Recunosc ca nu sunt si nici nu am dorit sa fiu vreodata un om perfect, pentru ca intotdeauna perfectiunea mi s-a parut o povara pe care nu as fi putut-o purta.
Nu pot insa sa nu ma intreb ce sanse ar avea un om perfect in orice societate din lumea de azi.
Am vazut uneori oameni perfectionisti care tindeau spre perfectiune fara insa sa fie nici pe departe perfecti. Si mereu mi s-a parut ca acestia erau intr-un fel sau altul blocati intr-un fel de mecanism inventat de ei si care nu functiona niciodata asa cum trebuie.
Am vazut si oameni care pareau a fi perfecti, iar linga acestia orice om in loc de a avea o reactie de apropiere, dimpotriva, avea aproape in totalitate o reactie clara de respingere, grabindu-se sa se indeparteze parca de orice idee de perfectiune prin gasirea imediat a unui defect sau prin inventarea acestuia.
Atunci nu rezist sa nu ma intreb: Doreste cineva perfectiunea?
Iar raspunsul pe care il ghicesc este unul naucitor pentru mine: Da, sunt multi care doresc perfectiunea pentru ei dar nu pentru ceilalti, sunt multi care vad in perfectiune doar un motiv de a justifica fata de ceilalti credinta lor ca sunt mai deosebiti, mai buni decat ceilalti, nimeni insa dintre acestia nu ar dori perfectiunea pentru toata lumea, pentru ca altfel prin ce s-ar mai deosebi de ei.
De fapt exista o fuga continua a noastra de perfectiune, pentru ca a fi perfecti inseamna sa renuntam la calitatea cea mai placuta mintii noastre si anume aceea de victima.
Oricat de optimisti am fi, oricat de inclinati spre perfectiune ne-am arata in fata celorlalti, eu cred ca niciodata nu renuntam la dulceata amaruie a a sentimentului de suferinta pe care uneori il cautam inconstient, si care pare sa ne amorteasca aceasta singuratate in mijlocul celorlalti mai bine decat orice altceva.
Perfectiunea ar trebui sa fie probabil eliberarea omului de orice conditionari impuse de altii sau autoimpuse de noi insine, din pacate insa aceasta nu este azi decat o fuga permanenta de o impartasire a intregului cu ceilalti, iar pe linga aceasta fuga inchisa intr-un cerc, fugim si noi, ceilalti oameni “imperfecti” de frica sa nu ne pierdem aceasta stare cu care ne-am nascut, am trait si cu care ne-am obisnuit asa de mult incit nu mai putem sa renuntam la ea.
PDF 
