CLUB DEZBATERI
JURIDICE.ESSENTIALS
 
ESSENTIALS: Te fură scaunul! | Gheorghe Buta
Drept penal
www.dreptulpenal.ro
Cărţi de specialitate | Avocaţi cu experienţă

Cu privire la anumite probleme de interpretare a art. 86 alin. (2) din OUG nr. 195/2002

13 decembrie 2013 | Alexandru RÎŞNIȚĂ, Raul Marius MAIER
3.241 citiri
Print Friendly
 
Studentii la drept nu au voie sa fure

I. Generalităţi

În ciuda faptului că acest tip de infracţiuni apar foarte des pe rolul instanţelor naţionale, literatura de specialitate s-a abţinut de la a cerceta în amănunt art. 86 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, deşi, după cum vom vedea, interpretarea diverselor variante ale laturii obiective, ridică probleme serioase în practica judiciară.

După cum bine s-a punctat în doctrina interbelică, a interpreta o regulă de drept înseamnă a afla ce a voit legiuitorul să spună prin dispoziţiunea de lege care cuprinde acea regulă[1]. Or, după cum vom vedea, ce a vrut legiuitorul, aşa numita interpretare legală, este, în opinia noastră, departe de interpretarea oferită de instanţele de judecată.

În conformitate cu art. 86 alin. (2) ”Conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană al cărei permis de conducere este necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv sau al cărei permis i-a fost retras sau anulat ori căreia exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.

Sub aspectul laturii obiective, săvârşeşte această infracţiune persoana care:
1) conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai având permisul de conducere necorespunzător categoriei sau subcategoriei din care face parte vehiculul respectiv;
2) conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai în condiţiile în care permisul i-a fost retras;
3) conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai în condiţiile în care permisul i-a fost anulat;
4) conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai în condiţiile în care exercitarea dreptului de a conduce i-a fost suspendată sau
5) conduce pe drumurile publice un autovehicul sau tramvai în condiţiile în  care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România[2].

II. Situaţia persoanei care conduce un autovehicul pe drumurile publice, având permisul reţinut în vederea anulării

Pentru o corectă interpretare a variantelor laturii obiective a infracţiunii, trebuie în primul rând observat că nu mai constituie infracţiune, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană, în condiţiile în care permisul de conducere i-a fost reţinut în vederea anulării, aşa cum se regăsea ca infracţiune prin art. 36 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966: Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează persoana care conduce pe drumurile publice un autovehicul după ce permisul de conducere i-a fost retras, anulat sau reţinut în vederea anulării, ori ca urmare a suspendării exercitării dreptului de a conduce autovehiculele”.

Aşa fiind, din moment ce Decretul nr. 328/1966 prevedea în mod expres şi această variantă a laturii obiective, dar în cadrul OUG nr. 195/2002, aceasta nu mai apare, utilizând principiul de interpretare per a contrario, fapta persoanei care conduce cu permisul reţinut în vederea anulării nu mai este vizată de către noul text legal ca fiind infracţiune.

Un prim punct de vedere oferit de practica judiciară asupra situaţiei, este acela raportat la dispoziţiile art. 97 alin. (3) din OUG nr. 195/2002, potrivit căruia “perioada în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul sau tramvai se consideră suspendare, conform dispoziţilor art. 96 alin. (2) lit. b)”. Astfel, ar părea că persoana care conduce având permisul reţinut în vederea anulării, comite infracţiunea în forma conducerii având exercitarea dreptului de a conduce suspendată. Deşi incident în numeroase speţe, acest punct de vedere este criticabil pentru superficialitatea lecturii şi interpretării, întrucât art. 96 alin. (2) lit. b) prevede că “sancţiunile contravenţionale complementare sunt următoarele: [...] suspendarea dreptului de a conduce pe timp limitat”. Aşadar, interpretarea este eronată, din perspectiva în care, timpul scurs de la reţinerea în vederea anulării şi până la anularea propriu-zisă nu este un timp limitat, ci nelimitat[3]. Dovadă a acestui fapt face şi art. 111 din OUG nr. 195/2002, în cadrul căruia este subliniat încă o dată caracterul nedeterminabil al perioadei menţionate anterior.

