti, 1974, p. 66, p. 120, p. 134; Miloslav Stingl, Indienii precolumbieni, traducere de Radu Pontbriant, Editura Meridiane, Bucureşti, 1979, p. 277 şi urm.
[42] O. Drîmba, op.cit., vol. I, pp. 474-477.
[43] A se vedea şi Dan Grigorescu, La nord de Rio Grande. Introducere în arta amerindienilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.
[44] O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 419; Fernand Braudel, Timpul lumii, vol. II, traducere de Adrian Riza, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, p. 7 şi urm.
[45] O.Drîmba, op.cit., vol. I, pp. 497-500; Nicolas Platon, Civilizaţia egeeană, Editura Meridiane, Bucureşti, 1988, vol. I, II, passim.
[46] O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 518.
[47] Idem, vol. I, p. 526.
[48] Idem, vol. I, p. 534, p. 537; V. V. Struve, D. P. Kallistov, op.cit., p. 208.
[49] Idem, p. 29; Pierre Vidal Naquet, Vânătorul negru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 245 şi urm.; Fustel de Coulanges, Cetatea antică, Editura Meridiane, Bucureşti, 1984, vol. I, p. 90; O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 579.
[50] Idem, p. 644 şi urm.; Fustel de Coulanges, op.cit., vol. II, p. 161 şi urm. Pentru importanţa sentimentului de solidaritate socială şi al caracterului social al justiţiei în epoca veche, a se vedea şi: Th. Ribot, La psychologie de sentiments, Éditeur Félix Alcan, Paris, 1906, p. 301-303; Constantin Bălăceanu Stolnici, Camelia Florea Voinea, Neuropsihologia postmodernistă. De la mecanica cuantică la dinamica haosului, Editura Ecologică, Bucureşti, 2000; Constantin Bălăceanu Stolnici, Structuri centrale ale sistemului nervos, Editura Ecologică, Bucureşti, 2003; Constantin Bălăceanu Stolnici, Introducere în studiul Kabbalei iudaice şi creştine (Kabbala teoretică şi practică), Editura Omnia Uni Sast S.R.L., Braşov, 1996; Constantin Bălăceanu Stolnici, Anatomiştii în căutarea sufletului, Editura Albatros, Bucureşti, 1981; Constantin Bălăceanu-Stolnici, Incursiune în lumea sufletului. O abordare antropologică, Editura Paideia, Bucureşti, 2003; C.G. Jung, Opere complete. 6. Tipuri psihologice, ediţie revizuită şi întregită, traducere de Viorica Nişcov, Editura Trei, Bucureşti, 2003; Théodule Ribot, Logica sentimentelor, traducere, eseu introductiv, note şi indice de nume de dr. Leonard Gavriliu, Editura IRI, Bucureşti, 1996; Brian Inglis, Paranormalul. O enciclopedie a fenomenelor psihice, traducere de Lucia Vitcowsky, Mihnea Columbeanu, Editura Valdo, Bucureşti, 1993; François Lelord, Cristophe André, Cum să ne exprimăm emoţiile şi sentimentele, traducere de Mădălina Georgescu, Editura Trei, Bucureşti, 2003. În ceea ce priveşte evoluţia ideii de solidaritate socială, a se vedea şi: Gabriel Tarde, Les transformations du Droit. Etude sociologique, Paris, Librairie Félix Alcan, 1912, p.102 şi urm.; Charles Darwin, La descendance de l’homme et la sélection sexuelle, traducere în limba franceză de Edmond Barbier, Paris, C.Reinwald & Cie, Libraires-Éditeurs, 1891, p. 117 şi urm. A se vedea, pentru sentimentul de justiţie, Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, traducere din limba germană de Constantin Turteanu, Institutul Grafic Presa Bună, Iaşi, 1930, p. 46. Cât priveşte opiniile filosofice, ni se pare relevantă pentru susţinerea ideii perene a solidarităţii dintre membrii unei societăţi aserţiunea lui John Looke, care afirma: (…) fiecare având obligaţia de a se conserva el însuşi şi de a nu renunţa de bunăvoie la aceasta, ar trebui ca, la rândul său, atât cât poate, atunci când propria sa conservare nu este ameninţată, să conserve restul omenirii, neputând să afecteze viaţa sau ceea ce protejează viaţa, libertatea, sănătatea, membrele sau bunurile altcuiva, decât pentru a face dreptate faţă de un criminal – John Looke, Al doilea tratat despre cârmuire, Traducere de Silviu Culea, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, fragmentul 6, pp. 54-55, apud Liberalismul, antologie, comentarii şi note de Cristian Preda, Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 47. A se vedea şi Georges Burdeau, Traité de science politique, ediţia a III-a, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, vol. V, Les régimes politiques (1985) şi vol. VI, L’état libéral et les techiques politiques de la démocratie gouvernée (1987), passim. Solidarismul reprezintă un curent sociologic şi politic, ce proclamă armonia socială, distingând o solidaritate de fapt şi o solidaritate ca normă şi stabilind o echivalenţă între contribuţiile individuale şi beneficiile corespunzătoare în cadrul unui cvasicontract social (A. Comte şi L. Bourgeois; religia, ca forţă de legătură care sudează o comunitate, a influenţat concepţiile utopice de factură laică: o regăsim în Noul Creştinism a lui Saint-Simon şi în religia socialistă, iar Comte creează conceptul de religie a umanităţii şi Bellamy pe cel de religie a solidarităţii – a se vedea: Krishan Kumar, Utopianismul, traducere de Felix-Gabriel Lefter şi Dan Pavelescu, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 100; Bernard Crick, Socialismul, traducere de Adriana Bădescu, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, passim). Ca doctrină juridică, solidarismul a fost elaborat de Léon Duguit, având ca punct de plecare concepţia lui Hobbes şi Rousseau (contractualismul). Variantele moderne sunt partenerismul, paternalismul şi teoria relaţiilor umane. Pentru dezvoltări, a se vedea: Émile Durkheim, Les règles de la méthode sociologique, ediţia a VII-a, Paris, Librairie Félix Alcan, 1919; Jean-Jaques Rousseau, Contractul social, traducere de H.H. Stahl, Editura Antet, Bucureşti, 2000; Pierre Manent, Istoria in intelectuală a liberalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, passim; Octavian Cheţan, Radu Sommer (coordonatori), Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, p. 654; Paul Vasilescu, Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie generală a actului de drept privat, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, pp. 40-43; Ovidiu Trăsnea, Nicolae Kallós (coordonatori ştiinţifici), Mică enciclopedie de politologie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, pp. 433-434; Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 148; Carol Niri, Petre Pânzaru, Ilie Rădulescu, Maria Scorţov-Gorun, Marin Voiculescu (redactare finală), Dicţionar politic, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 560; Birdsall S.Viault, Western civilization since 1600, McGraw-Hill Publishing Company, USA, 1990, p. 72; Charles Gide, Principes d’Économie Politique, vingtième édition, revue et corrigée, Librairie de la Société Recueil Sirey, Paris, 1919, p. 461 şi urm.; F. Empedocle Restivo, Il Socialismo di Stato dal punto di vista della filosofia giuridica, Remo Sandron – Editore, Molano-Palermo, 1900, passim; Alessandro Levi, La société et l’ordre juridique, Paris, Octave Doin et Fils, Éditeurs, 1911, pp. 104-109; Xavier Léon-Dufour şi Jean Duplacy, Augustin George, Pierre Grelot, Jaques Guillet, Marc-François Lacan (coordonatori), Vocabular de teologie biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-catolice de Bucureşti, 2001, p. 167 şi urm. Asupra asocierii noţiunii de proprietate cu aceea de solidaritate în societatea comunistă, s-a scris că (…) în chestiunea proprietăţii, etica grupului e o contradicţie în termeni. Ceea ce îţi e propriu, proprietate, nu poate fi, în acelaşi timp, propriu altora, decât dacă încetează să mai fie proprie. De fapt, proprietatea colectivă impusă prin metode poliţieneşti dezamorsează sentimentul proprietăţii şi suspendă mecanismele răspunderii individuale. Proprietatea colectivă îl desolidarizează pe proprietar de ceea ce îi este propriu. Ea invită la utilizarea bunului colectiv, fără nici o preocupare pentru administrarea lui efectivă – Andrei Pleşu, O virtute în criză: solidaritatea¸ în Dilema, Anul III, nr. 106, 20-26 ianuarie, 1995, p. 3 (a se vedea şi Andrei Pleşu, Treptele solidarităţii, în Jurnalul Naţional, 5 februarie 2004, apud Andrei Pleşu, Obscenitatea publică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 300-302). Sunt însă situaţii în care un anumit fel de proprietate trebuie pusă în comun, cum ar fi cazul raporturilor de muncă (pentru noţiunea de solidaritate reflectată în planul legislaţiei muncii actuale, a se vedea Dan Pop, Consideraţii privind contractul de solidaritate încheiat cu Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă, în Revista română de dreptul muncii, nr. 4/2002, pp. 47-48).
[51] A se vedea Fustel de Coulanges, op.cit., vol. II, p. 115 (nota 11).
