Arii de practică
Achizitii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţii
Drept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul Uniunii Europene
EnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăInternetJocuri de norocLitigiiMediere
Piaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia mediuluiSocietăţiVaria
 
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
LEAUA & ASOCIATII

MEMBERSHIP
JURIDICE
Av. Luminița DĂNILĂ    Av. Ovidiu GORAN    Exec. jud. Silviu OANĂ    Av. dr. Adriana ALMĂȘAN    Av. dr. Doru TRĂILĂ    Av. Alexandru MOISE    Av. Eugen CHIVU    Av. Tiberiu CSAKI    Av. Magdalena GHIOCA    Av. Laura BELECA    Victor BELECA    Av. Cristian Paul LOSPA    Exec. jud. dr. Adrian Constantin STOICA    Jud. dr. Evelina OPRINA    Jud. Ana-Maria PUIU    Jud. dr. Mirela STANCU    Jud. Liviu UNGUR    Av. Elena Simona SPĂTARU    Av. Nicoleta Cristina ȘERBĂNOIU    Prof. univ. dr. Verginia VEDINAȘ    Av. dr. Radu Răzvan POPESCU    Av. Andreea SZABO    Av. dr. Raul-Felix HODOȘ    Av. Ovidiu George MIHEȚ    Av. dr. Mihai OLARIU    Prof. univ. dr. Sevastian CERCEL    Av. drd. Vladimir DIACONIȚĂ    Av. Andreea Ramona GHEORGHIU    Av. Alina MOLDOVAN    Av. dr. Carmen NENU    Av. Alin POSTELNICESCU    Drd. Mădălina IORDACHE    Drd. Georgina BODORONCEA    Liliana IOSIF    Răzvan-Horaţiu RADU    Catrinel BRUMAR    Dr. Iulia MOTOC    Dr. Camelia TOADER    Av. Alexandra NANIA    Av. dr. Norel NEAGU    Jud. Manuela GUȚU    Av. Emma PERȘU    Av. dr. Gabriel ULUITU    Av. dr. Magda VOLONCIU    Av. dr. Brândușa VARTOLOMEI    Prof. univ. dr. Ion Traian ȘTEFĂNESCU    Av. Adriana RADU    Jud. Amelia FARMATHY    Av. Laurențiu PETRE

Casa de vacanță, imobil în care cetățenii români au doar dreptul la stabilirea reședinței ori și a domiciliului?

23 februarie 2016 | Adrian-Relu TĂNASE
2.106 citiri
Print Friendly
 

Rezumat: Potrivit prevederilor art. 25 alin. 2 din Constituţia României, “fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară”. Pornind de la prevederile unui articol din Legea 114/1996 privind locuinţa referitor la definirea caselor de vacanţă, s-a ajuns în practica unor servicii comunitare de evidenţă a persoanelor la concluzia eronată potrivit căreia într-o casă de vacanţă s-ar putea legal stabili doar reşedinţa nu şi domiciliul. Prezentul articol încearcă să demonstreze că deplina libertate de stabilire a domiciliului este aplicabilă şi în cazul caselor de vacanţă, neexistând imobile în care cetăţenii să fie obligaţi asă îşi stabilească exclusiv reşedinţa.

Aspecte introductive privind domiciliul şi reşedinţa[1]

Alături de nume, starea civilă şi codul numeric personal, domiciliul individualizează în spaţiu o persoană fizică, o localizează precis, pentru că există un interes al persoanei fizice dar şi al stazului cu privire la individualizarea în spaţiu, la nivelul unui imobil cu destinaţia de locuinţă. Alături de numele de familie şi de prenume, care contribuie la individualizarea persoanei fizice în societate şi în familie, domiciliul serveşte la identificarea în spaţiu a acesteia, adică într-un loc precis determinat unde se presupune a fi permanent prezentă.

Identificarea persoanei fizice într-un loc, anume determinat, prezintă interes în naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de raporturi juridice, precum şi în executarea drepturilor şi obligaţiilor ce alcătuiesc conţinutul acestor raporturi.

Originea cuvântului „domiciliu”, din punct de vedere etimologic, se află în expresia latină „domum colere”, cu semnificaţia de casa pe care o locuieşte cineva (domus = casă; colere = a locui). În acest sens, în dreptul roman se afirma nemo de domo suo extrahi debet (casa pe care o locuieşte cineva şi din care nu poate fi izgonit)[2].

Şi în dreptul nostru locuinţa constituie criteriul esenţial în determinarea domici­liului unei persoane fizice. Nu orice locuinţă este, însă, considerată a fi domiciliul unei persoane fizice. Într-adevăr, casa în care locuieşte o persoană poate fi consi­derată domiciliul acesteia, după cum s-ar putea ca o asemenea locuinţă să servească numai ca reşedinţă acelei persoane sau chiar să nu fie nici măcar reşedinţă[3].

