Iordachi si altii vs Moldova
Cauza 25198/02
Hotararea din 10 februarie 2009
Reclamantii, avocati specializati in materia drepturilor omului, au invocat incalcarea articolului 8 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, pretinzand ca dreptul lor la respectarea corespondentei nu a fost respectat, deoarece legislatia nationala in domeniul interceptarilor telefonice nu indeplinea cerinta previzibilitatii si nu continea garantii suficiente impotriva unui eventual abuz din partea autoritatilor nationale. In acelasi sens, reclamantii au sustinut ca legea interna nu obliga judecatorul care autoriza efectuarea interceptarilor sa aprecieze asupra necesitatii masurii, ci doar sa verifice respectarea conditiilor procedurale. De asemenea, durata maxima de 6 luni, instituita de lege pentru efectuarea interceptarilor, era una formala, de vreme ce, dupa expirarea acestui termen, o noua autorizatie putea fi emisa fara dificultati, iar obligatia prevazuta de Codul de procedura penala privind informarea celor vizati cu privire la masurile luate impotriva lor nu era respectata.
Aprecierea Curtii
Pentru a respinge exceptia Guvernului privind absenta calitatii de victima, Curtea a notat ca, potrivit legii interne, autoritatile sunt in drept de a intercepta convorbirile anumitor categorii de persoane prevazute in lege, iar reclamantii, in calitate de avocati, ii reprezinta pe acestia si au contacte extinse cu astfel de persoane. In aceste circumstante, Curtea a concluzionat ca simpla existenta a legislatiei privind interceptarile implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afecteaza libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor postale si de telecomunicatii si, prin urmare, constituie o ingerinta din partea unei autoritati publice in dreptul reclamantilor la respectarea corespondentei.
Pe fondul cauzei, Curtea a reiterat principiul, potrivit caruia convorbirile telefonice intra sub incidenta notiunilor de „viata privata” si „corespondenta”, in sensul articolului 8 din Conventie (a se vedea Weber si Saravia c. Germaniei, hotararea din 29 iunie 2006). Analizand cerinta ca ingerinta sa fie prevazuta de lege, instanta de contencios european a observat, in ceea ce priveste etapa de autorizare, ca legislatia nationala prevede expres ca interceptarea convorbirilor poate avea loc in cauzele privind infractiunile grave, deosebit de grave si exceptional de grave, precum si faptul ca mandatul de autorizare a interceptarii trebuie eliberat de judecator. Totusi, Curtea a notat ca mai mult de jumatate din infractiunile continute in Codul penal intra in categoria de infractiuni eligibile pentru interceptare.
Mai mult, Curtea si-a exprimat ingrijorarea in privinta faptului ca legislatia nu pare sa defineasca suficient de clar categoriile de persoane susceptibile de a le fi interceptate convorbirile. In continuare, Curtea a notat ca legislatia nu prevede clar o limitare in timp a masurilor de autorizare a interceptarilor convorbirilor telefonice, deoarece, chiar daca legislatia procedural penala prevede o limita de 6 luni, nu exista prevederi care ar interzice procurorilor de a solicita un nou mandat de interceptare dupa expirarea termenului. Totodata, legislatia nationala nu defineste conceptele care constituie scopuri pentru efectuarea interceptarii. In acelasi sens, desi judecatorul are functia de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedura penala nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptarii si nu-i impune sa verifice daca prevederile legislative au fost respectate.
In plus, desi legislatia nationala protejeaza in termeni generali confidentialitatea discutiilor dintre avocat si client, ea nu instituie o procedura ce ar asigura aceasta garantie, Curtea constatand absenta unor reglementari clare care ar stabili consecintele interceptarii unei convorbiri dintre avocat si client.
Curtea a notat faptul ca, in anul 2007, peste 99% din cererile de interceptare au fost autorizate de instantele judecatoresti, procent ingrijorator in conditiile in care interceptarea corespondentei constituie o ingerinta foarte grava in dreptul persoanei si doar motive foarte serioase, bazate pe o banuiala verosimila, ca persoana este implicata in activitati criminale serioase ar trebui puse la baza autorizarii.
In considerarea acestor argumente, Curtea a constatat ca legislatia moldoveneasca nu prevede o protectie adecvata impotriva abuzului puterii de stat in domeniul interceptarii convorbirilor telefonice, astfel incat ingerinta in dreptul reclamantilor „nu era prevazuta de lege”, in sensul Conventiei, articolul 8 fiind incalcat.
Note:
O prima caracteristica a acestei hotarari consta in faptul ca, desi reclamantii nu au pretins ca au fost, in concret, victime ale unei interceptari, nici nu au demarat proceduri judiciare in acest sens (a se vedea, pentru analiza notiunii de „victima”, si cauza Klass si altii c. Germaniei, hotararea din 6 septembrie 1978), Curtea a concluzionat ca simpla existenta a legislatiei interne privind interceptarile implica, pentru cei care intra sub incidenta sa, un pericol de supraveghere, care afecteaza libertatea de comunicare intre utilizatorii serviciilor postale si de telecomunicatii si, prin urmare, constituie o ingerinta din partea unei autoritati publice in exercitarea dreptului la respectarea corespondentei.
In analiza sa, Curtea a pus, in mod esential, accentul pe analiza legislatiei interne a statului parat, legislatie care, potrivit jurisprudentei sale constante, pentru a fi compatibila cu principiul preeminentei dreptului, nu este suficient sa fie doar accesibila, dar trebuie sa indeplineasca si cerinta de a fi previzibila (lex certa), previzibilitate ce se exprima, in aceasta materie, prin definirea clara a categoriilor de persoane susceptibile de a le fi interceptate convorbirile telefonice, a conceptelor de „securitate nationala”, „ordine publica”, „bunastare economica a tarii”, „mentinerea ordinii de drept” sau „ocrotirea sanatatii si protectia moralitatii” din legea interna, pe care statul le-ar putea invoca drept scopuri legitime pentru a justifica intruziunea autoritatilor publice in viata privata si corespondenta indivizilor, dar si prin reglementarea garantiilor adecvate si suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autoritatilor (a se vedea in acest sens si cauzele Kruslin c. Frantei, Huvig c. Frantei, Klass si altii c. Germaniei). Mai mult, Curtea, reiterand principiile din cauza Dumitru Popescu c. Romaniei, a subliniat, si cu acest prilej, importanta regulii, potrivit careia autorizatia de interceptare trebuie sa fie emisa de un organ independent, pe o durata limitata in timp, si aceasta trebuie sa fie supusa unui control judiciar a priori sau a posteriori, pentru a se evita luarea unei masuri arbitrare, control care, cu necesitate, nu trebuie sa fie unul formal.
In acest context, consideram ca nu doar legislatia penala – substantiala sau procesuala – trebuie sa fie concordanta cu normele conventionale si jurisprudenta Curtii, dar si Legea nr. 298/2008 privind retinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate publicului sau de retele publice de comunicatii, precum si pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in sectorul comunicatiilor electronice va trebui sa fie suficient de previzibila, pentru a asigura ansamblul garantiilor necesare impotriva oricaror ingerinte arbitrare ale autoritatilor publice in exercitarea dreptului la viata privata si corespondenta, protejat de articolul 8 din Conventie. Credem insa ca nu este suficienta existenta unor norme legale interne compatibile cu dispozitiile conventionale, ci ca protectia drepturilor fundamentale va fi prezervata prin interpretarea si aplicarea, in spiritul Conventiei, a acestor norme, de catre instantele nationale, oricare vor fi fiind acestea.
jud. Bianca Tandarescu
PDF 