[52] În acest sens, a se vedea: Vladimir Hanga, Premisele formării instituţiilor juridice în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în Studii şi cercetări juridice, nr. 2/1985, pp. 167-172; Herodot, ediţie ce reproduce în facsimil lucrarea 1645. Herodot, traducere românească publicată după manuscriptul găsit în Mănăstirea Coşula de N. Iorga, apărută pentru prima dată sub această formă în Vălenii de Munte, Tipografia Neamul Românesc, 1909, Editura Artemis, Bucureşti, 2003. A se vedea şi: Vasile Pârvan, Getica, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980, p. 80 şi urm., p. 372; Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. I, partea I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 172; Nicolae Iorga, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, passim; A.D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, vol. I, pp. 84-87; Constantin C. Giurescu, Dinu C.Giurescu, Istoria Românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, vol. I, p. 62 şi urm.; Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, p. 40 şi urm.; Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului şi dreptului românesc, Casa de Editură şi Presă Şansa-S.R.L., 1992, p. 7 şi urm.; O. Drîmba, op.cit., vol. I, p. 793; Dumitru Tudor, Scurtă istorie a Daciei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.60 şi urm.; Hadrian Daicoviciu, Structura societăţii dacice, p. 28 şi urm., în volumul Studii dacice, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1981; Gheorghe Cronţ, Valentin Al. Georgescu, Nicolae Grigoraş, Vladimir Hanga (responsabil de volum), Alexandru Herlea, Liviu P. Marcu, Ioan Matei, Damaschin Mioc, Ovid Sachelarie, Nicolae Stoicescu, Petre Strihan, Valeriu Şotropa, Romulus Vulcănescu, Ioan Ceterchi (coordonare generală), Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1980, p. 78 şi urm.; Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 10 şi urm.; A. Nour, Credinţe, rituri şi superstiţii geto-dace, Editura Antet XX Press, Bucureşti, 2003; C. Cernăianu, Biserica şi românismul. Studiu istoric, Bucureşti, Tipografia profesională Dimitrie C. Ionescu, 1909. Pentru teoria potrivit căreia societatea dacică s-a este moştenitoarea cele mai evoluate civilizaţii neolitice (pelasgă) din Europa, a se vedea: Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, Editura Arhetip, Bucureşti, 2002; Napoleon Săvescu, Începuturi, în Lumină din lumină. Revistă de spiritualitate românească, anul V, nr. 1, New York, 2000, p. 133 şi urm.; http://www.dr-savescu.com/lundius/; http://www.dacia.org/. Teoria dacismului etnogenezei poporului român a fost caracterizată însă de autori ca fiind pseudoştiinţifică – Mihai Gramatopol, Artă şi arheologie dacică şi romană, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982, p. 205. Pentru o sinteză asupra diverselor teorii, a se vedea şi Lucian Boia, România. Ţară de frontireră a Europei, Editura Humanitas, Bucureşti,  2002, passim.
[53] Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă Şansa-S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 155 şi urm. Asupra originii garanţiilor la romani, a se vedea şi St. Antim, Concepţia economică a dreptului. Funcţia dreptului. Dreptul roman. Economia servilă. Codul Napoleon, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925, p. 58 şi urm., precum şi literatura de specialitate acolo citată. A se vedea şi: Demangeat, Cours élémentaire de Droit romain, Paris; Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1998 şi vol. II (1999).
[54] Întrucât pământul arabil a fost lucrat la romani timp îndelungat în sistemul indiviziunii, ideea de proprietate a fost asociată la început cu sclavii şi şeptelul (famillia pecuniaque) şi nu cu imobilele – cf. Theodor Mommsen, Istoria Romană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, vol. I, Bucureşti, 1987, p. 99.
[55] Th. Mommsen (op.cit., vol. I, p. 98) vorbeşte despre darea unei cauţiuni; în acelaşi sens este Lex Duodecim Tabularum, Tabla I, nr. 4 şi Tabla III, nr. 6 şi urm., apud Teodor Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituţii şi texte celebre, Casa de Editură şi Presă Şansa-S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 177 şi urm.
[56] Fustel de Coulanges op.cit., vol. II, p. 61; autorul aminteşte că sistemul clientelar permitea ca pater să aibă un drept de proprietate asupra bunurilor clientului său, iar dreptul roman din epocile ulterioare a păstrat un vestigiu al acestei reguli în ceea ce era numit jus applicationis, adică dreptul patronului de a moşteni averea unui client, în cazul în care acesta nu avea succesori. O altă dovadă a importanţei legăturilor comunitare era imposibilitatea lui pater de a întocmi un testament fără consimţământul întregii comunităţi (cf. Th. Mommsen, op.cit., vol. I, p. 99). A se vedea şi Rudolf von Ihering, L’Esprit du Droit romain dans les diverses phases de son développement, traducere la a III-a ediţie de O. de Meulenaere, vol. I, Paris, A. Maresq, Aîné, Éditeur, 1927, p. 178 şi urm. Pentru comapraţie, a se vedea şi Teodor Bodoaşcă, Contribuţii la definirea juridică a familiei şi la stabilirea conţinutului acesteia, în Dreptul, nr. 12/2004, pp. 123-142.
[57] Th. Mommsen, op.cit., vol. I, p. 99; autorul precizează că în contractele încheiate între stat şi un particular şi obligaţiile celor care intervin drept chezaşii unei datorii faţă de stat (praevides, praedes) sunt valide fără alte formalităţi, spre deosebire de contractele încheiate între particulari în circumstanţe ordinare, care nu se bucură de asistenţă juridică din partea statului.
[58] V.M. Ciucă, op.cit., vol. IV, p. 998.
[59] Pentru aceste garanţii, a se vedea şi Ferdinand Walter, Histoire de la procédure civile chez les romains, traducere de Édouard Laboulaye, Paris, A. Durand, Libraire, Joubert, Libraire, Paris, 1841, p. 113.
[60] Prin acest termen se desemnează fie un angajament, întărit printr-o cauţiune, de a se prezenta la judecată la o anumită dată, fie unul dintre procedeele de citare a pârâtului – Ştefan Cucu, Dicţionar explicativ de drept roman. Termeni, principii şi expresii juridice latineşti, Editura M. Duţescu, Craiova, 2000, p. 162.
[61] G. Plastara, op.cit., vol. VII, p. 23. Ambele tipuri de garanţii, prades şi vades au fost numite şi garanţii personale de influenţă, arătând-se că ele au renăscut în practicile comerţului internaţional, raţiunile acestei renaşteri fiind de ordin financiar-bancar, în sensul că unele societăţi comerciale care au filiale susţin prin angajamente de onoare faţă de creditori unele afaceri încheiate de către filialele lor cu respectivii creditori. Consecinţa cea mai gravă pentru societatea-mamă ar fi discreditarea ei ca urmare a neonorării garanţiei morale asumate faţă de creditorii filialelor sale – V.M. Ciucă, op.cit., vol. IV, p. 999, cu literatura juridică acolo citată (nota 42). De asemenea, tot o renaştere a garanţiilor de influenţă o reprezintă şi raporturile private în care se cer aşa-numitele scrisori de recomandare din partea unor personalităţi în vederea obţinerii unor locuri de muncă, burse, onoruri publice etc. (idem, p. 1000). A se vedea şi infra, Scrisorea de intenţii.
[62] V.M.Ciucă, op.cit., vol. IV, p. 998.
[63] Ibidem.
[64] Idem, p. 999. S-a susţinut că praedes erau cauţiunile constituite când se încheia un contract cu statul sau o cetate de cives sau de latini, prin rostirea unor cuvinte sacramentale. Caracteristica acestei cauţiuni constă în aceea că prin constituirea ei debitorul principal se liberează complet. Vânzarea bunurilor lui praes se face prin venditio praedum şi venditio in vacum, a căror natură este discutată; într-o părere se susţine că prima este vânzarea numai pentru suma datorată, iar a doua vânzare pentru orice sumă; într-o a doua părere se crede că prima vânzare permitea unui prieten să devină adjudecatar provizoriu până la rambursarea din partea debitorului, pe când cealaltă ar face din adjudecatar un proprietar definitiv. Pentru aceste discuţii, a se vedea: G. Plastara, op.cit., vol. VII, p. 23; Paul Frédéric Girard, Manuel élémentaire de Droit romain, ediţia a opta, revăzută şi adusă la zi de Félix Senn, Paris, Librairie Arthur Rousseau, 1929, p. 797, text şi notele 1, 2 şi 3.
[65] În acest sens, a se vedea Paul Viollet, Histoire de Droit civil français, Librairie de la Société du Recueil Général des Lois et des Arrets, Paris, 1905, p. 590.
[66] Garanţia sponsio era rezervată numai cetăţenilor romani. Mecanismul era următorul: după ce se încheia stipulaţiunea principală între creditor şi debitorul principal, intervenea o a doua stipulaţiune încheiată între creditor şi garant; creditorul îl întreba pe garant: idem dari spondes? (promiţi acelaşi lucru?), la care garantul răspunde: Spondeo (promit); garantul care se obliga prin pronunţarea cuvântului spondeo purta denumirea de sponsor (E.Molcuţ, D.Oancea, op.cit., p. 211).
[67] Garanţia fidepromissio era accesibilă şi peregrinilor. De această dată debitorul nu mai pronunţă verbul spondeo, ci verbul fidepromittio (promit cu lealitate). În acest caz creditorul întreabă: idem fide promittisne?promiţi acelaşi lucru?, iar garantul răspunde: fide promitto - promit (E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 211).
[68] Garantul (sponsor) va utiliza în acest scop manus iniectio pro iudicato (ca şi când ar fi avut loc un proces) – E.Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 212.
[69] Această lege se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor obligaţi prin fidepromissio (ibidem).
[70] Ibidem.
[71] Idem, pp. 211 – 212.
[72] Evoluţie pe plan instituţional, militar, dar mai ales economic şi social (trecerea de la regalitate la republică, noile cuceriri, achiziţionarea de proprietate şi încheierea de contracte, raporturi noi între plebee şi patriciat, creşterea importanţei muncii sclavilor etc.) – cf. A. Olleris, Discours sur l’histoire univérselle de Bossuet avec la chronologie des benedictines et celle de Bossuet, Paris, Librairie L. Hachette et Cie, Paris, 1859, p. 464 şi urm.; a se vedea şi Th.Mommsen, op.cit., vol. II, 1988, p. 309. Pentru comparaţie, a se vedea şi Plutarchos, Vieţile paralele ale oamenilor iluştri. Caius Gracchus, traducere din limba greacă de M. Jakotă, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol II, 1938, p. 130. A se vedea, de asemenea, şi Michael Grant, Il declino dell” Impero Romano, Arnoldo Mondadori Editore, 1976, passim.