Într-un înţeles popular, domiciliul este un cămin personal în care fiecare este liber să interzică accesul oricui vrea el, indiferent că îl ocupă ca proprietar, loca­tar sau cu orice alt titlu. Invers, domiciliul este dreptul fiecăruia de a face din locuinţa sa un loc de azil şi de retragere a altora; este apoi dreptul titularului să trăiască – dacă doreşte – singur şi liniştit, la adăpost de intruziunile, imixtiunile şi intervenţiile indiscrete ale altora, este libertatea de a avea pace la tine. Domiciliul este unul din mijloacele de a face să-ţi fie respectată viaţa privată[4].

Definirea domiciliului a creat între marii doctrinari din vechiul drept francez o vie polemică. Astfel, iniţial, autorii Aubry şi Rau, Huc sau Baudry-Lancantinerie defineau domiciliul ca pe „o relaţie juridică între o persoană şi locul unde, cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ei, este totdeauna presupusă prezentă de lege”.

S-a considerat pe drept cuvânt că a defini domiciliul ca pe o relaţie juridică între persoană şi locul unde e prezumat de lege că se află e o abstracţie lipsită de eficacitate practică.

Planiol spune că proba unei bune definiţii este putinţa de a o substitui fără nonsens într-o frază obişnuită. Traducând astfel definiţia de mai sus, putem spune că expresia „mă duc la domiciliul meu” s-ar putea traduce astfel: „mă duc la relaţia mea juridică cu casa”. Este evident că nu se prea potriveşte cu realitatea, deci problema trebuie privită dintr-un alt punct de vedere.

Prin urmare, Planiol afirmă că e mai bine să se adere la definiţia lui Pothier, care spune că domiciliul este locul unde persoana a stabilit prin-cipalul sediu al locuinţei sale şi al afacerilor sale.

Definiţia are incontestabilele ei avantaje. Totuşi îi lipseşte un element esenţial, şi anume acela al prezenţei, în ochii legiuitorului, persoanei la locul fixat ca domiciliu[5]. Astfel, combinând cele două definiţii, în formularea profesorului Nicolae Titulescu descoperim o definiţie pe cât de simplă pe atât de potrivită, şi anume „domiciliul este locul unde persoana este presupusă a fi în prezentă în ochii legii”[6].

Din practica judecătorească rezultă, de asemenea, că prin domiciliu trebuie să se înţeleagă, înainte de toate, o „localitate în care persoana fizică îşi are locuinţa statornică şi principală”[7].

Literatura de specialitate[8] defineşte domiciliul pe baza dispoziţiilor legale. În acest sens, art. 87 NCC (Domiciliul), stipulează: „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală[9].

Constatăm un sens larg conferit de NCC noţiunii de domiciliu. Cuvântul „acolo” a înlocuit formula „la adresa” aflată în vechiul art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, definiţia formulată în art. 87 NCC fiind preluată, de la 1 octombrie 2011, şi de art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată[10] [„Domiciliul persoanei fizice (…) este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”], potrivit modificărilor aduse de Legea nr. 71/2011; noua definiţie a domiciliului formulată de art. 87 NCC apare mai bogată în semnificaţii, acolo putând indica un apartament, o garsonieră, o locuinţă (casă, imobil) ridicată cu respectarea normelor legale în vigoare sau nu, o construcţie improvizată pe care persoana declară că o foloseşte statornic, un adăpost [art. 73 lit. b) din H.G. nr. 1375/2006 vizează ipoteza eliberării unei cărţi de identitate provizorii (C.I.P.) pentru persoanele lipsite de adăpost; noua definiţie poate genera dificultăţi în materia evidenţei persoanelor, în sensul că actele de identitate se eliberează, în principal, dacă se face dovada adresei de domiciliu sau reşedinţă cu acte încheiate în condiţii de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ, o persoană putându-şi stabili domiciliul exclusiv într-un imobil (lato sensu) situat în intravilanul (perimetrul construibil) localităţilor[11].

Pe baza acestor consideraţii, vom defini domiciliul ca acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spaţiu, prin indicarea unui loc având această semnificaţie juridică[12].

Ne raliem părerii exprimate de acei autori care susţin că în determinarea domiciliului unei persoane fizice trebuie să se ţină seama de două criterii, şi anume de caracterul statornic al locuinţei, criteriul principal, şi de caracterul de locuinţă principală, criteriul secundar. Aceasta înseamnă că dacă o persoană fizică are o singură locuinţă statornică, în acel loc va fi şi domiciliul acelei persoane. Dimpotrivă, dacă persoana fizică are mai multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi în locul unde se află locuinţa principală[13].

