Articole
Condiţii de publicare Despre revistă
ESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriRevista revistelor juridiceCitate juridiceLegal FUN ⁞⁞ Rubrici de autor: AgapiiAvocatura AltfelBeyond limitsDespre sistemul juridic şi magistraţiFarmathycsGânduri din Sala paşilor pierduţiLegal pepperPastila de arbitrajSLawZamshe
 
Opinii
JURIDICE

MEMBERSHIP
JURIDICE
Av. Luminița DĂNILĂ    Av. Ovidiu GORAN    Exec. jud. Silviu OANĂ    Av. dr. Adriana ALMĂȘAN    Av. dr. Doru TRĂILĂ    Av. Alexandru MOISE    Av. Eugen CHIVU    Av. Tiberiu CSAKI    Av. Magdalena GHIOCA    Av. Laura BELECA    Victor BELECA    Av. Cristian Paul LOSPA    Exec. jud. dr. Adrian Constantin STOICA    Jud. dr. Evelina OPRINA    Jud. Ana-Maria PUIU    Jud. dr. Mirela STANCU    Jud. Liviu UNGUR    Av. Elena Simona SPĂTARU    Av. Nicoleta Cristina ȘERBĂNOIU    Prof. univ. dr. Verginia VEDINAȘ    Av. dr. Radu Răzvan POPESCU    Av. Andreea SZABO    Av. dr. Raul-Felix HODOȘ    Av. Ovidiu George MIHEȚ    Av. dr. Mihai OLARIU    Prof. univ. dr. Sevastian CERCEL    Av. drd. Vladimir DIACONIȚĂ    Av. Andreea Ramona GHEORGHIU    Av. Alina MOLDOVAN    Av. dr. Carmen NENU    Av. Alin POSTELNICESCU    Drd. Mădălina IORDACHE    Drd. Georgina BODORONCEA    Liliana IOSIF    Răzvan-Horaţiu RADU    Catrinel BRUMAR    Dr. Iulia MOTOC    Dr. Camelia TOADER    Av. Alexandra NANIA    Av. dr. Norel NEAGU    Jud. Manuela GUȚU    Av. Emma PERȘU    Av. dr. Gabriel ULUITU    Av. dr. Magda VOLONCIU    Av. dr. Brândușa VARTOLOMEI    Prof. univ. dr. Ion Traian ȘTEFĂNESCU    Av. Adriana RADU    Jud. Amelia FARMATHY    Av. Laurențiu PETRE

Inadvertenţe între contencios şi penal. Considerente legate de aplicarea interdisciplinară a legislaţiei în raporturile de drept fiscal

19 ianuarie 2016 | Daniel UDRESCU
 | 6 comentarii
2.770 citiri
Print Friendly
 

Motto“Prin punere în evidență, chestiunile își pot găsi rezolvarea dorită.” Av. Casandra Radu

Noile Coduri în materie fiscală (Codul fiscal și Codul de procedură fiscală), introduse prin Legea nr. 227/2015 (cu privire la Codul fiscal), respectiv Legea nr. 207/2015 (cu privire la Codul de procedură fiscală), la rândul lor modificate prin OUG nr. 50/2015, evidenţiază o modificare, importantă în viziunea legiuitorului, în ceea ce privește relaţionarea între aceste acte normative și altele relevante, în ceea ce privește raporturile fiscale. A se observa, în acest sens, că în textul Noului Cod fiscal dispare teza prevalenţei dispoziţiilor din Codul fiscal asupra altor acte normative, în caz de diferenţe de reglementare. Astfel, în noul Cod fiscal nu se mai regăseşte teza art. 1 alin. (3) din fostul Cod fiscal: „În materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative (adică prevala şi asupra Codului penal – n.a.), în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal. În Noul Cod fiscal se arată numai că „prezentul cod stabileşte: cadrul general privind impozitele, taxele și contribuţiile obligatorii …”. Această modificare a legiuitorului în a insera această teză în noul Cod fiscal are rolul de a înlătura viitoare polemici legate de deplina competenţă a organelor penale în a aprecia legat de probleme fiscale. Stăpân absolut şi atotştiutor, organul penal ştie tot şi pe toate, mai puţin Legislaţia economică.