[73] În cadrul Instituţiunilor sale, Gaius prezintă trei forme de garanţii formale (legale, sancţionate prin legisancţiuni), ce erau date prin contracte verbis (verbale): sponsio, fidepromissio, fidejusio (Gaius, Institutionum, Liber tertius, 115, apud V.M.Ciucă, op.cit., vol. IV, p. 1001, text şi nota 47. A se vedea, pentru această garanţie, şi: C.Stoicescu, Curs elementar de Drept roman, ediţia a II-a, Bucureşti, Tipografia Naţională Jean Ionescu & Co., 1927, pp. 366-367; E.Didier-Pailhé, Cours élémentaire de Droit romain. Contenant l’explication méthodique des institutes de Justinien et des principaux textes clasiques, ediţia a III-a, revăzută şi adăugată de Charles Tartari, vol. II, Paris, L. Larose et Forcel, 1887, p. 83 şi urm.
[74] P. Viollet, op.cit., p. 590.
[75] Vladimir Hanga, Mihai Jacotă, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1964, p. 365.
[76] Ştefan Tomulescu, Drept privat roman, T.U.B., Bucureşti, 1973, p. 263.
[77] În comparaţie cu Legea Furia de Sponsu existau următoarele deosebiri: 1. faţă de sponsor şi fidepromissor diviziunea datoriei se producea de drept, pe când în cazul lui fideiussor, diviziunea datoriei se producea numai la cerere; 2. în cazul Legii Furia de Sponsu, consecinţele insolvabilităţii garanţilor sunt suportate de creditor, pe când în cazul beneficiului de diviziune aceste consecinţe sunt suportate de garanţii solvabili; 3. la sponsio şi fidepromissio diviziunea datoriei se produce la momentul scadenţei, pe când la fideiussio, datoria se divide în momentul lui litis contestatio – cf. E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 216. În plus, obligaţia lui fideiussor este dependentă de obligaţia principală, aşa încât ea se stinge o dată cu aceasta, pe când obligaţiile lui sponsor şi fidepromissor sunt independente, aşa încât ele supravieţuiesc obligaţiei principale; rezultă că, la origine, obligaţia garantului nu a avut caracter accesoriu (idem, p. 216, nota. 454), ceea ce se întâmplă şi azi în materia garanţiilor independente (a se vedea infra, capitolul privitor la materia în cauză).
[78] În practică, înainte de Justinian, între creditor şi garant intervenea o înţelegere prin care garantul promitea să nu se prevaleze de efectul extinctiv al lui litis contestatio. În anul 531 Justinian a desfiinţat efectul extinctiv al lui litis contestatio, iar prin Constituţiunea din 535 se prevedea expres obligaţia creditorului de a-l urmări mai întâi pe debitorul principal – cf. E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 217.
[79] Digestorum D. Iustiniani. Liber Quadragesimusquartus. Tit. VII. De obligationibus et actionibus, 1, §. 8., în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 813. În traducere, acest text ar avea următorul înţeles: Însă fiecare se face răspunzător în numele său ori în numele altuia; pe de altă parte, cel care se face răspunzător în numele altuia, se numeşte garant.
[80] În traducere, acest adagiu are înţelesul de promisiunea directă de a plăti datoria altuia.
[81] Caracteristicile sale erau: independenţa faţă de obligaţia principală (asemnănare cu garanţia independentă de astăzi); obligaţia bancherului contractată în condiţii mai oneroase nu este nulă, ci reductibilă la suma garantată; se putea încheia prin simplă convenţie, neprezentând nici unul din inconvenientele decurgând din caracterul formal al fidejusiunii. Cf. E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., pp. 217-218. A se vedea şi: V.M. Ciucă, op.cit., pp. 1013-1014; Ph. Malaurie, L. Aynés, op.cit., p. 27; Victor Volcinschi, Sergiu Baieş, Nicolae Roşca, Drept privat roman, Chişinău, 2001, p. 72.
[82] În traducere: mandat de acordare a unui credit bănesc.
[83] Mandatum pecuniae credendae prezenta avantajul că se putea încheia şi între absenţi – cf. E.Molcuţ, D.Oancea, op.cit., p. 218, nota 468.
[84] La origine, clientul şi nu terţul beneficia de acţiunea recursorie (acţiunea în regres) contra bancherului, dar mai târziu, când s-a admis că raportul juridic se stabileşte direct între bancher şi terţ, receptum argentarii devine o veritabilă formă de garanţie personală. Cf. E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 218.
[85] G. Plastara, op.cit., vol. VII, p. 22; E. Molcuţ, D. Oancea, op.cit., p. 218, nota 473; V.M. Ciucă, op.cit., vol. IV, pp. 1017-1019.
[86] Digestorum D. Iustiniani, Liber Sextusdecimus, Tit. I, Ad Senatusconsultum Velleianum, 2, în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 274-275; Digestorum D. Iustiniani, Liber Vicesimus, Tit. I, De pigneribus et hypothecis, et qualiter ea contrahantur, et de pactis eorum, 1, § 4, în Corpus Juris Civilis, op.cit., vol. I, p. 331. În dreptul nostru, Codul Calimah nu mai reproduce această incapacitate, însă Codul Andronache Donici, în Capitolul 20, § 5 dispune că femeia chezaşă nu se primeşte. În concepţia originară a Codului civil, femeia măritată nu putea garanta fără încuviinţarea bărbatului său (art. 202, art. 203 – 205 şi art. 1265 C.civ., astăzi abrogate). A se vedea, pentru această materie şi: D. Alexandresco, op.cit., vol. X, p. 120, text şi nota 3, p. 126, text şi nota 2; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., vol. I, nr. 1478; idem, vol. II, nr. 1717; idem, vol. III, nr. 113; Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a Secolului al XIX-lea. Între public şi privat, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p. 22; Violeta Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara Românească în Secolul al XVII-lea, Editura Meridiane, Bucureşti, 2003; Constanţa Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVII-lea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. În ceea ce priveşte raporturile juridice dintre bărbaţi şi femei, a se vedea Titus Livius, XXXIV, 3, ce reproduce un pasaj dintr-un discurs al lui Cato: „Aduceţi-vă aminte de toate reglementările întocmite de străbunii noştri pentru a le supune pe femie bărbaţilor lor. Aşa înlănţuite cum sunt, tot vă este greu să le stăpâniţi. Ce s-ar întâmpla dacă le-aţi reda libertatea, dacă le-aţi îngădui să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi voi? Credeţi că le veţi mai putea stăpâni? În ziua în care vor deveni egalele voastre, vă vor fi superioare”, apud Ana Blandiana, Despre egalitate, în Autoportret cu palimpsest, Editura Eminescu, Bucureşti, 1986, pp. 22-23.
[87] A se vedea: A. Colin, H. Capitant, op.cit., vol. II, p. 733; P. Viollet, op.cit., pp. 798-802, p. 805.
[88] A se vedea şi: Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, traducere de Adrian Alexandru Dobrescu şi Mircea Gheorghe, vol. I, II, III, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989; Anton Dumitriu, Istoria logicii, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1995.
[89] În secolele V-X se aplică sistemul personalităţii legilor, potrivit căruia pe acelaşi teritoriu se aplică două sau mai multe legi, fiecare populaţie fiind cârmuită de propria lege; în secolele XI-XII, atât localnicului cât şi străinului i se aplica legea locală (omnes consuetudines sunt reales) sau sistemul teritorialismului cutumelor; în secolele XIII-XV, o dată cu aplicarea largă a dreptului roman, apare şi un drept al comercianţilor – ius mercatorum; ulterior se încearcă aducerea la un numitor comun a cutumelor şi legilor aplicabile pe teritoriul unui stat (astfel de preocupări au existat în Franţa – secolul XVI şi secolul XVIII, Germania – secolul XIX etc.). Cf. Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, vol. I, p. 25, nota 16, p. 84 şi urm. A se vedea, pentru comparaţie: Mihai Antonescu, Curs de drept internaţional privat, Editura Cultura Poporului, Bucureşti, 1936, passim; Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Manual de drept internaţional privat, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, passim; Nicoleta Diaconu, Determinarea legii aplicabile contractului cu element străin când părţile nu şi-au exprimat voinţa cu privire la aceasta, în Revista de drept comercial, nr. 10/2004, pp. 146-153; Michel Verwilghen, Nationalité et statut personnel, Editura Bruylant, Bruxelles, Librairie générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1984, passim; Éduard Clunet şi colaboratorii, Journal du Droit international privé et de la jurisprudence comparé, tome 25, Paris, Marchal & Billard, 1895; Giovanni Pacchioni, Diritto civile italiano. Parte prima. Le preleggi. Volume II. Diritto internazionale privato (art. 6-12 disp. Prel. Cod. Civ.), ediţia a II-a revăzută şi corectată, Cedam – Casa Editrice Dott. Milani, Padova, 1935, p. 255 şi urm.; Gheorghe Emil Moroianu, Actualitatea normativismului kelsian, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998, passim; Ciprian Sassu, Norma juridică – sistem de semnificare, în Revista de drept privat, nr. 2/2002, Chişinău.