În art. 86 NCC se prevede că „(1) Cetăţenii români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi schimbe, în mod liber, domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu excepţia cazurilor anume prevăzute de lege. (2) Dacă legea nu prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în acelaşi timp decât un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când deţine mai multe locuinţe”.

Pentru a se deosebi locuinţa statornică de cea temporară, şi în prezent, se folosesc două noţiuni juridice, respectiv: domiciliu şi reşedinţă.

Pornind de la faptul că dreptul la domiciliu este un drept personal nepatrimonial, el prezintă aceleaşi trăsături care caracterizează, în general, această categorie de drepturi subiective civile: legalitatea, opozabilitatea faţă de oricine (erga omnes), inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalita­tea (caracterul strict personal) şi universalitatea (caracterul universal).

Pe lângă aceste aspecte generale şi comune pentru toate atributele de identificare, domiciliul prezintă şi unele caractere juridice specifice proprii – stabilitatea, unicitatea, obligativitatea şi inviolabilitatea, asupra cărora ne vom opri în cele ce urmează.

Stabilitatea domiciliului rezultă din chiar conţinutul art. 87 NCC, aici afirmându-se că domiciliul persoanei fizice (…) este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Totodată, rezultă şi din prevederile art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005, unde, după cum am mai menţionat, se stipulează: „Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuinţa principală”[14].

Stabilitatea caracterizează domiciliul de drept comun (voluntar) şi pe cel legal, nu însă şi domiciliul convenţional (ales).

Domiciliul are ca scop să lege un individ (din punct de vedere juridic) de un anumit punct din spaţiu, din teritoriu. În viaţa sa juridică, orice individ trebuie găsit într-un anumit loc; domiciliul este cel care operează localizarea juridică a fiecărui individ. Ori dacă domiciliul nu ar avea stabilitate, funcţia sa ar deveni iluzorie[15]. Prin acest caracter, domiciliul se deosebeşte faţă de reşedinţă, care este – după cum se va vedea – o locuinţă temporară. De reţinut că stabilitatea domiciliului nu reprezintă o piedică în calea schimbării lui în condiţiile legii[16].

Persoana fizică poate oricând să-şi schimbe domiciliul, dar numai în condiţiile admise de lege, stabilindu-şi locuinţa statornică sau principală în orice localitate. O atare schimbare nu afectează cu nimic caracterul de stabilitate al domiciliului.

Stabilitatea domiciliului trebuie înţeleasă numai în sensul că, indiferent de deplasările pe care le face o persoană fizică, domiciliul său rămâne neschimbat, câtă vreme respectiva persoană nu şi-a constituit un alt domiciliu care să întrunească cerinţele prevăzute de lege. Stabilitatea acestui atribut de identificare a persoanei fizice contribuie la securitatea circuitului civil, dând siguranţă şi certitudine raporturilor juridice şi asigurând executarea întocmai şi la timp a drepturilor şi obligaţiilor ce iau naştere din acte şi fapte juridice[17].

Unicitatea domiciliului este acel caracter juridic special al acestui atribut de identificare care are semnificaţia conform căreia o persoană fizică poate avea şi are un singur domiciliu de drept comun (voluntar) sau legal. Dacă o persoană are o singură locuinţă statornică, acolo este şi domiciliul său; dacă are două sau mai multe locuinţe, chiar statornice, una singură dintre ele, şi anume cea principală[18], va putea avea valoarea juridică a domiciliului. Această concluzie rezultă din reglementarea cuprinsă în fostul art. 13 din Decretul nr. 31/1954, preluată apoi în art. 87 NCC, unde legiuitorul, întrebuinţând singularul, a făcut-o tocmai pentru a evidenţia principiul că o persoană fizică nu poate avea mai multe domicilii, ci unul singur (de drept comun sau legal)[19], precum şi din art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005: „Cetăţenii români nu pot avea în acelaşi timp decât un singur domiciliu (…). În cazul în care aceştia deţin mai multe locuinţe, îşi pot stabili domiciliul (…) în oricare dintre ele”.

Unicitatea domiciliului nu exclude coexistenţa domiciliului de drept comun cu cel convenţional, după cum nu exclude nici schimbarea domiciliului, în decursul timpului persoana fizică putând avea mai multe domicilii, succesiv[20]. Prin declaraţia de voinţă a părţilor cu privire la alegerea de domiciliu, acestea renunţă la efectele domiciliului de drept comun numai în privinţa actului juridic pentru a cărui executare s-a făcut această alegere.