Tocmai pe baza acestei contradicţii s-a născut o altă viziune asupra situaţiei, viziune potrivit căreia, în cazul în care unei persoane i se reţine permisul de conducere, în vederea anulării, şi i se înmânează o dovadă fără drept de circulaţie, această persoană nu ar mai avea dreptul de a conduce autovehicule în România, concluzie desprinsă prin aplicarea principiului per a contrario, raportat la dispoziţiile art. 23 alin. (1) din OUG nr. 195/2002. Potrivit acestui text legal, “dreptul de a conduce autovehicule [...] pe drumurile publice îl are numai persoana care posedă permis de conducere valabil [...] sau dovadă înlocuitoare a acestuia cu drept de circulaţie”, astfel încât persoana care nu posedă permis de conducere valabil sau nu posedă dovadă înlocuitoare cu drept de circulaţie, nu are dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice.

Această din urmă viziune este criticabilă din următoarele puncte de vedere:
1) În primul rând, se face o mare confuzie între dreptul de a conduce şi permisul de conducere. În mod evident, permisul de conducere este o autorizaţie administrativă necesară pentru a conduce pe drumurile publice vehicule motorizate. Diferenţa dintre a avea dreptul de a conduce şi de a poseda permis de conducere, reiese şi din prevederile OUG nr. 195/2002, în cadrul căruia, potrivit art. 20 alin. (1), “pentru a conduce un autovehicul pe drumurile publice, conducătorul trebuie să posede permis de conducere corespunzător, şi să aibă vârsta minimă de 18 ani împliniţi [...]. În acelaşi sens, potrivit art. 23 alin. (2), “au dreptul de a conduce autovehicule [...] şi persoanele care urmează un curs de pregătire practică, în vederea obţinerii permisului de conducere [...]”. În mod evident cele două nu se confundă şi trebuie privite distinct.
2), În al doilea rând, se face o mare confuzie între a nu avea un drept şi a avea exercitarea acelui drept suspendată. În opinia noastră, nu se poate afirma că persoana care are exercitarea dreptului de a conduce suspendată, nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, ci această persoană are dreptul, cu precizarea că exercitarea acestuia este suspendată pentru o perioadă limitată.
3) În al treilea rând, este de observat faptul că teza a V-a face referire la persoana care nu are dreptul de a conduce autovehicule, în România. Constatăm faptul că această sintagmă apare în cadrul OUG nr. 195/2002, numai atunci când se introduc elemente de extraneitate. Practic, utilizând încă o dată principiul per a contrario, constatăm că varianta analizată vizează persoanele care “au dreptul de a conduce autovehicule, dar nu în România
4) În al patrulea rând, opinăm că sintagma permis de conducere >valabil este şi ea problematică. Cum se va putea aprecia valabilitatea permisului? Fie considerăm că un permis este valabil, până în momentul în care acesta este anulat, fie ne raportăm la dispoziţiile Codului Rutier, în litera cărora, credem noi, ar putea surveni situaţii nedorite. Astfel, potrivit art. 24 alin. (5) “permisul de conducere este valabil 10 ani de la data eliberării[...]”, per a contrario, potrivit raţionamentului expus anterior, persoana care conduce având permisul de conducere expirat (nevalabil), nu ar avea dreptul de a conduce autovehicule în România şi ar comite infracţiunea în această formă. Este de observat faptul că legiuitorul a urmărit reprimarea din punct de vedere contravenţional a acestui comportament, prin introducerea art. 101 alin. (1) pct. 1) din OUG nr. 195/2002, unde se prevede faptul că “se sancţionează cu amendă [...] conducerea unui autovehicul cu permis de conducere a căruia valabilitate a expirat [...]”. În acelaşi sens, potrivit art. 111 alin. (1) lit. f), “permisul de conducere se reţine când perioada de valabilitate a expirat”. O primă concluzie este că, deşi Codul rutier suferă din prisma clarităţii şi a limpezimii, în mod evident, conducerea cu permisul expirat nu este vizată drept infracţiune.