[90] În tipul tradiţional de societate, bunurile imobile (stările) sunt clar distincte de bunurile mobile (banii, averile) prin faptul că drepturile în mediul rural sunt cuprinse în organizarea socială în aşa fel încât cele superioare însoţesc puterea asupra oamenilor. Astfel de drepturi sau „bunuri”, apărând esenţialmente ca nişte chestiuni legate de relaţiile între oameni, sunt intrinsece bunurilor mobile. O dată cu epoca modernă, are loc o revoluţie în acest sens: legătura între bunurile imobile şi puterea asupra oamenilor s-a rupt, astfel că bunurile mobile au devenit cu totul autonome în sine, ca aspect superior al bogăţiei în genere. Se poate observa că doar aici e cu putinţă trasarea unei distincţii clare între ceea ce numim „politic” şi „economic” – Louis Dumont, Essays on Individualism: Modern Ideology in Anthropological Perspective, University of California Press, Berkeley, 1986, pp. 106-107, apud, Zygmunt Bauman, Libertatea, traducere şi introducere la ediţia română de Ioan Lucian Muntean, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, pp. 67-68. A se vedea şi: Asa Briggs, Adrian Cioroianu, Angus Hall, Niges Hawkes, Tim Healey, Ailsa Heritage, Robert Kiener, Minna Lacey, Colin McEvedy, David MacFayden, Kevin McRae, John Man, Anne E. Millard, Keith Spence, Robert Stewart, Richard Tames, Stephen Williams, Când, unde & cum s-a întâmplat, traducere în limba română de Mirela Adăscăliţei, Sanda Aronescu, Alina Cârâc, Dragoş Ivana, Petruţa Năiduţ, Livia Szasz, Readerʹs Digest, Bucureşti, 2005, p. 10 şi urm.; Gli ultimi misteri della Terra, Selezione dal Readerʹs Digest, Milano, 1997, passim.
[91] În Evul mediu a fost dezvoltată noţiunea de membru al unui grup social, acesta fiind conceput nu ca o unitate aritmetică, ci ca membru (activ-n.n.) al grupului (ecleziastic, politic etc.) – Otto von Gierke, în Robert Nisbet, Conservatorismul, traducere de Sorin Cucerai, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 60.
[92] A se vedea şi G. Plastara, vol. VII, op.cit., p. 75 şi urm.
[93] A se vedea şi Philippe Ariés, Georges Duby, Istoria vieţii private. De la Europa feudală la Renaştere, vol. III, traducere de Maria Berza, Micaela Slăvescu, Editura Meridiane, Bucureşti, 1995.
[94] O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987, p. 36.
[95] În epoca lui Cezar, membrii comunităţilor germane nu stăpâneau o suprafaţă anume de pământ sau un ogor, ci acesta aparţinea comunităţii. Cf. Gaius Iulius Caesar, De bello gallico, VI, 22 şi IV, 1-2, apud Proză istorică latină, Editura pentru Literatură universală, Bucureşti, 1965, p. 18; L. Wald, D. Sluşanschi, op.cit., p. 38. La germani, ca şi la popoarele ce locuiau ţinuturile Rusiei de azi, terenul era împărţit în fiecare an între membrii tribului, era cultivat de fiecare posesor temporar, iar după culegerea recoltei era restituit tribului, pentru ca în anul următor să aparţină altui cultivator, cu acelaşi scop de valorificare individuală. Prin urmare, la vechii germani, dreptul de proprietate se manifesta asupra recoltei, nu asupra terenului. Forme de proprietate colectivă asupra terenurilor se găsesc şi la slavii de sud şi la bulgari (zadruga). Cf. Mircea Georgescu, Proprietatea agrară în dreptul tabular. Studiu de drept comparat cu referire specială la structura şi funcţiunile dreptului agrar, Imprimeria Fondul Cărţilor Funduare, Cluj, 1937, pp. 15-18.
[96] Codul lui Euric la vizigoţi; Edictul lui Teodoric la ostrogoţi; Edictul lui Rothari la longobarzi; Legea Salică la franci (a se vedea O. Drîmba, op.cit., vol. II, pp. 95-100).
[97] P. Viollet, op.cit., p. 731. Şi la vechii romani creditorii puteau tăia părţi din corpul debitorului, proporţional cu partea fiecăruia de creanţă (acest obicei exista şi la popoarele vechi din Scandinavia; de asemenea, Codul lui Hammurabi conţinea o dispoziţie în acest sens) – idem, p. 593, p. 594. A se vedea, pentru dreptul francez vechi, Charles de Montesquieu, De l’esprit des lois, vol. IV, A Londres, 1769. Pentru comentarii la opera lui Montesquieu, a se vedea şi: John Gray, Liberalismul, traducere de Anca Gheauş, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 44; David McLellan, Ideologia, traducere de Adriana Bădescu, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 37; Henry Wheaton, Histoire des progrès du Droit des Gens en Europe et en Amérique depuis la paix de Westphalie jusqu’a nos jours, ediţia a IV-a, vol. I, Leipzig, F.A. Brockhaus, 1865, p. 242 şi urm.
[98] Expresia cauxion apare în vechea cutumă a oraşului Amiens. A se vedea şi Troplong, op.cit., vol. XVII, p. 13, nr. 11.
[99] P. Viollet, op.cit., pp. 590-591.
[100] Ph. Malaurie, L. Aynés, op.cit., p. 27. Paralel apare dreptul cambial şi avalul, ca formă de garanţie independentă, asemănătoare fidejusiunii: M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 22. A se vedea, pentru etapa de sfârşit a Evului Mediu, şi Saint-Simon, Memorii, traducere de Maria Carpov, Editura Univers, Bucureşti, 1990, passim.
[101] Cu toată preluarea şi reglementarea actuală din ţările cu o economie mai puţin dezvoltată, se păstrează aici, cel puţin în conştiinţa populară, reguli ancestrale (în special în raporturile care implică legături personale – familie, succesiuni, raporturi de vecinătate etc.; a se vedea şi Valeriu Stoica, Limitele judiciare stabilite în interes privat, în materie imobiliară, în cadrul raporturilor de vecinătate, în Dreptul, nr. 12/2003, pp. 73-81). Aceasta face uneori ca obiceiurile, laice sau de factură religioasă, să aibă preeminenţă faţă de regulile „împrumutate” din dreptul ţărilor Europei occidentale. De pildă, art. 16 al Convenţiei asupra eliminării tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, prevede că: statele părţi vor lua toate măsurile adecvate pentru a elimina discriminarea împotriva femeilor în toate problemelor referitoare la căsătorie şi la relaţiile familiale, iar în particular va asigura, pe o bază de egalitate pentru bărbaţi şi femei (..). Referitor la acest articol, Egiptul a formulat o rezervă, afirmând că aderarea la Convenţie nu trebuie să prejudicieze prevederile Shariah-ului Islamic, prin care femeilor li se acordă drepturi echivalente celor ale soţilor lor, astfel încât să se asigure un drept echilibru între aceştia. Aceasta pentru natura sacrosantă a fermelor credinţe religioase ce guvernează relaţiile maritale din Egipt, credinţe ce nu pot fi puse sub semnul întrebării, precum şi în vederea faptului că unul dintre cele mai importante fundamente ale acestor relaţii este echivalenţa drepturilor şi îndatoririlor, astfel încât să se asigure complementaritatea care garantează adevărata egalitate între soţi. A se vedea, pentru comentarii, şi Michael Banton, Discriminarea, traducere de Cristina Chiva, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 113 şi urm. De asemenea, a se vedea Bruno S. Frey, Alois Stutzer, Happiness & Economics. How the economy and institutions affect well-being, Princeton University Press. Princeton and Oxford, 2002, pp. 55-56.
[102] V.D. Zlătescu, Panorama…, op.cit., p. 210 şi urm.; O. Drîmba, op.cit., vol. II, p. 276 şi urm.; Alexandrina Şerban, Internormativitatea – aspect esenţial al abordării sistemice a dreptului, în Studii de drept românesc, nr. 1-2/2002, pp. 120-121. Dreptul musulman este împărţit în patru şcoli: hanafită, malikită, afrită şi hanbalită; ca izvoare, dreptul islamic prezintă: Coranul, Sunna (completările la Coran), Idjma (creat prin metoda analogiei = qujas), regulile fiq, cutuma. A se vedea şi Coranul cel Sfânt. Traducerea sensurilor şi comentarii, lucrare realizată de Asociaţia Studenţilor Musulmani din România, ediţia I, 1997. A se vedea şi Înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V-XIV. Antologie, studii introductive, traducere, note şi comentarii, indice de nume proprii de Grete Tartler, Editura Univers, Bucureşti, 1988, passim.
[103] Presupoziţia de la care pleacă teoria clasică a dreptului natural este că, esenţialmente, fiinţa umană este neschimbătoare. A se vedea şi: S. Voinescu, cuvânt înainte la M. Freeden, op.cit., p. 24; Elena Mihaela Fodor, Câteva reflecţii privind conţinutul normei juridice, în Studii de drept românesc, nr. 1-2/2002, p. 18. Din această teorie s-a născut doctrina juridică a Drepturilor Omului, consacrată legislativ în acte internaţionale şi Constituţii naţionale. A se vedea şi St. Rials, op.cit., passim. Dreptul civil suferă o transformare înceată care reflectă schimbarea necesităţilor şi cerinţelor sociale. Transformare evolutivă, dar niciodată revoluţionară. Tendinţele de a revoluţiona dreptul civil sunt frânate de elementul permanent (…) care este natura omenească – Alexandru Văllimărescu,  Bazele permanente ale dreptului civil. Discurs rostit la 16 decembrie 1943, cu răspunsul domnului Alexandru Otetelişanu, în Academia de Ştiinţe Morale şi Politice. Discursuri de Recepţie, Bucureşti, 1944, p. 7; Nicolae Popa, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Dan Claudiu Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente, Editura ALLBECK, Bucureşti, 2002.
[104] A se vedea şi: Istoria românilor. Vol. V. O epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716), coordonator Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003; Istoria românilor. Vol. V. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), coordonatori Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003; Istoria românilor. Vol. VII, tom I. Constituirea României moderne (1878-1918)¸ coordonator Dan Berindei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003; Istoria românilor. Vol. VIII. România întregită (1918-1940), coordonator Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003; Barbu Berceanu, Bibliografia publicaţiilor oficiale româneşti. 1640-1989, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2003; Emil Cernea, Dreptate, lege, omenie în dreptul cutumiar român, în Analele Universităţii din Bucureşti. Seria Drept, 2003-II (aprilie-iunie), pp. 17-23; Constantin Bălăceanu-Stolnici, Cele trei săgeţi. Destine la confluenţa cu istoria: Saga Bălăcenilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1990, p. 110.