Caracterul unic al domiciliului mai rezultă şi din finalitatea recunoscută de lege acestei instituţii juridice de a contribui la identificarea persoanei fizice într-un anumit loc din spaţiu. Existenţa unui singur domiciliu dă satisfacţie unor interese nu numai de ordin juridic, ci şi unora de ordin social, economic, politic, demografic etc[21].

După cum, pe bună dreptate, s-a observat, astăzi unicitatea domiciliului mai mult ca oricând este pusă la încercare prin extinderea în spaţiu a diverselor activităţi şi prin multiplicarea legăturilor teritoriale („nu pentru că noi am fi mai puţin sedentari”)[22]. Spiritul domiciliului, arată autorul, este în prezent dispersarea organizată a vieţii (între două părţi, între oraş şi ţară, între capitală şi provincie, între muncă şi vacanţă etc.). Cutare lucrează aici, locuieşte acolo; altul lucrează în diverse locuri; alţii îşi împart existenţa între mai multe reşedinţe etc[23].

Obligativitatea domiciliului trebuie înţeleasă în sensul că – potrivit normelor juri­dice în vigoare – orice persoană fizică trebuie să aibă un domiciliu. Caracterul obliga­toriu decurge din funcţia social-juridică a domiciliului de a fi mijloc de individualizare, în spaţiu, a persoanei, în aceasta fiind interesată şi societatea, iar nu numai titularul[24].

Cu toate acestea, există situaţii în care este foarte greu de determinat domiciliul unor persoane fizice care nu au şi nu au avut vreodată domiciliu. În această situaţie se află, spre exemplu, nomazii şi vagabonzii. Aceste situaţii de excepţie nu infirmă, ci dimpotrivă, confirmă regula, care este tocmai obliga-tivitatea domiciliului[25]. Nomazii „sunt socotiţi ca rămaşi şi domiciliaţi în locul unde au avut vreodată domiciliul lor, iar, dacă niciodată nu l-au avut, la locul unde erau domiciliaţi părinţii şi, în cazul când nici aceştia nu l-au avut, atunci la locul unde li s-a declarat naşterea[26]. S-a observat însă, în mod justificat, că
un asemenea raţionament nu poate înlătura lipsa reală a domiciliului în cazul nomazilor[27].

Cu privire la felurile domiciliului, distingem trei feluri de domicilii:
domiciliul de drept comun (numit şi „voluntar” sau „ordinar”);
domiciliul legal;
domiciliul convenţional (numit şi „ales”), care însă nu reprezintă un veritabil domiciliu.

Codul civil actual introduce o noţiune nouă: „Prezumţia de domiciliu”. Astfel, atunci când domiciliul nu este cunoscut, reşedinţa va fi socotită domiciliu [art. 90 alin. (1)].

În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde ea se găseşte [art. 90 alin. (2)].

Elementele esenţiale care definesc domiciliul de drept comun sunt: 1) manifestarea de voinţă individuală a persoanei fizice privind stabilirea locuinţei statornice sau principale, într-un anumit loc (prin excepţia de la art. 498 NCC, completată cu încuviinţarea instanţei de tutelă); 2) existenţa reală a unei locuinţe statornice sau principale, persoana fizică având de fapt şi în drept un domiciliu într-o anumită localitate (cu excepţia nomazilor sau a vagabonzilor, care nu au o astfel de locuinţă)[28].

Domiciliul se determină, deci, prin conjuncţia unui element intenţional (animus) şi unul material (corpus); luate izolat, nici unul din aceste elemente nu ar fi suficient. În cazul în care intervin mai multe schimbări de domiciliu, elementul subiectiv va fi hotărâtor în a califica care dintre ele este domiciliul persoanei; dovada intenţiei poate fi făcută cu orice mijloc de probă[29].

Potrivit doctrinei, locuinţa fără intenţie constituie numai o reşedinţă, iar intenţia fără faptul locuinţei nu este decât un proiect[30].

Titlul juridic cu care un individ ocupă o locuinţă nu intră în definiţia domiciliului; este indiferent că o persoană ar fi proprietar sau locatar al unei locuinţe; este posibil ca o persoană să fie locatarul unui apartament unde îşi are locuinţa statornică şi principală şi, totodată, proprietarul unei reşedinţe etc[31].