 În acest context, arăt că, în ceea ce privește asigurarea resurselor financiare ale Statului Român, există o diferență de viziune între:
– Codul de procedură fiscală (cu dispoziţiile relevante ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ), unde accentul se pune pe colectarea impozitelor, taxelor și a contribuţiilor, pe de o parte. În acest sens, este de subliniat că nerespectarea dispoziţiilor în materie fiscală atrage plata de dobânzi şi penalităţi: în sensul în care orice abatere de la plata taxelor şi impozitelor cade sub incidenţa art. 173 alin. (1) Cod procedura fiscală – Dispoziţii generale privind dobânzi şi penalităţi de întârziere, în sensul în care “pedeapsa” pentru neplata la termen sunt dobânzile şi penalităţile de întârzire: „Pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.” 
– Codul de procedură penală (alături de dispoziţiile relevante din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor şi Legea nr. 241/2005, pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale), unde accentul se pune pe angajarea răspunderii penale (deci, pe pedepsire).

Astfel, se constată o dorință a legiuitorului de a asigura organelor penale deplina libertate de instrumentare a cauzelor penale. Mai exact, acolo unde intervine organul penal, acesta are avea deplina posibilitate de apreciere, înlăturând orice intervenție din partea organelor fiscale. Or, prin înlăturarea tezei legale din art. 1 alin. (3) din fostul Cod fiscal (teza prevalenţei Codului fiscal în ceea ce privește raporturi juridice legale de taxe, impozite și contribuţii), se dorește ca organul penal să nu fie condiționat în activitatea sa de relaţionarea cu organele fiscale. Desigur, există prevederi legale, care au în vedere posibilitatea organelor penale de a apela la specialiştii ANAF, însă aceasta relaţionare este numai opţională pentru organul penal. Această viziune a legiuitorului este discutabilă, întrucât determinarea corectă a creanţelor fiscale nu se poate face decât de persoane și cu procedura prevăzută în domeniul de resort, adică în domeniul fiscal. Oricât ar fi de competente persoanele ce activează în cadrul organelor penale ele nu pot compensa experiența, cunoştinţele teoretice ale persoanelor ce activează în cadrul organelor penale.

În baza art. 28 din Legea nr. 554/2004 – Completarea cu dreptul comun, acesta intră în conflict direct cu art. 28 Cod de procedură penală, în sensul în care civilul ţine în loc (sau nu ţine cont) penalul, care poate duce la o decizie definitivă şi posibilitatea lui ne bis in idem:
(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
(2) Instanţa de contencios administrativ nu poate suspenda judecarea pricinii când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune săvârşită în legătură cu actul administrativ atacat, dacă reclamantul – persoana vatămată – stăruie în continuarea judecării pricinii.

Aplicarea art. 28 al Legii nr. 554/2004 este o continuare ierarhică a art. 277 alin (1) lit a) din Noul Cod de procedură:
„Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.”

Un aspect de subliniat este că ANAF este autoritatea delegată şi are competenţa legală de stabilire a creanţei fiscale, în baza art. 93 alin (2) CPF, fost 85 alin. (1) CPF: Creanţele fiscale se stabilesc a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2); b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri. În acest context, o importantă modificare de viziune a legiuitorului în noul Cod de procedură penală este relevată de textul art. 277 alin. (4): “Hotărârea definitivă a instanţei penale prin care se soluţionează acţiunea civilă este opozabilă organelor de soluţionare competente, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.” Din acest text legal, ar rezulta că, hotărârea instanţei penale prevalează chiar și în situația în care, anterior, prin decizie în contencios administrativ–fiscal s-a reținut că nu ar exista creanţă fiscală. Or, această interpretare este de natură a aduce atingere principiului ne bis in idem. În lumina deciziei date de CEDO în cauza Lungu împotriva Romaniei, este necesar ca textul să fie modificat în sensul că, „în cadrul procedurii penale, are autoritate de lucru judecat hotărârea pronunţată în materie civilă prin care s-a reținut că nu ar exista o creanţă fiscală”.