[105] Satele răzăşeşti datorau, pe de o parte, o amendă (numită duşegubină) în vite, dacă pe teritoriul lor se găsea un om ucis, ucigaşul nefiind descoperit, iar pe de altă parte, locuitorii unui sat răspundeau solidar pentru neplata birului (năpasta). În acest sens, a se vedea: E. Cernea, E. Molcuţ, op.cit., p. 43; A. D. Xenopol, op.cit., vol. II, 1986, p. 66, nota 27 şi nota 28. În sensul plăţii dărilor de către stat pentru acoperirea neplăţii din partea unui membru al obştii, a se vedea A. D. Xenopol, op.cit., vol. III, 1988, p. 408, p. 449. A se vedea şi: Vladimir Hanga, Instituţiile politico-juridice autohtone în perioada migraţiilor (sec. III-VIII), în Studii şi cercetări juridice, nr. 2/1982, pp. 153-158; Liviu P. Marcu, Obiceiul în vechiul drept românesc, în Studii şi cercetări juridice, nr. 1/1985, pp. 74-84; Anonymus Notarius, Gesta Hungarorum. Faptele ungurilor, traducere, prefaţă, introducere şi note de G. Popa-Lisseanu, Editura Mentor, Colecţia Restituiri, Bucureşti, 2000; Ion Dobrinescu, Dreptatea şi valorile culturii, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 38; Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002, p. 46; Lucian Blaga, Despre gândirea magică, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, op.cit., passim; Alexandru Stan, Remus Rus, Istoria religiilor, Editura Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, passim; Părintele Galeriu, Jertfă şi răscumpărare, Editura Harisma, Bucureşti, 1991; Petru S. Aurelian, Opere economice. Texte alese, studiu introductiv de Costin Murgescu, ediţie îngrijită, cu comentarii şi adnotări de Mihai C. Demetrescu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967, passim; Nicolae Iorga, Istoria românilor. Volumul V. Vitejii, volum îngrijit de Constantin Rezachevici, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, passim; Nicolae Iorga, Istoria românilor. Volumul VI. Monarhii, volum îngrijit de Ştefan Andreescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, passim; Nicolae Iorga, Istoria românilor. Volumul VII. Reformatorii, volum îngrijit de Sorin Iftimi, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, passim; Ion Ionaşcu, Petre Bărbulescu, Gheorghe Gheorghe, Relaţiile internaţionale ale României în documente (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte acte cu caracter internaţional, Editura Politică, Bucureşti, 1971.
[106] E.Cernea, E.Molcuţ, op.cit., p. 57, p. 60; C.C. Giurescu, D.C. Giurescu, op.cit., vol. II, 1970, p. 391 şi urm.; A.D.Xenopol, op.cit., vol. III, p. 411, 450; Petru Răşcanu, Curs complet de istorie universală. Vol. V. Istoria modernă, Stabilimentul grafic Miron Costin, Iaşi, 1895, pp. XXXVIII-XLI; George Fotino, Pagini din istoria dreptului românesc, Antologie, introducere, note şi bibliografie de Gheorghe Cronţ şi Stanca Fotino, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 79.
[107] E. Cernea, E. Molcuţ, op.cit., p. 121; A.D. Xenopol, op.cit., vol. IV, 1993, p. 103, p. 146. Pentru sistemul de garanţii existent în vechiul drept românesc, a se vedea şi Costin C. Kiriţescu, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol. I, III, III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997.
[108] Chezăşia nu era agreată în vechiul drept românesc; în acest sens, literatura populară a păstrat numeroase proverbe, ca: cine este chezaş este şi pătimaş sau chezaşul plăteşte (a se vedea Ion Peretz, Curs de istoria dreptului român, vol. II, partea I, Pravilele slavoneşti, Editura Alex. Th. Doicescu, Bucureşti, 1928, p. 54), ultimul putând fi interpretat şi ca un semn al inexistenţei sau al imposibilităţii exercitării dreptului de regres al chezaşului contra debitorului principal (situaţie asemănătoare vechiului drept francez: pleige, plaide; gage rend, et bailler caution est ocassion de double procés - cf. Loysel, apud D.Alexandrescu, vol. X. p. 116, nota 2). Regional şi popular, pentru chezăşie se mai foloseau şi termenii de platnic, sodăş, credinţă - cf. Luiza Seche, Mircea Seche, Dicţionarul de sinonime al limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, p. 128. În unele regiuni se folosea termenul chizăşăsc – cf. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia: structuri şi strategii. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite, Editura ALL, Bucureşti, 1995, p. 15.
[109] Cu titlu de exemplu reproducem în original o hotărâre dată în anul 1638: Io Vasile Voevoda, bojeiu milostieiu g(os)p(o)dar zemli moldavscoi. Adecă s’au părăt de faţă înnaintea Domniei Meale şi înnaintea Svatului Domniei Meale, ai noştri credincioşi boiari Toma Stolnicul-cel Mare, şi Lupul Prăjescul Cluciar cu boiarii noştri Cehan Vornicul, şi cu Gheorghie Arapul, şi cu Pătraşco Boul, şi cu Gheorghe Roşca Vistearnicul, pentru nişte bani ce au fost luoat aceşti boiari pre chizeşiia lor de la Hasan Celebi, depreună cu Ghianghea Logofătul, şi cu Iuraşco Başotă Hatmanul, şi cu Costin Postelnicul, de s’au dat lui Moiseiu-Vodă pentru treaba Domniei, şi, apoi, ca să-i plătească Domniia. Deci i-au plătit o samă de bani, iară şapte sute de lei n’au apucat să-i plătească, că s’au stricat Domnia lui Moiseiu-Vodă; ce au rămas banii neplătiţi. După aceia, cănd au fost apoi, au venit Hasan-Celebi înnaintea Domniei Meale, de au tras pără pentru acei bani. Deci Domniia Mea i-au fost făcut giudeş ca să-i plătească chizeaşi banii. Într’aceia avînd pripă acel boiarin Hasan-Celebi, să purcează de aicea la Ţarigrad, şi nefiind chezeaşii toţi aceia de faţă ca să-i facă plată, ce prilejindu-să aicea de faţă ca să-i facă plată, ce, prilejindu-să aicea de faţă numai boiarii noştri Ghianghea Logofătul şi Iuraşco Başotă Hatmanul, zisu-le-a Domniia Mea de au făcut un zapis lui Hasan-Celebi pre acei şeapte sute de lei, numai de la dănşii; iară, cînd va hi la plată, să plătească cu toţii. După aceia iarăşi au venit Hasan-Celebi de au tras pără de iznoavă pentru acei bani, şi, nefiind alţi chizeaşi de faţă, dat-am Domniia Mea învăţătură boiarilor noştri Tomei Stolincul-celui-Mare şi Lupul Prăjescul Cluciar, ca să facă dumnialor amîndoi plată acelui boiarin, pentru graba ce au avut, şi apoi să-şi întoarcă de la ceilalţi chizeaşi, ce să vor cădea părţile lor. Şi i-au plătit deînaintea Domniei Meale; şi s’au apucat de aceşti boiari ca să-şi plătească părţile. După ceia aceşti boiari: Cehan Vornicul, şi Gherghie Arapul, şi Pătraşco Boul, şi Gheorghie Roşca Vistearnicul, ei n’au vrut să se apuce de plată, ce au venit înaintea Domniei Meale de s’au apucat de pără. Derept aceia Domniia Mea le-am făcut lor leage, ca să plătească cu toţii acei bani, carii le sînt peceţile şi iscăliturile într’acel zapis: că nu iaste mai vinovat Ghianghea Logofătul şi Iuraşco Başotă decît dînşii, pentru ce sînt chizeaşi toţi într’un chip pe acei bani. Şi apoi le-a mai făcut Domniia Mea şi’ntr’alt chip leage, cum, de vor giura aceşti boiari pre Svînta Evanghelie cum acei bani i-au cheltuit Ghainghea Logofătul şi Iuraşco Başotă pe trebele lor, atunci ei să hie în pace, iar, de nu vor giura, să plătească. Deci n’au putut giura, ce au rămas de’nnaintea Domniei Meale şi de toată leagea ţărăi, şi să-şi plătească părţile lor deplin, şi să nu să mai părască de această pără nice dănăoară în veaci. Iar, pentru partea lui Costin Postelnicul, să aibă a-i vende de-ale lui, veri ocine, veri vii, veri se vor găsi, pănă să va plăti partea lui. Toe pişet. Iaşi, vlt. 7146 (1638), Av(gust). Sam g(os)p(odi)n veleal. Io Vasilii Voevod. Cr(ăs)tea - G. I. Brătianu în Rev. Ist., IV, p. 149-150, apud Nicolae Iorga, Anciens documents de droit roumain, vol. II, Paris-Bucharest, 1931, pp. 381-382.
[110] E. Cernea, E. Molcuţ, op.cit., p. 119-120. Un document din 1648 ne arată că Pătraşcu Boldescu se îndatoreşte către Toma Cantacuzino ca de se vor scula nescai răzeşi ai Boldescului cu pâră pentru cea silişte, să aibă a-i răspunde Boldescul – a se vedea A. D. Xenopol, op.cit., vol. IV, p. 102. Acelaşi autor (op.cit., vol. IV, p. 102, nota 67), aminteşte de Hrisovul lui Matei Racoviţă din 20 iunie 1718, prin care se anula o daraveră (contract – n.n.) în materie de schimb, pe motiv că lucrul dat în schimb nu-i aparţinuse unuia dintre coschimbaşi.
[111] Cf. Nicolae Iorga, Istoria poporului românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 193.
[112] I. Peretz, op.cit., pp. 154-156.
[113] A se vedea şi: Valentin Al. Georgescu, Petre Strihan, Judecata domnească în Ţara Românească şi Moldova. 1611-1831. Partea I. Organizare Judecătorească. Vol. I (1611-1710). Vol. II (1710-1831), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979; Bogdan Murgescu, Circulaţia monetară în Ţările Române în secolul al XVI-lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996.