Regula deplinei libertăţi de stabilire a domiciliului cunoaşte şi câteva excepţii, expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel, printre excepţii, amintim În cazul măsurii preventive a controlului judiciar [art. 202 alin. (4) lit. b) NCPP], unele dintre obligaţiile inculpatului sunt: să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei [art. 215 alin. (1) lit. b)] ori să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia [art. 215 alin. (2) lit. a) NCPP]; în cazul arestului la domiciliu [art. 202 alin. (4) lit. d)], printre altele, are obligaţia de a nu părăsi imobilul (locuinţa inculpatului, încăperea, dependinţa sau locul împrejmuit ţinând de acestea – conform Legii nr. 254/2013) unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza; Printre pedepsele complementare, NCP, în art. 66 alin. (1) lit. j) prevede interdicţia exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a dreptului de a părăsi teritoriul României, iar la lit. l) a dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă. În afara excepţiilor mai sus-amintite, nu există prevederi legale care să îngrădească, fără o justificare obiectivă, raţională şi rezolabilă, dreptul constituţional şi legal al cetăţenilor români a a-şi stabili liber dreptul la domiciliu şi reşedinţă, potrivit liberei lor opţiuni, în orice localitate ori imobil din ţară sau străinătate. Cu atât mai greu de conceput ar fi să ne imaginăm situaţia în care o persoană ar avea dreptul exclusiv la a-şi stabili reşedinţa dar nu şi domiciliul într-un imobil asupra căruia are sau nu un drept legal de proprietate.

Referitor la noţiunea de reşedinţă, Conform NCC, art. 88 (Reşedinţa), „Reşedinţa persoanei fizice este în locul unde îşi are locuinţa secundară”.

Art. 30 din O.U.G. nr. 97/2005, republicată, ca şi în cazul domiciliului, preia sintagma „acolo” în locul aceleia de „adresa” aflată în vechiul art. 29 din O.U.G. nr. 97/2005 şi, printr-un paralelism de reglementare, dispune: „Reşedinţa este acolo unde persoana fizică declară că are locuinţa secundară[32], alta decât cea de domiciliu”. Altfel spus, „Reşedinţa poate fi definită ca acel atribut de identificare, în spaţiu, a persoanei fizice, prin indicarea locuinţei vremelnice ori temporare[33], sau, reşedinţa persoanei fizice este locuinţa sa temporară ori secundară, care apare sub forma unui drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de lege[34], ori „reşedinţa persoanei fizice este o locuinţă vremelnică, ocazională sau temporară”[35].

Din aceste definiţii rezultă că trebuie să refuzăm caracterul de reşedinţă locurilor în trecere sau sejururilor efemere, accidentale, ocazionale, cum ar fi o scurtă şedere într-o cameră de hotel, un popas rural, o cazare la prieteni. Reşedinţa, deşi este temporară, trebuie totuşi să presupună o locuire relativ durabilă[36]. Cu tot caracterul său temporar, şi reşedinţa implică un oarecare grad de stabilitate, astfel că nu va avea acest statut hotelul folosit pentru un sejur pasager sau orice altă locuinţă ocazională[37].

În conformitate cu definiţia dată noţiunii de reşedinţă şi ţinând seama de prevederile art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, rezultă că pot fi reţinute drept caractere specifice ale reşedinţei, ca drept personal nepatrimonial (el prezentând toate caracterele specifice acestor drepturi): unicitatea, vremelnicia, reşedinţa fiind o locuinţă temporară a persoanei fizice, şi caracterul facultativ (nicio persoană fizică neputând fi obligată să-şi aleagă o reşedinţă)[38].

Alegerea reşedinţei are la bază principiul deplinei libertăţi de voinţă a persoanei fizice, care în funcţie de interesele sale îşi poate alege reşedinţa în aceeaşi localitate în care îşi are domiciliul sau într-o altă localitate.

Menţiunea privind stabilirea reşedinţei, conform art. 31 alin. (1), se înscrie la cererea persoanei fizice care locuieşte mai mult de 15 zile la adresa la care are locuinţa secundară. Potrivit art. 31 alin. (2), ea se acordă pentru perioada solicitată, care nu poate fi mai mare de un an, şi are valabilitatepe timpul cât persoana locuieşte în mod efectiv[39] la adresa declarată ca reşedinţă. La expirarea acestui termen, persoana poate solicita înscrierea unei noi menţiuni privind stabilirea reşedinţei.

De manieră generală, legea impune o limită de un an pentru reşedinţă, dar nu trebuie să înţelegem că dacă persoana locuieşte la adresa respectivă mai mult de un an, reşedinţa se metamorfozează în domiciliu, pentru că:
– legea permite persoanei să solicite înscrierea unei noi menţiuni de stabilire a reşedinţei după trecerea unui an, la aceeaşi adresă, fără să o oblige să îşi declare acolo domiciliul;
– persoana este liberă să califice o locuinţă ca fiind principală sau secundară[40].