Revenind asupra dihotomiei permis de conducere valabil-anulat, cât timp este reţinut în vederea anulării, neexistând certitudinea anulării, permisul trebuie considerat a fi valabil, iar fapta persoanei care conduce pe drumurile publice în această situaţie, ar trebui privită ca fiind o faptă care nu este prevăzută de legea penală[4].
5) O ultimă problemă a modalităţii de interpretare propusă anterior este cea a interpretării per a contrario a altor texte legale din cadrul OUG nr. 195/2002. Astfel, interpretând art. 20 alin. (1), potrivit căruia, “pentru a conduce un autovehicul pe drumurile publice, conducătorul acestuia trebuie să posede permis de conducere corespunzător şi să aibă vârsta minimă de 18 ani împliniţi”, observăm că valabilitatea permisului nu mai apare ca fiind o condiţie sine qua non pentru a conduce autovehicule pe drumurile publice, important fiind ca permisul să fie corespunzător, iar conducătorul să aibă vârsta de 18 ani împliniţi. Or instanţele de judecată nu se pot preta la o interpretare selectivă a textelor, în funcţie de datele speţei.

Practic, fie că utilizăm antiteza permis valabil-anulat, fie cea permis valabil-expirat, concluzia noastră este că persoana care conduce având permisul reţinut în vederea anulării, ar trebui să se situeze în afara sferei de răspundere penală.

III. Intrepretarea corectă a tezei a V-a, mai precis fapta persoanei care conduce pe drumurile publice, deşi nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.

Prima facie ar părea că textul articolului 86 este de o limpezime rar întâlnită, aspirând chiar către perfecţiunea presupusă de principiul in claris non fit interpretatio, dar după cum vom vedea, în realitate, acest deziderat este cu adevărat îndepărtat. Ne referim în special la teza a V-a a art. 86 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, şi anume situaţia conducerii pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule, în România.

Interpretarea unei variante a laturii obiective, privită solitar, trebuie să pornească, bineînţeles, de la celelalte variante. Astfel, nu se va putea susţine faptul că, persoana care are permisul anulat, nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, deoarece există deja o variantă dedicată expres situaţiei persoanei care conduce pe drumurile publice având permisul de conducere anulat. Amintim faptul că infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, este o infracţiune cu conţinut alternativ, neexistând posibilitatea ca o persoană să comită simultan mai multe variante ale laturii obiective, astfel încât acestea să fie reţinute în concurs. Mai mult ca sigur aceasta a fost voinţa legiuitorului şi anume de a acoperi exhaustiv toate situaţiile posibile, privite singular, iar nu să creeze o incriminare distinctă, generală, “de avarie”, în situaţia în care elementele constitutive ale celorlalte variante ale laturii obiective nu se verifică.

Deşi apare destul de rar în practica judiciară, teza a V-a a art. 86 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 este deseori interpretată în mod eronat, atât de către instanţele de judecată cât şi de organele de urmărire penală. Ne referim aici la diverse situaţii în care instanţele, la propunerea organelor de urmărire, bineînţeles, transformă teza a V-a într-o veritabilă clauză de analogie. După cum lesne se poate observa, toate variantele laturii obiective ale infracţiunii analizate privesc situaţii în care persoana care a condus autovehiculul, oarecum, “nu avea dreptul de a conduce”, astfel încât, teza a V-a ar putea fi înţeleasă drept vizând “orice altă situaţie în care persoana în cauză nu avea dreptul de a conduce autovehicule în România”, luând astfel forma unui clauze de analogie omogene[5].