În sensul acestei interpretări este și practica CJUE, în cauza Fransson. Bunăoară, CJUE a arătat că se aduce atingere principiului prezentat de art. 4 din Protocolul nr. 7 anexat la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnat la Strasbourg la 22 noiembrie 1984 (denumit în continuare „Protocolul nr. 7 la CEDO”), intitulat „Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori” sau ne bis in idem. Atât în raporturile de drept fiscal, cât şi în raporturile de drept penal, părţile sunt aceleaşi: statul şi contribuabilul, cu excepţia că angajarea răspunderii fiscale presupune o sancțiune prin plata unor obligaţii dobânzi, penalităţi, accesorii, iar angajarea răspunderii penale adaugă şi o formă specifică de sancţiune în materie penală: privarea de libertate, decăderi etc. Hotărârea Fransson a CJUE răstoarnă cursul normal din legislaţia românească, CJUE spune că o persoană nu poate fi judecată de două ori pentru aceeaşi faptă, în cadrul domeniului de aplicare a principiului ne bis in idem, şi, cum este judecată fiscal prima dată cu consecința angajării unei forme de răspundere severe asimilată celei penale, aceeași persoană nu mai poate fi judecată în penal, decât pentru fapte conexe, altele decât cele fiscale.

În acest context, înțeleg să aduc din nou în discuţie prevederile art. 52 Cod de procedură penală – Chestiunile prealabile, care prevede următoarele:
(1) Instanţa penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare.
(2) Chestiunea prealabilă se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune.
(3) Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale, cu excepţia împrejurărilor care privesc existenţa infracţiunii”

Găsesc discutabile dispozțiile alin. (1) și (2) ale art. 52 Cod procedură penală, întrucât atâta vreme cât legiuitorul (în Legea nr. 304/2004) a apreciat necesar organizarea judecătorilor în complete specializate pe anumite probleme, tocmai pentru a asigura condiţiile de pregătire superioară a acestora în anumite domenii (pentru creşterea gradului de calitate a actului de justiție), este de neînţeles cum în materie penală, judecătorul este prezumat că poate să asigure aceleași exigenţe de calitate în orice domeniu conex celui penal (Puteri absolute în domenii unde nu are pregătire). Fie cauza penală se suspendă în soluţionare până la rezolvarea de către completul civil specializat, a problemei de natură fiscală (pentru a analiza subiectul de interes a acestui material), fie se vor organiza complete de judecători în materie penală, specializaţi pe litigii penale în materie fiscală. Bineînțeles, mai există şi reorganizarea judecătorească care va judeca contenciosul fiscal corelat cu activităţi de infracţionalitate comercială.

În al doilea rând, în ceea ce privește alin. (3) a art. 52 Cod procedură penală, sunt de făcut aceleași critici ca cele aduse art. 277 alin. (4) Cod procedura fiscală, în sensul că prin hotărârea în materie penală nu se poate aduce atingere soluţiei civile prin care s-a statuat că nu ar exista creanţă fiscală, teză întemeiată pe necesitatea respectării exigenţelor principiului ne bis in idem.

Dincolo de caracterul perfectibil al dispoziţiilor legale incidente, inadvertenţe rezultă și din aplicarea în practică a acestora. În acest context, practica judiciară este discutabilă, în sensul de a se accepta probarea unui prejudiciu fiscal, fără ca ANAF să calculeze creanţa fiscală şi să emită decizie de impunere. Si totuşi astăzi, datorită unor proceduri eronate, sau lipsei lor, se acceptă tacit prejudiciul estimat al structurilor în cadrul ANAF ca și dovada a prejudiului în cazul unor infracțiuni incriminate de Legea nr. 241/2005. Toate dosarele penale, în care s-au dat decizii cu prejudiciu fiscal sunt erori judiciare care au încălcat dreptul la apărare, dacă au fost date în baza unui proces-verbal constatator şi nu a fost întocmită o decizie de impunere cu posibilitate de contestare.

În practica ANAF a ultimilor ani, am constatat următoarea situaţie:
– organul de control fiscal determină o creanţa fiscală în cadrul unei decizii de impunere, urmare a unui raport de inspecţie fiscală;
– decizia de impunere fiscală este titlu de creanţă fiscală (conform art. 226 (4), respectiv 141 alin. (2) fost Cod de procedură fiscală), putând fi pus în executare de îndată;
– subiectul fiscal are posibilitatea de a contesta realitatea creanţei fiscale, cerând cenzurarea acesteia, instanţei judecatoreşti (art. 281, respectiv art. 218 fost Cod de procedura fiscală).