Ignorând caracterul facultativ al stabilirii reşedinţei, printr-o exprimare nepotrivită, art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 97/2005, republicată, stabileşte şi excepţii de la obligativitatea[41] (sic!) stabilirii reşedinţei:
– persoana care locuieşte la o altă adresă decât cea de domiciliu, în interesul serviciului sau în scop turistic;
– persoana internată într-o unitate sanitară/medicală.

Stabilirea domiciliului în casele de vacanţă, permisă sau prohibită de legea locuinţei?

Potrivit prevederilor art. 2 lit. h din Legea nr. 114 din 1996 privind locuinţa, casa de vacanţă este, în sensul prevederilor legii locuinţei, „locuinţa ocupată temporar, ca reşedinţă secundară, destinată odihnei şi recreerii”. Pornind de la aceste prevederi, mai precis de la interpretarea strictă a acestor prevederi, în cursul anului 2014, la Serviciul public comunitar local al persoanelor Cluj Napoca s-a prezentat un cetăţean care a solicitat eliberarea unei cărţi de identitate cu adresa în locuinţa proprietate personală, cu destinaţia de casă de vacanţă, ca urmare a faptului că şi-a vândut cealaltă locuinţă în care îşi stabilise anterior domiciliul. În condiţiile în care persoana a prezentat toate actele expres şi limitativ prevăzute de lege, pentru schimbarea domiciliului în casa de vacanţă proprietate personală şi nu mai avea o altă locuinţă în proprietate, persoana a considerat justificată cererea sa.

SPCLEP Cluj Napoca a răspuns cetăţeanului în scris că îşi poate stabili doar reşedinţa, nu şi domiciliul în imobilul cu destinaţia de casă de vacanţă, interpretând restrictiv şi abuziv prevederile legii locuinţei, în opinia mea, pentru următoarele considerente:
– prevederile art. 25 alin. 2 din Constituţia României şi cele ale art. 86 alin. 1 din Codul civil, dar şi cele ale art. 26 alin. 1 din OUG 97/2005 R1, prevăd şi garantează deplina libertate de stabilire a domiciliului oricărui cetăţean român major, cu excepţia cazurilor expres, strict şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri, expuse în capitolul introductiv, prevăzute de Codul penal şi de Codul de procedură penală al României, au o justificare raţională, obiectivă şi rezonabilă, efectuarea unei anchete penale, impunerea unor limitări, chiar temporare, ale libertăţii de mişcare ori de stabilire a domiciliului pentru persoanele aflate în situaţiile mai sus-menţionate(arestul la domiciliu, controlul judiciar etc.), în interesul înfăptuirii unui act de justiţie echitabil;
– nu există nicio logică în a aprecia că o persoană poate să îşi stabilească exclusiv reşedinţa la o anumită adresă dar nu şi domiciliul la aceeaşi adresă, în condiţiiile în care libera voinţă a persoanei este determinantă în a aprecia, potrivit propriilor interese particulare, care este imobilul principal şi care este cel secundar, autoritatea administrativă neputând aduce atingere, decât printr-un abuz, acestui interes legitim al cetăţenilor români;
– nu există prevederi exprese în OUG 97/2005 R1 ori normele metodologice care să prevadă că în casele de vacanţă este interzis unui cetăţean să îşi stabilească domiciliul, în condiţiile în care acea casă a devenit locuinţa principală, de fapt locuinţa sa statornică, în care persoana locuineşte cea mai mare parte a timpului său;
– definiţia din legea locuinţei referitoare la casele de vacanţă nu trebuie şi nu poate fi interpretată restrictiv, de către o instituţie care are reglementări legale speciale, printre ele nefiind şi legea 114/1996 R; definirea caselor de vacanţă de către legea locuinţei s-a făcut pentru scopurile particulare ale acelei reglementări, având relevanţă cu privire la documentaţia necesară edificării acestora, cu privire la impozitul plătit ori datorat statului, aceasta neputând în nici un caz să limiteze ori aducă atingere deplinei libertăţi de stabilire a domiciliului în respectiva casă de vacanţă;
– însăşi noţiunea de domiciliu din Codul civil (art. 87) sau OUG 97/2005 R1 (art. 27 alin. 1) este indisolubil legată de manifestarea de voinţă a persoanei fizice cu privire la intenţia ca la o anume adresă, determinată şi aleasă potrivit liberului său arbitru, să îşi stabilească sau să îşi schimbe, după caz, domiciliul sau reşedinţa; legea afirmă, pe bună dreptate, că domiciliul este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală. Este adevărat că simpla declarare a adresei de domiciliu în faţa funcţionarilor SPCLEP este o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru obţinerea unei cărţi de identitate, în acest scop ea trebuie coroborată cu documentele care fac, potrivit art. 28 lit.a-e din OUG 97/2005 R1, dovada adresei de domiciliu[42].
– cetăţeanul a depus toate documentele prevăzute de legea specială şi normele metodologice pentru a obţine o carte de identitate dar interesele sale superioare, pretins apărate şi garantate de SPCLEP de la locul său de domiciliu, au fost încălcate grav, obţinând, în locul unei cărţi de identitate, o carte de identitate provizorie în care adresa de domiciliu era completată cu “Municipiul Cluj Napoca”, în temeiul unui articol din normele metodologice care nu respectă şi nu a respectat de la momentul adoptării H.G. 1375/2006 noţiunea de domiciliu, neputând a se pretinde individualizarea în spaţiu a unei persoane la nivelul unui municipiu întreg;