Observăm totodată faptul că prevederile art. 86 alin. (2) vizează persoane care “nu au dreptul de a conduce”, dar care au deprinderile necesare exercitării acestei activităţi, aspect reliefat şi în limitele de pedeapsă aferente infracţiunii (6 luni – 3 ani), spre deosebire de situaţia persoanei care conduce “fără permis” (fără deprinderile necesare exercitării acestei activităţi), potrivit art. 86 alin. (1), unde limitele de pedeapsă sunt mai mari (1-5 ani). Or, dacă am interpreta situaţia persoanei care conduce “fără permis”, drept o persoană care conduce fără a avea dreptul de a conduce autovehicule în România, extinzând, practic, aria de aplicare a textului, teza a V-a ar căpăta forma unei veritabile clauze de analogie eterogene, interzisă de altfel de Conv. EDO, din prisma lipsei de previzibilitate. În mod evident, o asemenea interpretare prolixă trebuie evitată.

Acestea fiind spuse, dacă nu prezintă un caracter general, care sunt, punctual, situaţiile la care se referă expresia “care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România”? În primul rând, excluzând ipotezele prevăzute expres în cadrul primelor teze ale art. 86 din OUG nr. 195/2002, observăm că teza a V-a priveşte o persoană care:
1) posedă permis de conducere
2) acest permis de conducere este corespunzător categoriei sau subcategoriei
3) permisul nu i-a fost retras
4) permisul nu i-a fost anulat (deci este valabil)
5) exercitarea dreptului de a conduce nu i-a fost suspendată
6) dar totuşi, acesta nu are dreptul de a conduce autovehicule, în România.

Analizând cele expuse anterior, ar părea că situaţia analizată nu prea are multe şanse de incidenţă în practica judiciară. Totuşi, examinând întreaga legislaţie în materie, şi anume OUG nr. 195/2002, RA OUG nr. 195/2002, Convenţia asupra circulaţiei rutiere, încheiată la Viena la 8 octombrie 1968 (ratificată prin Decretul nr. 318/1980), Convenţia europeană cu privire la efectele internaţionale ale interzicerii dreptului de a conduce un autovehicul cu motor, adoptată la Bruxelles la 3 iunie 1976 (ratificată prin Legea nr. 126/1997) şi Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere, adoptată la Strasbourg la 30 noiembrie 1964 (ratificată prin Legea nr. 183/1997), observăm faptul că teza a V-a vizează o serie de situaţii bine delimitate, mai precis situaţiile persoanei care conduce pe drumurile publice, posedând permis de conducere corespunzător, care nu a fost retras sau anulat, al cărei exercitare a dreptului de a conduce nu i-a fost suspendată, dar care nu dreptul de a conduce autovehicule, în România. Aşadar, constatăm că există patru asemenea ipoteze:

1) Persoana nu are vârsta necesară pentru a conduce pe drumurile publice din România.

Un exemplu în acest sens a apărut şi în jurisprudenţă, unde, un tânăr în vârstă de 17 ani, având permis de conducere eliberat de către autorităţile din SUA, statul Washington, permis valabil şi autentic, a fost depistat conducând pe drumurile publice din România[6].

Potrivit art. 20 din OUG nr. 195/2002, “pentru a conduce un autovehicul pe drumurile publice, conducătorul acestuia trebuie să posede permis de conducere corespunzător şi să aibă vârsta minimă de 18 ani împliniţi, cu excepţia celor care conduc autovehiculele din subcategoriile A1 şi B1, care trebuie să aibă vârsta minimă de 16 ani împliniţi”. Aplicând încă o dată principiul per a contrario, observăm că persoana care posedă permis de conducere corespunzător, dar care nu are 18 ani împliniţi, nu are dreptul de a conduce autovehicule pe drumurile publice din România, independent de faptul că posedă permis de conducere valabil într-un alt stat.

În acelaşi sens, atragem atenţia asupra art. 41 pct. 2 lit. b) din Convenţia de la Viena, potrivit căruia “părţile contractante pot refuza să recunoască valabilitatea pe teritoriul lor a oricărui permis de conducere al cărui titular nu are 18 ani împliniţi[7]”.

2) Persoana cu domiciliul în România care posedă permis de conducere naţional eliberat de autorităţile statelor membre ale Convenţiei asupra circulaţiei rutiere, dar care conduce ulterior expirării perioadei de 90 de zile de la intrarea în ţară.