[114] În perioada modernă, până la apariţia Constituţiei din 1965, în dreptul nostru a existat, alături de dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor şi dreptul de proprietate comună în devălmăşie al familiei de ţărani cooperatori având ca obiect casa de locuit, construcţiile gospodăreşti anexe, animalele de producţie şi inventarul agricol mărunt (a se vedea Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de Editură şi Presă Şansa – S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 63). În prezent, proprietatea în devălmăşie se întâlneşte numai în ce priveşte bunurile comune ale soţilor, dobândite în timpul căsătoriei. În acest sens, a se vedea: Gh. Beleiu, op.cit., ediţia I, p. 66; Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, Bucureşti, 1993, p. 163 şi urm.; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL  BECK, Bucureşti, 2002, p. 55 şi urm.; Emese Florian, Dreptul familiei, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003, p. 84 şi urm.; Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 56 şi urm. A se vedea şi: Dumitru Lupulescu, Dreptul de proprietate comună, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000; Gheorghe Tomşa (coordonator), Constantin Pîrlea, Doina Şerban, Dicţionar de dreptul familiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984, pp. 150-151; Teodor Bodoaşcă, Unele aspecte critice sau controversate în legislaţia şi doctrina românească din domeniul dreptului familiei, în Dreptul, nr. 3/2004, pp. 106-114. Între proprietatea în devălmăşie şi cea pe cote-părţi, există următoarele deosebiri: 1.prima este nedeterminată, a doua este determinată sub forma unei fracţiuni matematice; 2. proprietarul devălmaş nu poate dispune prin acte între vii de bunuri, dar proprietarul pe cote-părţi, poate dispune de cota sa; 3. în primul caz există prezumţia de mandat tacit reciproc în ce priveşte actele de administrare şi de folosinţă, pe când în cazul al doilea, actele de folosinţă pot fi făcute numai cu consimţământul tuturor proprietarilor; 4. proprietarul devălmaş poate face, cu unele excepţii, acte de dispoziţie, dar în cazul proprietăţii pe cote-părţi, actele de dispoziţie presupun consimţământul tuturor; 5, izvorul devălmăşiei este numai căsătoria, dar al proprietăţii pe cote-părţi poate fi legea, succesiunea, convenţia; 6. împărţeala proprietăţii în devălmăşie nu se face conform unei cote predeterminate; 7.codevălmaşul are acţiune posesorie contra celuilalt devălmaş, pe când coproprietarul are acţiune posesorie contra celorlalţi coproprietari, dacă, pe lângă condiţiile prevăzute de art. 674 C.proc.civ., se face dovada că a posedat separat şi exclusiv, bunul de care a fost deposedat sau tulburat; 8. codevălmaşul are acţiune posesorie contra terţilor, pe când în cazul al doilea acţiunile posesorii aparţin tuturor coproprietarilor; 9. codevălmaşul nu are acţiune în revendicare contra celuilalt; coproprietarul nu are acţiune de revendicare contra celorlalţi coproprietari; 10. codevălmaşul nu are acţiune în revendicare contra terţului, iar acţiunea în revendicare în cazul coproprietăţii pe cote-părţi trebuie introdusă de toţi coproprietarii. A se vedea şi Dumitru-Adrian Crăciunescu, Ioana Gherman (Mihnea), Aspecte privind bunurile şi datoriile soţilor în lumina Legii societăţilor comerciale, în Revista de drept comercial, nr. 4/2003, pp. 148-161. Pentru practica judiciară în materie, a se vedea şi: Florin Ciutacu, Dreptul familiei. Culegere de speţe. Modele de acţiuni. Legislaţie, Editura Lucman, Bucureşti, 2000; Vasile Pătulea, Corneliu Turianu, Dreptul de proprietate. Vol. II. Dreptul de proprietate publică, dreptul de proprietate privată, apărarea dreptului de proprietate, publicitatea imobiliară, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, passim.
[115] Tradusă de un călugăr oltean, Moxa sau Moxalie, cuprinde elemente privitoare la dispoziţiile dreptului civil, amestecate cu dispoziţii aparţinând dreptului religios. A se vedea şi Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, pp. 174-175.
[116] A se vedea şi Victor Jinga, Probleme fundamentale ale Transilvaniei, Ediţia a II-a, îngrijită de Mihai D. Drecin şi Margareta Susana Spânu, postfaţă de Mihai D. Drecin, Muzeul Judeţean de Istorie Braşov, Braşov, 1995, passim.
[117] A se vedea Ioan M. Bujoreanu, Collecţiune de legiuirile României vechi şi cele noui. Câte s-au promulgat de la 1 ianuarie 1875 şi până la finele anului 1885. Legi, procedure, regulamente, tratate, convenţiuni, decrete, instrucţiuni, formulare, tarife, tablouri, statute, concesiuni, etc. Pravila lui Vasile Lupu, Pravila lui Mateiu Basarab, Pravila de la Govora, Legile turce pentru proprietatea din Dobrogea, vol. III, Bucureşti, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1885, pp. 5-82. Pentru comentarii, a se vedea şi George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Alexandru Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 11.
[118] A se vedea şi N.Cartojan, op.cit., pp. 176-177.
[119] A se vedea şi Dumitru Firoiu, Liviu P. Marcu (responsabili de volum), Istoria dreptului românesc. Vol. II, Partea I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, p. 281 şi urm.
[120] Reproducem în cele ce urmează textul în cauză: 1. Când se face cineva chezaş platnic în zapisul vreunui îndatorat, să nu să osândească de la judecată numai decât a plăti banii, ci mai întâi să se osăndească cel ce iaste cu adevărat dator, dându-I-să şi soroc; şi la soroc de nu-i va plăti, să i să ia zăloage şi acelea iarăşi cu soroc şi după soroc, de nu va grijji să plătească banii, atuncă să se vânză zăloagele prin mezat şi câţi bani vor rămânea neplătiţi, neavând cel împrumutat altă avere, din care vânzându-se să se plătească toată datoria, atunci chezaşul să plătească banii aceia ce nu să vor ajunge. Dar când cel îmrumutat va avea acest fel de zăloage coprinzătoare de datoriia lui, atunci chezaşul să aibă voe a să lepăda de vina chezăşii, dând de faţă pe cel împrumutat împreună cu zăloagele la împrumutător înaintea judecăţii.
2. Când cel împrumutat iaste de tot sărac, atunci chezaşul lui negreşit făr de altă vorbă să se osândască a plăti acea datorie, sau ca unul ce s-au socotit să înşale pe împrumutător sau ca unul ce s-au făcut chezaş făr de a nu-ş lua seama.
3. Când cel ce iaste cu adevărat dator, lipseşte, şi atunci iarăş să nu osândască judecătoriul numai decât pe chezaş, ci să-I dea soroc, după locul unde să află cel împrumutat, ca să fie dăstul acel soroc, sau să meargă singur el să-l aducă, (de va fi chezaşul cu atâta credinţă a nu dosi), sau să-I scrie sau să facă orice altă mijlocire va şti, ca să-l aducă, şi după soroc, de nu va veni cel împrumutat, atunci să se osândească chezaşul.
4. Chezăşia muerii şi zălogirea lucrurilor ei de zestre, ce să va face pentru bărbată-său, să nu să ţie în samă şi să nu aibă tărie, iară de să va dovedi că muerea s-au împrumutat acei bani pentru a sa trebuinţă, şi a dat zapisul ei, zălogind şi lucruri de ale ei, atunci să se osândească ia de a plăti acei bani.
5. Pentru ca să nu aibă muerile în urmă cuvânt de îndreptare să zică, că măcar că au scris în zapis că s-au împrumutat acei bani pentru trebuinţa ei, dar au fost pentru trebuinţa bărbată-său, şi, momită fiind sau silită de către dânsul, au dat al ei zapis ori s-au iscălit în zapisul bărbată-său sau ca o chezaşă sau ca una ce s-ar fi împrumutat împreună cu dânsul, pentru aceia să arate în zapisul ei în scris feliul şi trebuinţa, pentru care să împrumută acei bani, în care zapis să se iscălească marturi şi tată-său sau fraţii ei sau unchii sau rude ale ei. Căci oricare va împrumuta de acum înainte, trecând cu vederea această orânduială, ce s-au zis mai sus, unui ca aceluia să nu I să dea ascultare de către judecată, dând vreodinioară jalbă asupra muerii.
(Pravilniceasca Condică, ediţie critică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1957, pp. 114-116). A se vedea şi Sotir G. Nassé, Histoire du Droit public sanctionnateur et de la jurisdiction administrative en Roumanie, Paris, Librairie Universitaire Henri D’Arthez, 1924, pp. 53-83.
[121] În această legiuiri, ca şi în altele de dinaintea adoptării Codului civil, obiceiul joacă un rol important. În Manualul lui Andronache Donici se arată că obiceiul vechi şi aprobăluit are putere de pravilă şi de-a pururea să păzeşte. Apelul la argumente istorice lua uneori o extensie deosebită; de exemplu, anaforaua din 1816 cu privire la natura proprietăţii în vechime, act în strânsă legătură cu procesul ţăranilor vrânceni (un litigiu de proprietate dintre săteni şi boieri, încheiat în favoarea celor dintâi). Chestionată de domnul Scarlat Callimachi, Obşteasca Adunare a realizat o întreagă documentaţie istorică, începând cu istoriile vechi din zilele împăraţilor Domiţian şi Traian şi întemeiate pe autoritatea scrierilor istorice ale lui Dimitrie Cantemir şi Dimitrie Phipippide. Ideea era că pământul acesta a fost pururea lăcuit, inclusiv mai înainte de descălecarea lui Dragoş. A se vedea Andrei Rădulescu, Juristul Andronache Donici, în ARMSI, XI, 1930, p. 217, apud, Ştefan Lemny, Sensibilitate şi istorie în secolul XVII românesc, Editura Meridiane, Bucureşti, 1990, p. 179, text şi note. A se vedea şi Mihai Taşcă, Andronache Donici – Codul său de legi şi influenţa acestuia asupra dreptului din Basarabia, în Revista de drept privat, nr. 2/2001, Chişinău, 2001, pp. 130-142.
