Arii de practică
Achizitii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţii
Drept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul Uniunii Europene
EnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăInternetJocuri de norocLitigiiMediere
Piaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatoriorProtecţia mediuluiSocietăţiTelecomVaria
 
Drept civil
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
STOICA & Asociatii
JURIDICE

MEMBERSHIP
JURIDICE
✓ Acces nelimitat la transmisiuni LIVE, înregistrări VIDEO și transcripturi JURIDICE.ro. Şi multe altele. Click aici pentru detalii.

Garanţia pentru vicii în cazul vânzării succesive ale aceluiaşi bun

27 ianuarie 2016 | Emma STĂICULESCU
1.902 citiri
Print Friendly
 
Legea dării în plată DREPT COMERCIAL 2016 DREPT CIVIL 2016 DREPTUL INTERNETULUI 2016

În conformitate cu art. 1672 C. civ., vânzătorul are o serie de obligaţii izvorâte din contract. Acesta nu trebuie doar să garanteze cumpărătorul că nu va fi tulburat de nimeni în exercitarea posesiei, cât şi să asigure exercitarea utilă a dreptului vândut. Astfel, raportat la legislaţia în vigoare, cumpărătorul este îndreptaţit să solicite vânzătorului ca bunul asupra cărui drept poartă să fie conform standardelor exercitării sale utile şi să respecte caracteristicile în lipsa cărora, în mod rezonabil, nu s-ar fi angajat să platească preţul în cuantumul stabilit.

Anumite defecte pot fi descoperite încă de la predarea bunului. Dar ce se întamplă atunci când anumite vicii nu sunt susceptibile de a fi descoperite încă de la acest moment? Legiuitorul a prevăzut expressis verbis obligaţia de garanţie contra viciilor ascunse ale lucrului vândut.

Având în vedere cadrul general al relaţiilor dintre vânzător şi cumpărător: aplicăm regulile edictate de art. 17071715 C. civ. Mai precis, analizăm condiţiile în care îşi are aplicabilitatea garanţia pentru viciile ascunse, dacă această garanţie se poate modifica sau înlătura, în ce manieră se pot denunţa viciile de către cumpărător, ce turnură capătă situaţia atunci când cumpărătorul este profesionist, iar bunul corporal, care sunt efectele garanţiei şi întinderea acesteia, când poate fi introdusă acţiunea redhibitorie[1] (acţiune rezolutorie cu efecte retroactive). Lucrurile sunt simple, însă nu acesta este obiectul prezentei lucrări, ci acel caz complex al vânzării succesive în care acţiunea este exercitată de un subdobânditor împotriva fabricantului sau în ipoteza în care acţiunea a fost exercitată de către ultimul cumpărător contra fabricantului (vânzătorul iniţial). În acest caz, se aduce în discuţie garanţia ascendentă[2], aşa cum a fost numită de doctrină de-a lungul timpului.

Să prezumăm că avem un bun ce este revândut de cumpărătorul său, care la rândul său îl revinde. Această operaţiune poartă numele de vânzare succesivă a aceluiaşi bun.

În genere, această „reţea de contracte”, aşa cum este denumită în doctrină, este des întâlnită în domeniul profesioniştilor, în special în cazurile în care între fabricantul vânzător şi consumatorul subdobânditor ultim se dezvoltă o adevărată reţea de intermediari (cei ce vând en gros, en detail) ce cumpără pentru a revinde.

În raport cu principiul relativităţii efectelor contractului se cere imperios ca subdobânditorul ce nu a avut relaţii contractuale decât cu vânzătorul său, să poată introduce o acţiune pe tărâm contractual doar împotriva lui, nu şi a vânzătorului iniţial. Consumatorul unui produs poate invoca doar în mod direct garanţia contra viciilor ascunse ale bunului, împotriva fabricantului. O ipoteză consacrată „îndeamnă” consumatorul să îl cheme în judecată pe vânzătorul său, acesta din urmă se va putea îndrepta asupra autorului său. Indubitabil ne aflăm în faţa unei operaţiuni de regres, ce ar putea urca în cascadă, pe întreaga reţea de intermediari, în final atingând efectul scontat, să se ajungă la fabricantul iniţial[3].