Fiind pe bună dreptate nemulţumit de respingerea cererii sale pentru obţinerea unei cărţi de identitate, în baza unui răspuns neconvingător şi nefundamentat juridic, cetăţeanul s-a adresat Tribunalului Cluj formulând o acţiune având ca obliect obligarea SPCLEP Cluj Napoca la emiterea unei cărţi de identitate cu adresa de domiciliu în casa de vacanţă şi anularea cărţii de identitate provizorii, emisă de SPCLEP Cluj „în schimbul” unei cărţi de identitate.

Prin sentinţa civilă cu nr. 2292/2015, pronunţată în dosarul nr. 794/117/2015, rămasă definitivă prin neapelare, Tribunalul Cluj a admis acţiunea în contencios administrativ şi a obligat SPCLEP Cluj-Napoca la eliberarea cărţii de identitate pe adresa casei de vacanţă, anulând totodată cartea de identitate provizorie emisă reclamantului anterior. Pentru a ajunge la această concluzie, fundamentată, în opinia mea, Tribunalul a reţinut următoarele argumente principale:
– nu există vreo dispoziţie legală expresă care să interzică stabilirea domiciliului în locuinţa înscrisă în cartea funciară „casă de vacanţă”; instanţa a observat, pe bună dreptate, că definiţia caselor de vacanţă din cadrul Legii 114/1996 R1 nu are ca efect interdicţia stabilirii domiciliului în respectivele imobile nici o altă prevedere legală specială ori generală neîngrădind stabilirea domiciliului în casele de vacanţă;
– trimiterile părţilor la art. 2 lit. h din Legea 114/1996 R1 care definesc casele de vacanţă nu vin în contradicţie cu stabilirea domiciliului în privinţa reclamantului; principial, ca normă de tehnică legislativă, definirea unor noţiuni în partea introductivă a unor acte normative se referă la fixarea înţelesului special, particular, derogatoriu de la “dreptul comun” al respectivelor noţiuni în cadrul unei legi speciale, o definiţie neavând un efect „represiv”, imperativ, de interdicţie, ci unul explicativ, de clarificare a noţiunilor cu care legiuitorul operează în cadrul unui act normativ; potrivit art. 25 din Legea 24/2000 R2 privind normele de tehnică legislativă, în cadrul soluţiilor legislative preconizate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite. Legiuitorul care a aprobat Legea 114/1996 R1 nu a făcut decât să respecte prevederile art. 48 alin. 3 din Legea 24/2000 R2 potrivit cărora dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are în contextul actului normativ un alt înţeles decât cel obişnuit, înţelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent. În cazul în care frecvenţa unor astfel de termeni şi expresii este mare, actul normativ trebuie să cuprindă în structura sa un grupaj de definiţii sau o anexă cu un index de termeni, acest lucru rezultând expres din prevederile art.2 din Legea 114/1996 R1 potrivit cărora termenii utilizaţi în cuprinsul prezentei legi au următorul înţeles
– în condiţiile în care casa de vacanţă în care locuieşte reclamantul este unica sa locuinţă, prin urmare este locuinţa principală şi nu secundară, instanţa apreciază că reclamantul este îndreptăţit la eliberarea cărţii de identitate la adresa la care locuieşte efectiv, care are însuşirile unei locuinţe în sensul legii şi care este singura sa proprietate. Argumentele de bun simţ dar şi întemeiate pe prevederile noţiunii de domiciliu din lege, identificate de instanţă, pot fi completate cu cele referitoare la manifestarea de voinţă expresă în sensul stabilirii efective la acea adresă, cu titlu permanent şi nu temporar, ocazional. Un SPCLEP nu se poate opune legal cu privire la alegerea liberă a unei locuinţe pentru stabilirea domiciliului ori, după caz, al reşedinţei, fără a comite un intolerabil abuz în serviciu;
– situaţia reclamantului respectă şi prevederile art.89 din codul civil cu privire la stabilirea şi schimbarea domiciliului, în sensul că reclamantul s-a mutat în Cluj Napoca strada….nr……cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală şi a făcut dovada intenţiei prin declaraţiile făcute de organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului. Instanţa reţine, cu temei, că din perspectiva comportamentului onest al cetăţeanului, acesta a urmat toţi paşii prevăzuţi de OUG 97/2005 R1, respectiv a completat o cerere tip (anexa 11) pentru schimbarea domiciliului şi obţinerea unei noi cărţi de identitate, la care a anexat toate documentele expres şi limitativ prevăzute de lege şi normele metodologice. Totuşi, fără un motiv temeinic, a primit în locul unei cărţi de identitate o carte de identitate provizorie, cu un domiciliu incert (Mun. Cluj Napoca, pe dreapta…);