Potrivit art. 83 alin. (2) din OUG nr. 195/2002, persoanele sus-menţionate au dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice din România cel mult 90 de zile de la intrarea lor în ţară, per a contrario, ulterior expirării perioadei de 90 de zile, aceste persoane nu mai au dreptul de a conduce autovehicule în România.

3) Persoana cu altă cetăţenie decât cea română, al cărei permis nu este recunoscut pe bază de reciprocitate în România, şi care nu posedă permis de conducere internaţional.

Este vorba aici despre cetăţenii statelor care nu sunt semnatare ale Convenţiei de la Viena şi care nici nu au semnat vreun alt acord de recunoaştere reciprocă a permiselor cu România. Încă o dată, aceste persoane posedă permise de conducere valabile, corespunzătoare, dar nu au dreptul de a conduce autovehicule, în România.

Potrivit art. 82 alin. (3) din OUG nr. 195/2002, “pentru a conduce un autovehicul pe teritoriul României, persoanele care sunt titulare ale unui permis de conducere eliberat într-un stat care nu este membru al Convenţiei asupra circulaţiei rutiere, prevăzută la alin. (2), trebuie să posede şi permis de conducere internaţional”. Per a contrario, nu au dreptul de a conduce autovehicule în România (atenţie la elementul de particularitate, “în România”!) persoanele vizate, care nu posedă şi permis de conducere internaţional. Concluzia noastră este că persoanele sus-menționate, care vor conduce în aceste condiţii, vor săvârşi infracţiunea prevăzută de teza a V-a a art. 86 alin. (2) din OUG nr. 195/2002.

4) Persoana cu altă cetăţenie decât cea română, a cărei ţară de origine este semnatară a Convenţiei de la Viena, dar care comite o infracţiune rutieră în România.

Potrivit art. 42 din Convenţia de la Viena, “părţile contractante sau subdiviziunile lor pot sa retragă unui conducător care comite pe teritoriul lor o infracţiune ce atrage după sine retragerea permisului de conducere conform legislaţiei lor, dreptul de a folosi pe teritoriul lor permisul de conducere, naţional sau internaţional, al cărui titular este. Într-un astfel de caz, autoritatea competentă a părţii contractante sau aceea a subdiviziunilor sale care a retras dreptul de a folosi permisul va putea:
a) sa reţină permisul şi sa-l păstreze până la expirararea termenului pe timpul căruia dreptul de a folosi permisul este retras sau până când conducătorul părăseşte teritoriul său, dacă aceasta plecare intervine înainte de expirarea termenului;
b) sa încunoştinţeze despre retragerea dreptului de a folosi permisul autoritatea care a eliberat sau în numele căreia a fost eliberat permisul;
c) dacă este vorba de un permis internaţional, sa aplice în locul stabilit în acest scop menţiunea că “permisul nu mai este valabil pe teritoriul său”;

Practic, fiind un act administrativ individual, permisul de conducere emis de către o autoritate străină nu va putea fi anulat, retras sau suspendat de către autorităţile române, singura soluţie fiind de a-l decădea pe deţinător din dreptul de a conduce autovehicule, în România.

Situaţia este şi mai clară în cazul deţinătorului de permis internaţional de conducere, în cadrul căruia există o rubrică destinată acestui tip de situaţii, rubrică care prevede expres faptul că un anumit stat l-a decăzut pe titularul permisului din dreptul de a circula pe drumurile sale publice, pentru o anumită perioadă, urmând ca perioada exactă să fie completată de către organul constatator.