[122] Iată cum reglementează Legiuirea Caragea, în Capitolul 12, chezăşia:
1. Chezăşiia iaste tocmeală şi faptă a chezaşului.
Chezaş să zice cine către altul, pentru datoria sau obrazul (persoana – n.n.) altuia, făgăduieşte încredinţare.
Chezăşuit să zice acela pentru care chezaşul dă chezăşie.
2. Cel ce va primi odată chezaş, nu poate să mai ceară pe altul în locul aceluia.
3. Chezaşul când nu va zice curat pe cât să pune chezaş, să socoteaşte că-şi dă chezăşiia pe oricât e dator chezăşuitul; iar când va zice curat pe cât să chezăşuieşte, atunci numai pe atâta iaste chezaş.
4. Cine să chezăşuieşte pentru datorie, de nu va plăti datornicul după sorocul ce să va pune de către judecată, însuşi el să o plătească şi apoi să o ceară de la acela.
5. Când datornicul să va muta de la un împrumutător la altul, să mută şi chezaşul cu dânsul.
6. De să vor chezăşui mulţi pentru aceiaşi datorie, iaste dator fieşcare dintr-înşii pe toată datoriia şi împrumutătoriul sileşte pe care va vrea.
7. De să va tocmi chezăşuitul datornic cu împrumutătoriul să schimbe datoriia cea dintâiu, adăogându-o sau scăzându-o sau schimbându-i numele, atunci chezaşul lui, de nu să va chezăşui şi la schimbare, iaste slobod de chezăşie.
8. Chezăşiia ce să face pentru datorie, trece şi la moştenitori.
9. Cine să va pune chezaş pe om şi nu-l va înfăţişa, când să va cere, să osândeşte a plăti, câtă datorie este acel om dator, afară numai când va cere un soroc de mijloc, ca să-l aducă.
(Legiuirea Caragea, ediţie critică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1955, p. 62; C.N. Brăiloiu, Legiuirea Caragea, ediţia a II-a, Tipografia Naţională Stephan Rassidescu, 1865).
Tot în materie de chezăşie, Legiuirea Caragea mai reglementa, privitor la tutelă, următoarele (Cap. 21, 8):
Când între epitropi unul este cu stare bună, iar altul dă chezăşie, cel de-al doilea să protimiseaşte, afară numai când vreun cuvânt va da plirofie împotrivă.
Adecă de iaste om de bănuială sau răsipitor sau de vieţuire urâtă sau altfel, încât şi cu chezăşie să nu fie vrednic de epitropie.
(Legiuirea Caragea, ediţie critică, op.cit, p. 98).
Prin ofisul domnesc nr. 1660 din 10 decembrie 1850 către Sfatul Administrativ Extraordinar se dau dispoziţii speciale pentru cei ce chezăşuiesc contracte făcute cu Statul. Se dispune în special ca aceştia să fie pământeni şi să depună zălog de îndoit preţ al sumii sfertului de bani, condiţionat prin contract a sluji drept asigurare şi cu acest chip, când contraccii vor fi în stare a face asemenea asigurare prin depunere de zăloage, îndeplinindu-se asigurarea, va fi de prisos chezăşia (Buletinul Oficial nr. 110 din 20 decembrie 1850, p. 437 - idem, p. 325).
[123] A se vedea Codul Calimah, ediţie critică, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958, p. 600 şi urm.
[124] Codul civil român, având ca model Codul civil francez – Codul Napoleon de la 1804 – consacră cele patru libertăţi fundamentale: libertatea persoanei, libertatea proprietăţii, libertatea de a contracta şi libertatea de a testa. Pentru caracterizarea Codului, a se vedea şi Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, 1996, p. 123. Pentru contribuţia lui Napoleon la elaborarea Codului civil francez, a se vedea şi: Gheorghe Eminescu, Napoleon Bonaparte, vol. I, II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997; Luminiţa Iordăchescu, Narcis Zărnescu, La francophonie ou la globalisation de la culture par la civilisation de l’ancienne Europe, R.A. Monitorul Oficial, 2003. A se vedea, pentru comentarii privitoare la libertate, şi Valeriu Stoica, Dragoş Paul Aligică, Provocări liberale. Dialoguri despre gândirea, teoria şi practica liberalismului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 113 şi urm.
[125] Legea contra cametei (M.Of. nr. 77 din 2 aprilie 1931), prin art. 4, alin. 4 prevede: Contractele de vânzare cu pact de răscumpărare şi antichreză, ce se vor încheia între părţi, după data promulgării legii de faţă, sunt nule de drept, iar dispoziţiile art. 131-1387, inclusiv Cod civil, art. 1697-1703 şi articolele corespunzătoare din Codurile civile în vigoare în teritoriile unite se abrogă.
[126] În ceea ce priveşte dreptul privat basarabean, înainte de 1812, aici se aplicau vechile norme ale dreptului românesc, cuprins în pravile, hrisoave şi, în cea mai mare parte, în obicei; numai pentru completare, în mod subsidiar, se aplica dreptul greco-roman sau bizantin. A se vedea şi Andrei Rădulescu, Dreptul românesc în Basarabia, în Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Seria III, Tomul XXV, Mem. 13, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1943, p. 596-6. A se vedea şi: Mihai Taşcă, Vespasian Erbiceanu – arhitectul românităţii dreptului din Basarabia, în Revista de drept privat, nr. 2/2002, Chişinău, 2002, pp. 83-98; Dinu Poştarencu, O tentativă de a introduce în Basarabia studierea dreptului local, în Revista de drept privat, nr. 3/2002, Chişinău, pp. 122-127; A se vedea, pentru comparaţie, şi: Warren Treadgold, O scurtă istorie a Bizanţului, traducere de Mirella Acsente, Editura Artemis, Bucureşti, 2003, p. 76; Stelian Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
[127] A se vedea infra, Drept comparat. A se vedea şi: Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Editura Lider, Bucureşti, 1999; Antonie Proust, Frontierele şi spaţiile privatului, în vol. Istoria vieţii private, op.cit., vol. IX, p. 22 şi urm.; Alvin Toffler, Şocul viitorului, traducere de Leontina Moga şi Gabriela Mantu, Editura Politică, Bucureşti, 1973; Pierre Léon, Storia economica e sociale del mondo. Le rivoluzioni. 1730-1840, vol. I, II, Editori Laterza, 1980. Pentru comparaţie, a se vedea şi: Alvin Toffler, Al treilea val, Editurile Antet XX şi Lucman, traducere de Georgeta Bolomey, Dragan Stoianovici, Bucureşti, 2003; Anton Dumitriu, Istoria logicii, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, vol. IV, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998.
[128] Pentru ţările din lumea arabă, a se vedea şi http://www.pogar.org/. Pentru Africa de Sud, a se vedea şi http://www.my.execpc.com/~mshiller/othnation. http://www.ibw.com.ni/~gilberto/CODIGOS/CIVIL/civil01.htm#civil01 – Codul civil al Republicii Nicaragua. http://members.direct.co.kr/~ddroit/civillaw-e.htm – dreptul civil al Republicii Coreea. http://www.chanrobles.com/civilcodeofthephilippines.htm# – Codul civil al Republicii Filipine (art. 2047-2141, în care se reglementează guarantee – garanţiile personale, ipoteca – mortgage, gajul – pledge, antichreza). http://www.leginfo.ca.gov/cgi-bin/displaycode?section=civ&group=02001-03000&file (art. 787 şi urm.- suretyship) – Codul civil al Californiei S.U.A. Codul civil al statului Porto Rico (1930) http://www.lexjuris.com/LEXLEX/lexcodigoc/lexhipoteca.htm – pentru ipoteci (art. 1773-1780); http://www.lexjuris.com/LEXLEX/lexcodigoc/lexanticresis.htm – 1781-1786 (antichreză). Codul civil argentinian – http://www.lineajuridica.com/ar/biblioteca/codigos/defondo/civil/libro2_secc3_titulo10.htm (fidejusiunea – De la fianza, art. 1986-2050) ş.a. Codul civil paraguayan – http://www.lineajuridica.com/ar/biblioteca/codigos/defondo/civil/libro2_secc3_titulo10.htm (pentru ipoteci – art. 2356-2815). http://www.hindunet.org/alt_hindu/1995_Jun_1/msg00051.html – Codul civil indian. http://www.mfa.gov.tr/grupc/default.htm – legislaţia civilă a Turciei. http://www.law.osaka-u.ac.jp/~kagayama/index.html – Legea nr. - 763-No.771, Codul civil japonez. A se vedea şi http://www2s.biglobe.ne.jp/~kuroda/. http://lawlibrary.ucdavis.edu/LAWLIB/Sept98/0086.html – drept israelian. http://www.lawresearch.com/v10/search/search10.htm şi http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#russia. Codul civil rus (a se vedea pentru legislaţia de după 1917 şi Raoul Labry, Une législation communiste. Recueil des lois, décrets, arrêtés principaux du Gouvernement bolchéviste, Payot, Paris, 1920). http://www.juridicacolombiana.com/Login/Login.asp – legislaţie civilă din Republica Columbia. http://www.legis.state.la.us/tsrs/search.asp?CC=CC&SearchString=guarantee – Codul civil al statului Lousiana, S.U.A. (art. 2884 şi urm. – guarantee). http://193.220.170.131/CD-ENV/Justiceweb/ccivil.html – Codul civil al Guineei (Africa). http://www.icnl.org/journal/vol2iss2/ar_chinaoptions.htm – dreptul civil chinez. http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#albania – drept civil albanez. http://www.hawaii-county.com/countycode/haw07-tp.html – dreptul civil al statului Hawaii, S.U.A. http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#greece – drept civil grec. http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#bulgaria – drept civil bulgar. http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#ireland – dreptul civil al Republicii Irlanda. http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#spain – dreptul civil al Spaniei. http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#ukraine – dreptul civil al Ucrainei. http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#norway – drept civil norvegian. http://www.law.cornell.edu/world/europe.html#hungary – drept civil ungar. http://www.derechoteca.ucb.edu.bo/l_bolivia.htm – Codul civil bolivian. A se vedea şi supra, comenatriile privitoare la dreptul comparat.