Pentru a se adresa instanţei judecătoreşti, în prealabil, subiectul fiscal este dator a uza de calea graţioasă de atac, adică de contestaţia administrativă, solicitând organului de control anularea deciziei de impunere. În lipsa soluţiei în cadrul procedurii de contestaţie administrativă, este interzisă adresarea direct instanţei de judecată cu o cerere de anulare a deciziei de impunere.

ANAF practică, însă, suspendarea soluţionării contestaţiei (în temeiul art. 277, respectiv 214 fost Cod de procedură fiscală), invocând proceduri penale pendinte, declanşate ca urmare a sesizării formale a organelor de cercetare penală cu privire la pretinse infracţiuni, care, dacă ar exista, ar influenţa procesul de analiză a temeiniciei contestaţiei administrative prealabile.

În acest fel, cum soluţia în materie penală intervine foarte târziu (uneori durând mai mulţi ani), soluţionarea contestaţiei este amânată foarte mult. Între timp, subiectul fiscal este pasibil de executare silită (şi chiar mai mult, este chiar executat silit), deoarece decizia de impunere rămâne, în continuare, titlu executoriu. De regulă, în loc să fie continuată şi să producă resurse la bugetul de stat, activitatea a mii de societăţi comerciale este astăzi blocată de aceste proceduri nelegale. Codul de procedură fiscală urmăreşte recuperarea creanţei fiscale şi toate cauzele de judecată între ANAF şi contribuabil se judecă azi în contenciosul fiscal. AmCham spune acelaşi lucru, prea multe dosare penale care încalcă legile economice, Legea 31/1990 şi Legea 82/1991.

Atragem atenţia că procedura fiscală de contestare a deciziei de impunere se blochează ca urmare a sesizării penale, organul investit cu soluţionarea contestaţiei apreciind (abuziv de cele mai multe ori) ca simplă constatare, în timpul inspecţiei fiscale, că unele cheltuieli ar fi fost eronat calificate ca deductibile de subiectul fiscal în sfera impozitului pe profit sau TVA, ar întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală incriminate şi sancţionate în temeiul art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005. Însă, textul art. 277, respectiv 214 alin. (1) fost Cod de procedură fiscală, text care permite ANAF să facă actul de sesizare este interpretat eronat de către ANAF. Sensul corect de interpretare este acela că “numai în situaţia în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal (însă, accesibile celui penal), atunci se aşteaptă soluţia în cadrul procedurii penale”. Deci, sunt de subliniat două teze:
– în primul rând, ipoteza textului legal are în vedere “bănuiala legată de săvârşirea unor infracţiuni” în domeniul de interes al inspecţiei fiscale;
– în al doilea rând, ipoteza textului legal are în vedere o “imposibilitate” a organului fiscal de a continua analiza sa, în temeiul competenţelor şi mijloacelor de probă ce îi sunt accesibile.

În acest context, concluzia este că numai anumite categorii de infracţiuni pot justifica “suspendarea soluţionării contestaţiei”. Spre exemplu, infracţiunile de fals material.

Infracţiunea de evaziune fiscală, indiferent de natura ei nu poate justifica “suspendarea”, întrucât, indiferent de angajarea răspunderii penale sau nu, organul fiscal poate aprecia dacă au fost sau nu respectate condiţiile art. 21 fost Cod fiscal, care reglementează cerinţele deductibilităţii. Aceasta nu înseamnă că organul fiscal nu ar putea sesiza organele penale dacă aprecieză că s-ar fi săvârşit infracţiuni de evaziune fiscală. Dar simpla sesizare nu justifică şi suspendarea activităţii de soluţionare a contestaţiei. Trebuie subliniat că simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile nu înseamnă că s-ar întruni condiţiile infracţiunii de evaziune fiscală incriminată de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 (“evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;”). Altfel spus, nu se poate pune semnul de egalitate între “fictivitate” şi “nedeductibilitate”, aşa cum de altfel Cauza CJUE 277/14 evidenţiază.