IV. Cu privire la necesitatea comunicării măsurii suspendării/anulării permisului de conducere. Imposibilitatea reţinerii tezei a V-a (nu are dreptul de a conduce autovehicule în România)

În practica judiciară, se propune deseori raţionamentul potrivit căruia, chiar dacă măsura suspendării/anulării permisului nu i-a fost comunicată inculpatului, acesta a prevăzut şi a acceptat faptul că nu are oricum dreptul de a conduce autovehicule în România. Apreciem ca fiind incorecte soluţiile de condamnare a inculpatului care, fiind trimis în judecată iniţial pentru conducerea pe drumurile publice având permisul de conducere anulat/suspendat, i s-a schimbat încadrarea juridică a faptei în teza a V-a, din perspectiva în care, nu i s-a comunicat niciodată măsura anulării/suspendării permisului, dar s-a apreciat că, în ciuda faptului că acesta nu cunoştea (nefiindu-i cumunicată măsura anulării/suspendării) că permisul i-a fost anulat/suspendat, inculpatul trebuia oricum, ca regulă, să cunoască faptul că nu are dreptul de a conduce autovehicule, în România[8].

În contrapartidă, invocăm unele soluţii pe care le considerăm corecte, în cadrul cărora, a operat achitarea inculpatului datorită necomunicării măsurii, fie că a fost vorba despre conducerea unui autovehicul având suspendată exercitarea dreptului[9], fie că a fost vorba despre conducerea unui autovehicul având permisul anulat[10]. Aceasta deoarece, după cum bine s-a punctat în jurisprudenţă, comiterea infracţiunii în modalitatea conducerii având permisul anulat (sau exercitarea dreptului suspendată), presupune realizarea în cadrul conţinutului său constitutiv a unei „situaţii premise” şi anume cea exprimată în „anularea (sau suspendarea) permisului de conducere a inculpatului, anterior comiterii faptei pentru care a fost trimis în judecată”[11], şi în mod corelativ comunicarea măsurii dispuse titularului (care o poate ataca în contencios administrativ[12]).

Aşa fiind, este limpede că reţinerea infracţiunii în discuţie în sarcina persoanei care nu a fost înştiinţată de luarea măsurii administrative a anulării permisului, este greşită.

Mai mult decât atât, după cum am arătat în cadrul capitolului III, teza a V-a se referă la o altă gamă de ipoteze, neputând fi introdusă “drept umplutură”, în cazul în care elementele constitutive ale celorlalte variante ale laturii obiective nu se verifică în totalitate.

V. Concluzii

Concluziile noastre sunt:
1. Situaţia persoanei care conduce având permisul reţinut în vederea anulării nu ar trebui privită, în reglementarea actuală, ca reprezentând o infracţiune,
2. Teza a V-a a art. 86 alin. (2) se referă la situaţii ce presupun o anumită doză de extranietate, deci nu are un caracter general, “de umplutură”,
3. Comunicarea măsurii anulării/suspendării permisului reprezintă o condiţie sine qua non a reţinerii infracţiunii sub forma conducerii pe drumurile publice având permisul anulat sau exercitarea dreptului de a conduce suspendată.