[129] O analiză comparativă făcută în şase state fondatoare ale Comunităţii Europene asupra instituţiilor de drept ale acestora a fost realizată de Institutul Max Planck din Hamburg în anul 1969, sub coordonarea lui Pr. Drobnig. Comisia instituită cu această ocazie a publicat în 1971 Le cautionnement dans le droit des États membres des Communautés européennes, Bruxelles (M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 23, nota 28).
[130] Code civil annoté d’après la doctrine et la jurisprudence, publié par direction de Gaston Griolet, Charles Vergé, avec la collaboration de Henry Bourdeaux, Paris, Dalloz, 1905; Code civil, cent-quatrième édition, ediţie îngrijită de Xavier Henry, François Jacob, Alice Tisserand-Martin, Guy Venandet, Georges Wiederkehr, Dalloz, Paris, 2005; Code civil, cintième édition, ediţie îngrijită de Xavier Henry, François Jacob, Alice Tisserand, Guy Venandet, Georges Wiederkehr, Dalloz, Paris, 2001; Code civil, quatre-vingt-dix-huitième édition, ediţie îngrijită de Gilles Goubeux şi Philippe Bihr, Dalloz, Paris, 1999; Code civil, cent-deuxième édition, ediţie îngrijită de Xavier Henry, François Jacob, Alice Tisserand, Guy Venandet, Georges Wiederkehr, Dalloz, Paris, 2002; Gilles Goubeaux, Philippe Bihr, Code civil, Quatre-vingt huitième édition, Jurisprudence Générale Dalloz, Paris, 1988-1989; Code civil 1994-1995, ediţie îngrijită de André Lucas, Litec, Paris, 1996 (a se vedea şi: René David, Henry P. De Vries, The French Legal System, Oceana publications, New York, 1958; David Pollard, Sourcebook on French Law, Cavendish Publishing Limited, Londra, 1997). A se vedea şi Les transformations du Droit dans les principaux pays depuis cinquante ans (1869-1919). Livre du cinquantenaire de la Société de Législation Comparée. Tome I, Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1922.
[131] Codice civile e le leggi complementari, 2001-2002, op.cit.; Il Nuovo Codice civile e le legii complementari, ediţie îngrijită de Massimo Fiori, Casa Editrice CxT-Serie Minus, Milano, 1998. A se vedea şi art. 1898 din Codul civil italian din 1866, în Code civil italien, traducere, introducere şi adnotare de Henri Prudhome, Paris, A. Pedone, Éditeur, 1896, p. 408 şi urm.
[132] [Wesen der Bürgschaft] (1) Durch den Bürgschaftsverttrag verpflichtet sich der Bürge gegenüber dem Gläubiger eines Dritten, für die Erfüllung der Verbindlichkeit des Dritten einzustehen
(2) Die Bürgschaft kann auch für eine künftige oder eine bedingte Verbindlichkeit übernommen werdwn.
A se vedea: Bürgerliches Gesetzbuch. Sonderausgabe zum 100-jährigen Jubiläum. 1896-1996, München, 1986, p.215; Code civil allemand et loi d’introduction, tradus şi adnotat de O. De Meulenaere, Paris, 1927, p. 199; Codul civil german, traducere de Emil Caşolţeanu, Editura Albert Baer, Bucureşti, 1914, p. 134.
[133] Codul general austriac, traducere de Ioan Corjescu, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1921, p. 359.
[134] Pentru o caracterizare generală a acestui sistem, a se vedea Mircea N. Costin, Limba contractului de comerţ, în Revista română de drept al afacerilor, nr. 9/2003, pp. 16-20.
[135] A se vedea: W.G. Langworthy Taylor, The credit system, The Macmillan Company, 1913, New York, passim; M. Cabrillac, Ch. Moly, op.cit., p. 23, text şi notele 29, 30 şi 31; A. Curti, op.cit., p. 129 şi urm. A se vedea şi http://www.directron.com/systems-warranty-options.html.
[136] A se vedea, în acest sens, Steven H. Gifis, Law Dictionary, Third Edition, Barron’s Educational Series, Inc., 1991, USA, p. 212, apud Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. IV, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 989, text şi nota 2. Pentru sensurile noţiunii guaranty, a se vedea şi: Dan Brudaşcu, Dicţionar englez-român pentru jurişti, Editura Sedan, 2002, p. 279; Mona-Lisa Pucheanu, Dicţionar juridic englez-român, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 81.
[137] S.H. Gifis, op.cit., p. 212. A se vedea şi C. Bennett, Dicţionar de asigurări, traducere din limba engleză de Daniela Moroianu, Editura Trei, Bucureşti, 2002, p. 284.
[138] S.H. Gifis, op.cit., p. 212.
[139] M. Cabrillac, Ch. Moly, op.cit., p. 23, text şi notele 29, 30 şi 31; A. Curti, op.cit., p. 129 şi urm. A se vedea, pentru dreptul anglo-american, precum şi pentru aplicaţiile în economie a garanţiilor: Webster’s Family Encyclopedia. Volume 1, 1992 Edition, New York, 1992, p. 231; A Dictionary of Law, op.cit., p. 40, p. 207, p. 499; Steven E. Landsburg, Lauren J. Feinstone, Macroeconomics, The McGraw-Hill Companies, Inc., USA, 1997; Richard Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitivă, traducere de Irina Ungureanu, Cristina Popa, Otilia Păduraru, Sorin Păduraru, Teodora Gulyash, Editura Economică, Bucureşti, 1999; David C. Colander, Economics, ediţia a II-a, Irwin, USA, 1995; Campbell R. McConnell, Stanley L. Brue, Economics. Principles, problems, and policies, ediţia a XIII-a, McGraw-Hill, Inc, USA, 1996; Daniel Quinn Mills, Labor-Management Relations, ediţia a V-a, Irwin, USA, 1994; Lloyd L. Byars, Leslie W. Rue, Shaker A. Zahra, Strategic Management, Irwin, USA, 1996; V. Kasturi Rangan, Benson P. Shapiro, Rowland T. Moriarty, Jr., Business Marketing Strategy. Cases. Concepts, and Applications, Irwin, USA, 1995, p. 600; Administrative Office of the United States Courts, Glossary of Terms Used in the Federal Courts, ediţia a VI-a, 1980, p. 20; Institute of Judicial Administration, A Guide to Court System, New York, 1971, p. 65; McKee Fisk, Norbert J. Mietus, Applied Business Law, South-Western Publishing Co., Cincinnati, Ohio, 1977; Jack E. Holmes, Michael J. Engelhardt, Robert E. Elder, Jr., American Government. Esential & Perspectives, McGraw-Hill, Inc., USA, 1994; Stephen Frantzich, Stephen Percy, American Government. The political Game, Brown & Benchmark Publishers, Connecticut, 1994; Rhonda Carlson, Introduction to paralegalism, Irwin, USA, 1997; David Saffell, Harry Basehart, Governing states and cities, McGraw-Hill, Inc., USA, 1997; Public administration, ediţia a IV-a, Editor Dr. Howard R. Balanoff, Dushkin Publishing Group/Brown & Benchmark Publishers Sluice Dock, Guilford, Connecticut, 1996; Catheryn Seckler-Hudson, Federal Textbook on Citizenship. Our Constitution and Government, United States Government Printing Office, Washington, D.C., 1970, p. 198 (pentru rolul companiilor de asigurare în S.U.A. – insurance). A se vedea şi: http://www.directron.com/systems-warranty-options.html; http://www.home-loans-directory.com/glossary-terms/#S.
[140] Comisia de redactare a Codului civil al provinciei Quebec asimilează cauţiunea cu contractul de porte-forte – cf.  M.Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 25, nota 36.
[141] În dreptul olandez, în urma modificării Codului civil survenită în anul 1980, nu se schimbă regimul juridic al fidejusiunii. A se vedea M. Cabrillac, Ch. Mouly, op.cit., p. 23, text şi nota 27, cu literatura juridică acolo citată.
[142] Pentru ţările latino-americane, a se vedea şi Paul Goodwin, Latin America, Dushkin Publishing Group/Brown & Benchmark Publishers Sluice Dock, Guilford, Connecticut, 1994.
[143] A se vedea şi Gheorghe Bianu, Alexandru Silvian, Codul civil al R.P. Ungare, în Justiţia Nouă, nr. 2/1960, pp. 353-360.
[144] A se vedea şi Yolanda Eminescu, Tudor Popescu, Les codes civils des pays socialistes. Étude comparative, prefaţă de Denis Tallon, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., Paris, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, 1980, p. 250.
[145] Publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 82-86 (967-971) din 22 iunie 2002. Pentru comentarii, a se vedea Claus Sprick, Consilier al Curţii Federale a Germaniei, Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova, comentariu efectuat la comanda Consiliului Europei. Pentru vechea reglementare, a se vedea Colectiv de autori, Comentariu ştiinţifico-practic la Codul civil Moldovenesc, Chişinău, 1987, passim; Comunicari stiintifice cu prilejul implinirii a 80 de ani a profesorului Victor Volcinschi, Chisinau, aprilie 2013. Pentru reglementarea garanţiilor în alte sisteme de drept, a se vedea şi infra, Garanţiile personale privite din punct de vedere diacronicPerioada modernă.
[146] Pentru sistemele de drept tradiţionale, a se vedea R.David, op.cit., p. 469 şi urm.


dr. Florin CIUTACU


Cuvinte cheie: , , ,
UJMAG


Dumneavoastră ce părere aveți?

кредит наличными онлайнтинькофф кредитная карта Return to Top ▲Return to Top ▲