Decizia de impunere este executată silit, pentru că subiectului fiscal îi este interzis accesul la justiţie pentru a contesta decizia de impunere înainte de a avea o soluţie la contestaţia administrativă.

Există, însă, posibilitatea subiectului fiscal de a se adresa instanţei de contencios administrativ cu o cerere de suspendare provizorie a executării deciziei de impunere, în aplicarea art. 278, respectiv 215 fost Cod de procedură fiscală, prin raportare la disp. Art. 14 din Legea contenciosului administrativ. Însă, ACEST DREPT LA SUSPENDARE ESTE ILUZORIU, întrucât este condiţionat de plata de către subiectul fiscal a unei cauţiuni, “de până la 20% din valoare” – ÎN CONDIŢIILE ÎN CARE, DEJA, ÎI SUNT PROPRITE SURSELE DE VENITURI ŞI ÎI SUNT SECHESTRATE TOATE BUNURILE EXECUTABILE, în conditiile art. 213, respectiv 129 fost Cod de procedură fiscală. Este expresia în domeniul fiscal a situaţiei aberante din practica penală, unde, după ce inculpatului i se sechestrează toţi banii pe care îi sunt găsiţi la el în cadrul percheziţiei, procurorul se întreabă de ce inculpatul nu îşi mai permite să îşi angajeze avocat care să îl apere.

Iată cum, Statul Român şi-a creat un mecanism represiv împotriva cetăţeanului, prin “îmbinarea armonioasă”:
– pe de o parte, a dispoziţiilor legale imperfecte (art. 277, respectiv 214 fost Cod de procedura civilă, care permite sesizarea organului penal în situaţii insuficient reglementate, art. 281, respectiv fost 218 din acelaşi act normativ care limitează accesul la instanţă înainte de a obţine o decizie în soluţionarea contestaţiei administrative);
– pe de altă parte, a abuzului în interpretarea dispoziţiilor legale citate anterior.

Practic, acolo unde legea şi-a manifestat limitele, a început şi abuzul de apreciere.

ANAF are, însă, multe deficienţe de eficientizare, fiecare aşa-zisă eficientizare parlamentară are măsuri contraproductive la nivel de norme şi ordine. Cel mai bun exemplu este D088 care, în loc sa eficientizeze sistemul economic, pune piedici, pentru că unui birocrat îi este frică de evaziunea fiscală. Mai multe aici.

În mod normal aspectul de criminalitate economică, este slab fundamentat, incorect, abuziv şi ineficient, atunci când Parchetul anchetează fiscalitatea tranzacţiilor, înainte ca ANAF să-şi facă îndeplinească atribuțiile prevăzute de lege, excepţie făcând dosarele politice, unde un patron trebuie să vândă echipa de fotbal, zahărul, carnea, alcoolul, media sau mai ştiu eu ce alt interes politic sau străin. Este strict o opinie personală că latura contencios fiscal şi latura penală pentru infracţiuni fiscale necesită o nouă abordare pentru a nu mai încălca CEDO şi CJUE, nu că ar fi superioare dreptului naţional, dar obligativitatea unor tratate duce la respectarea lor (până la un punct!!!).

Între art. 28 CPP şi sensul de interpretare al Cauzei Lungu (CEDO) şi Fransson (CJUE), dar şi art. 28 alin (2) din Legea 554/2004 există inadvertenţe. La fel art. 11 – inactivi din Codul fiscal, cu trimitere la infracţiuni din Legea de spălare a banilor sau Legea evaziunii fiscale, este în flagrantă contradicţie cu Cauza 277/14 CJUE. Inadvertenţele duc până la neconstituţionalitate.

Pentru a fi cât mai elocvent este suficient a evoca următoarea situaţie: în timpul inspecţiei fiscale, organul de inspecţie parcurge toate etapele controlului fiscal şi finalizează prin emiterea şi comunicarea unei decizii de impunere (excecutorie, astfel cum am indicat anterior). Însă, “neajunsurile” mijloacelor procedurale de sorginte fiscală se identifică numai în etapa de soluţionare a contestaţiei, când intervine şi suspendarea – soluţionării contestaţiei, dar nu şi a deciziei de impunere. Simplul fapt că organul învestit cu soluţionarea contestaţiei apreciază că este nevoie să sesizeze organul penal cu privire la posibile infracţiuni ce ar avea o înrâurire în ceea ce privește soluţionarea contestaţiei, ESTE O RECUNOAŞTERE CĂ ANALIZA EFECTUATĂ ÎN RAPORTUL DE INSPECŢIE FISCALĂ A FOST UNA PRECARĂ. Deci, ar opera o prezumţie de nelegalitate a raportului de inspecţie fiscală şi pe cale de consecinţă, a deciziei de impunere.