[1] V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 80.
[2] Extras din decizia penală nr. 593/2008 a Curţii de Apel Bacău.
[3] Practic, timpul este limitat, în sensul gramatical al cuvântului, dar nu este delimitat, altfel spus, nu poate fi anticipat.
[4] A se vedea în acest sens Decizia nr. 894/R/2013, pronunţată de către Curtea de Apel Cluj în şedinţa publică din 19 iunie 2013. Instanţa a statuat că “este indubitabil că în zilele de 2 şi 4 februarie 2012 inculpatul nu avea dreptul de a conduce suspendat, ci la data de 13 ianuarie 2012, acestuia i s-a reţinut permisul de conducere în vederea suspendării dreptului de a conduce, suspendare care nu a mai avut loc [...] astfel încât se impune achitarea inculpatului în baza art. 10 lit. b) raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen.”. Chiar dacă se face referire la reţinerea în vederea suspendării, situaţia este identică şi în cazul reţinerii permisului de conducere în vedere anulării. În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea de Apel Bucureşti, unde, prin Decizia nr. 1630 din 23 noiembrie 2006, s-a arătat că “nu constituie infracţiunea de conducere a unui vehicul având permisul suspendat fapta conducătorului auto căruia permisul de conducere i-a fost reţinut în vederea suspendării, dar încă nu i s-a suspendar exercitarea dreptului de a conduce.” Este de precizat faptul că această din urmă decizie a fost pronunţată înainte de modificările legislative suferite de RAOUG nr. 195/2002, unde, în cadrul art. 210, se stipulează în mod expres faptul că “în situaţia în care conducătorul de autovehicul săvârşeşte o faptă pentru care, potrivit legii, se reţine permisul de conducere în vederea suspendării exercitării dreptului de a conduce eliberându-se dovada înlocuitoare cu drept de circulaţie, sancţiunea contravenţională complementară operează începând cu ziua următoare celei în care a expirat valabilitatea dovezii, [...] când dovada înlocuitoare a permisului de conducere este eliberată fără drept de circulaţie, suspendarea exercitării dreptului de a conduce operează din momentul aplicării sancţiunii contravenţionale complementare prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei”. Mai mult decât atât, în cadrul Deciziei nr. 1991 din 9 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a arătat că “nu constituie infracţiunea de conducere a unui autovehicul având permisul de conducere suspendat fapta de a conduce [...] după ce anterior conducătorul condusese sub influenţa băuturilor alcoolice [...] dar agentul constatator nu a formulat propunere de suspendare a exercitării dreptului de a conduce autovehicule”. Chiar şi aşa, ipoteza reţinerii în vederea anulării rămâne “descoperită”.
[5] Pentru detalii privind clauzele de analogie, a se vedea F. Streteanu, Tratat de drept penal. Parte generală, vol I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 48-49.
[6] A se vedea Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale a numitului T.G.B., emisă de procurorul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca, în dosar penal nr. 8352/P/2010 (Număr de poliţie 241.640), în data de 13.03.2013.
[7] Nu vorbim aici despre cazul permiselor de conducere de elev conducător (provizorii), cu privire la care, Convenţia de la Viena, le dă dreptul Statelor semnatare să nu le recunoască valabilitatea. În situaţia în care o persoană conduce pe drumurile publice din România, având un permis de conducere de elev conducător, nerecunoscut de către autorităţile române, potrivit practicii judiciare în materie, această persoană va comite infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. (1), şi anume conducerea “fără permis”. A se vedea în acest sens, C. Ap. Ploieşti, secţia penală, decizia nr. 153/2010 (Jurindex).
[8] În acest sens, C. Ap. Alba-Iulia, secţia penală, decizia nr. 371/2009, C. Ap. Piteşti, secţia penală, decizia nr. 636/2011, Jud. Cluj, secţia penală, sentinţa nr. 1218/2012 (nepublicate).
[9] În acest sens, C. Ap. Galaţi, secţia penală, decizia nr. 1051 din 9 iunie 2011 , C. Ap. Cluj, secţia penală, decizia nr. 894/R/2013, C. Ap. Piteşti, secţia penală, decizia nr. 7/2011 (nepublicate).
[10] A se vedea C. Ap. Bacău, secţia penală, decizia nr. 593/2008 sau Trib. Hunedoara, secţia penală, decizia nr. 64/A/2009 (nepublicate).
[11] În acest sens, Trib. Vrancea, secţia penală, decizia nr. 97/2009 (Jurindex)
[12] Anularea permisului de conducere auto se dispune printr-o procedură administrativă potrivit art. 97 alin. (5), art. 115 alin. (2) din OUG nr. 195/2002 şi de art. 203 alin. (1), (2), (3), (4) din RAOUG nr. 195/2002. Potrivit acestor texte de lege, măsura anulării se dispune de către şeful serviciului poliţiei rutiere, măsura se comunică în termen de 5 zile lucrătoare titularului, iar permisul de conducere este transmis de serviciul poliţiei rutiere care a dispus anularea la autoritatea competentă care l-a eliberat în vederea efectuării menţiunii în evidenţă.


av. Alexandru RÎŞNIȚĂ
Raul Marius MAIER


Cuvinte cheie: , , , , , , ,
UJMAG


Dumneavoastră ce părere aveți?

кредит наличными онлайнтинькофф кредитная карта Return to Top ▲Return to Top ▲