Dar acest sistem este oare, eficace? Dintr-o analiză amănunţită reiese faptul că prezintă inconvenienţe evidente, în special pe tărâmul consumatorului. Este inerentă situaţia în care acesta poate acţiona în justiţie un re-vânzător insolvabil sau într-o ipoteză la fel de sumbra re-vânzătorul să fie de negăsit. De asemenea, multiplicând acţiunile în justiţie costurile devin vădit mai mari. Ar putea fi chemaţi pentru a răspunde în faţa justiţiei anumiţi intermediari ce nu au cunoştinţă și culpă, în ceea ce priveşte producerea prejudiciului. Din păcate, aceste împrejurări sunt fezabile şi în cotidian, nu doar la nivel doctrinar, iar în raport cu viciile bunului, dreptul nu poate îndeplini rolul său profilactic decât dacă fabricantul este direct responsabil.[4]

Sub aspectul prescripţiei, în conformitate cu art. 1709, alin. (1) C. civ., cumpărătorul ce a descoperit viciile ascunse ale lucrului, este obligat să le aducă la cunoştinţa vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit conform uzanţelor sau împrejurărilor, sancţiunea fiind decăderea din dreptul de a cere rezoluţiunea contractului. Dacă cumpărătorul este profesionist, iar bunul este mobil corporal, termenul în care trebuie să i se comunice vânzătorului existenţa viciului este de 2 zile (această regulă a dăinuit şi în art. 70 al fostului Cod comercial). Acest termen are funcţia unui termen special de decădere, întrucât prin scurgere acestuia se stinge dreptul cumpărătorului de a invoca garanţia contra viciilor şi obligaţia vânzătorului de a garanta acele vicii. Nu trebuie confundat cu termenul de garanţie prevăzut de art. 2531 C. civ., în interiorul căruia bunul trebuie să îşi conserve calitaţile promise de vânzător.

În temeiul principiului libertăţii contractuale şi a existenţei normelor dispozitive, obligaţia de garanţie poate fi modificată la nivel convenţional. Aceasta poate fi înlăturată total, se poate intenta o singură acţiune cu privire la reducerea preţului sau răspunderea poate fi limitată micşorând termenul de descoperire al viciilor. De asemenea, obligaţia de garanţie pentru vicii poate fi agravată atât în cazul viciilor aparente, cât şi în cazul viciilor ulterioare predării. Clauzele de agravare a răspunderii vânzătorului nu sunt limitate de lege, însă stipularea unei cauze de agravare pentru vicii, nu atrage după sine, atunci când expiră, şi încetarea garanţiei pentru vicii ascunse, în cazul în care termenul legal pentru descoperirea lor nu s-a scurs.

Cu privire la clauzele de limitare sau înlăturare a garanţiei vânzătorului pentru vicii, acestea produc efecte doar dacă este îndeplinită o condiţie sine-qua-non: să existe buna credinţă a vânzătorului, acesta să nu aibă cunoştinţă de viciul ascuns al lucrului. În caz contrar, respectiva clauză devine nulă. Art. 1708 alin. (2) C. civ. conturează explicit această situaţie: „Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privinţa viciilor pe care vânzătorul le-a cunoscut sau trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.”

În virtutea obligaţiei de garanţie contra viciilor, cumpărătorul beneficiază de un drept de opţiune, acesta putând să obţină, după caz: înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia, înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, dar lipsit de vicii, reducerea corespunzătoare a preţului sau rezoluţiunea vânzării. În pofida existenţei dreptului de opţiune în favoarea cumpăratorului, instanţa, la cererea vânzătorului, va putea dispune o altă măsură decât cea solicitată de cumpărator, în raport cu gravitatea viciilor, scopul încheierii contractului şi alte circumstanţe.[5]


[1]. Această acţiune datează încă din Roma Antică, acţiune promovată de edilii curuli, magistraţii însărcinaţi cu poliţia târgurilor şi a pieţelor. Prin intermediul acestei acţiuni, cumpărătorul impunea vânzătorului să-şi reia lucrul vândut şi să-i restituie preţul platit.
[2]. A se vedea J. Goicovici, Garanţia ascendentă pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, Revista de drept internaţional privat şi drept privat comparat, 2006, Ed. Sfera, Cluj-Napoca.
[3]. A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, P. Y. Gautier, Drept civil: Contracte speciale, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 237.
[4]. Ibidem
[5] A se vedea art. 1710 C. civ.


Emma Stăiculescu


Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Return to Top ▲Return to Top ▲