În acest context, este de subliniat şi un aspect de neconstituţionalitate: creditorul fiscal este singurul creditor din circuitul civil care poate SĂ EMITĂ UNILATERAL TITLURI DE CREANŢĂ. Orice alt creditor din circuitul civil nu poate obţine titlu executoriu decât în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau, cel puţin, a unui contract (deci cu consimţământul exprimat de debitor, în scris, în faţa unui notar sau avocat) şi numai după o învestire (respectiv, încuviinţare a executării) din partea unui judecător. Această diferenţă de tratament, reprezintă o încălcare a dispoziţiilor constituţionale ale egalităţii în faţa legii, principiu definit de art. 16 din Constituţia Romaniei. Însă, tratamentul preferenţial al creditorului fiscal l-a transformat pe acesta în vârful de lance al aparatului represiv al Statului împotriva cetăţeanului. Şi acesta în care cetăţeanul are limitat accesul la justiţie, în termen rezonabil, cu încălcarea art. 6 alin. (1) din CEDO (ce consacră dreptul la un proces echitabil).

Mai vreau să subliniez şi faptul că practica ANAF evocată anterior este mult accentuată după ce CEDO a pronunţat soluţia în cauza Lungu împotriva României, cauză în care s-a reţinut că România a încălcat dreptul la un proces echitabil în momentul în care, după ce în procedura civilă (contencios fiscal) se apreciase că subiectul fiscal nu datora creanţa fiscală stabilită de ANAF, ulterior, instanţa penală a apreciat că suma calificată de ANAF prejudiciu fiscal (în cuantumul indicat în decizia de impunere, însă) urmează a fi datorată de acelaşi subiect fiscal (devenit, subiect activ penal, între timp). Instanţa europeană a apreciat că a fost încălcat principiul circumscris adagiului ne bis in idem – al interdicţiei de rejudecare a aceleaşi cauze, odată soluţionată.

ANAF apreciază “oportun” ca să suspende soluţionarea unor contestaţii administrative prealabile ca nu cumva procedura civilă (ce urmează a se finaliza, inclusiv în faţa unei instanţe) să ajungă, înaintea unui instanțe penale, la concluzia că decizia de impunere nu ar fi întemeiată. Altfel spus, prin suspendarea soluţionării contestaţiei administrativ prealabile, ANAF se fereşte de situaţia altor speţe de genul Lungu împotriva României. Însă, în acest fel se încalcă dreptul fundamental al subiectului fiscal de a supune decizia de impunere analizei instanţei specializate din sistemul juridic românesc: instanţa de contencios fiscal.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că soluţia dată de CEDO în cauza Lungu împotriva Romaniei este de natură a justifica o nuanţare a art. 28 din Codul de procedura penală (“penalul ţine în loc civilul”), evident că tot în cadrul unei propuneri de modificare legislativă. Bunăoară, textul citat anterior are actuala configuraţie:

(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

(2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.”

Din interpretarea primului alineat ar rezulta că o eventuală soluţie în materia penală de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauze de genul că fapta penală nu ar exista sau că nu ar fi fost săvârşită de către inculpat ar putea fi ignorată, ulterior, de instanţa civilă care ar putea concluziona că subiectul fiscal (ce anterior a fost subiect penal) ar putea datora la plată creanţa fiscală. Apreciem că şi această teza este o încalcare a principiului ne bis in idem, astfel cum am arătat anterior.

De asemenea, din interpretarea art. 28 alin. (2) Cod procedură penală ar rezulta că dacă o instanţă civilă ar concluziona că o creanţă fiscală nu este datorată, aceasta ar putea fi ignorată de instanţa penală, ce ar putea concluziona că persoana subiect penal (de această dată) este vinovată şi ar datora creanţa fiscală (prejudiciul penal). Astfel cum am arătat anterior, această interpretare este contrară principiului dreptului la un proces echitabil, în viziunea CEDO.

Daniel Udrescu
Expert Contabil


CONFERINȚE JURIDICE PROGRAMATE


Probleme dificile de drept comercial | 23 septembrie 2016
CONFERINȚA STANCIU CĂRPENARU

Probleme dificile de drept civil | 21 octombrie 2016
CONFERINȚA VALERIU STOICA

Probleme dificile de dreptul internetului | 25 noiembrie 2016
Prima ediție!

Probleme dificile de drept fiscal și procedură fiscală | 27 ianuarie 2017
CONFERINȚA RADU BUFAN

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Au fost scrise până acum 6 de comentarii cu privire la articolul “Inadvertenţe între contencios şi penal. Considerente legate de aplicarea interdisciplinară a legislaţiei în raporturile de drept fiscal”

  1. Manuela GORNOVICEANU spune:

    Este chiar mai rau decat atat. Latura civila a procesului penal „merge” in paralel cu titlul de creanta fiscal, in sensul ca, in timp ce autoritatea fiscala detine deja un titlu pentru suma reprezentand obligatii fiscale de la care s-ar fi sustras cntribuabilul, aceeasi autoritate se constituie parte civila, cu aceeasi suma, in procesul penal (pentru care a dispus suspendarea solutionarii contestatiei administrative). Oricum, aceasta chestiune nu pare sa deranjeze. Ca sa fie si mai „interesant”, uneori sunt inculpati in procesele penale si firmele si persoanele fizice care le reprezinta, alteori numai acestea din urma (fara a se cunoaste logica vreuneia dintre optiuni). In ultimul caz, latura civila a procesului penal valorifica aceleasi debite de la persoane fizice ca si cele incluse in titlurile de creanta impotriva persoanelor juridice, creantele fiscale fiind dublate. Avand in vedere ca potrivit art. 10 din legea 241/2005, plata prejudiciului pana la primul termen de judecata atrage reducerea limitelor de pedeapsa la jumatate, intervine, daca mai era nevoie de o complicatie, situatia in care „pretentiile civile” sunt achitate de firma (care nu are calitatea de inculpat insa ii incumba obligatia din titlul fiscal), dar persoana fizica nu poate beneficia de reducere, fiindca nu a achitat ea insasi. Si daca firma ar avea calitatea de inculpat, s-a stabilit in solutiile de unificare a practicii ca nu profita o astfel de plata decat celui care a achitat. Revenind la cele scrise de dvs., mi se pare ca ati fost bland – ceea ce, pe buna dreptate, ati descris, se numeste varza sau, intr-o exprimare mai putin dura, un labirint de norme juridice din care nu ai cum sa iesi. A, uitasem. Mai sunt si dipozitiile Legii 85/2014 care adauga un plus de savoare intregului terci. In art. 102 alin. (8)se arata modul de inregistrare in tabelul creditorilor a creantelor partilor vatamate constituite parti civile in procesul penal, respectiv sub conditie suspensiva, pana la solutionarea definitiva a cauzei. Prin urmare ne putem imagina ipoteza (des intalnita) in care autoritatea fiscala are o decizie de impunere impotriva contribuabilului persoana juridica, executorie, si o actiune civila impotriva persoanei fizice, alaturata actiunii penale, pe rol, pentru aceeasi suma. Ce va face lichidatorul?

  2. Și ca să fie lucrurile și mai frumoase, menționez următorul paragraf dintr-o hotărâre de o lună a Curții de Justiție:

    89 Dacă această cerință nu este îndeplinită și, prin urmare, dreptul la o cale de atac jurisdicțională nu este efectiv sau în cazul încălcării unui alt drept garantat de dreptul Uniunii, probele obținute în cadrul procedurii penale și utilizate în procedura administrativă fiscală trebuie înlăturate și decizia atacată care se bazează pe aceste probe trebuie anulată dacă, pentru acest motiv, este lipsită de fundament.

    MMB

  3. Casandra RADU spune:

    Aștept cu deosebit interes articolul.

Lasă un răspuns

Return to Top ▲Return to Top ▲