Argumentele legale ale instanţei de judecată au fost legale, suficiente, pertinente şi au concluzionat că se impune obligarea SPCLEP Cluj Napoca la emiterea unei cărţi de identitate pentru reclamant cu adresa de domiciliu în casa sa de vacanţă, devenită unica sa locuinţă unde reclamantul domicilia permanent, starornic. Cu toate acestea, vădit nemulţumiţi de soluţia instanţei, colegii din cadrul SPCLEP Clul Napoca s-au adresat cu o interprelare forului superior care coordonează la nivel naţional întreaga activitate pe linie de evidenţă a persoanelor şi starea civilă, pentru a se pronunţa cu privire la “legalitatea sentinţei judecătoreşti definitive pronunţate de Tribunalul Cluj şi soluţionarea acetui tip de speţă pe viitor”. Punctul de vedere comunicat contrazice o sentinţă judecătorească rămasă definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, de această dată instanţa fiind cea care are dreptate, în opinia mea. Argumentele principale care să fundamenteze soluţia de stabilire a reşedinţei şi nu a domiciliului într-o casă de vacanţă din partea forului central al coordonării pe linia evidenţei persoanelor au fost următoarele:
– astfel cum se poate constata prin normele statuate în legile speciale legiuitorul a stabilit o corespondenţă clară între locuinţa principală şi domiciliu, respectiv între locuinţa secundară şi reşedinţă, nefiind prevăzute excepţii de la aceste reguli. Principial e corect, doar că locuinţa principală ori secundară, după caz, se alege exclusiv de către cetăţean, nu prin consultarea, sfatul, indicaţia preţioasă sau, mai grav, impunerea acesteia de către un SPCLEP din ţară. “Locuinţa principală” e stabilită de interesele particulare, unice şi subiective ale fiecărui individ în parte, acestea nu se justifică în faţa nici unei instituţii ale statului ci doar se declară pe cererea pentru eliberarea cărţii de identitate, dacă e vorba despre domiciliu, ori pe cererea pentru stabilirea reşedinţei, dacă persoana doreşte stabilirea reşedinţei la o anume adresă. Atâta timp cât declaraţiile privind domiciliul sunt înscrise în cerere şi la cerere sunt anexate toate documentele expres şi limitativ prevăzute de lege şi normele metodologice, orice discuţie pe tema stabilirii domiciliului devine caducă, inutilă ori abuzivă, dacă se tinde la respingerea documentaţiei depuse şi la obligarea cetăţeanului de stabilire a locuinţei secundare acolo unde acesta declară că are locuinţa statornică sau principală;
– prin raportare la legislaţia incidentă, apreciem că, la pronunţarea sentinţei, instanţa de judecată nu a avut în vedere prevederile legii speciale, în sensul că, legiuitorul a statuat că un astfel de imobil reprezintă o locuinţă ocupată temporar, ca reşedinţă secundară, destinată odihnei şi recreerii, la adresa căreia persoana fizică poate avea reşedinţa şi nu domiciliul. Argumentul e fals, definirea unei noţiuni în cadrul Legii 114/1996 R1 nu restricţionează în nici un fel dreptul unui proprietar de a locui cu titlu permanent în propria casă de vacanţă şi în a-i atribui valenţele unui veritabil domiciliu, mai ales că după vânzarea celeilalte locuinţe nu mai are nici un alt imobil în care să locuiască cu titlu permanent, nu temporar. Una e definirea legală a casei de vacanţă, altul e înţelesul profund al noţiunii de domiciliu, ca adresă la care persoana declară că locuieşte permanent, statornic şi şi-a stabilit domiciliul la respectiva adresa, în baza propriilor interese personale care nu pot fi cenzurate în nici un fel de organul administrativ, fără a i se aduce o gravă atingere dreptului la viaţă privată şi de familie ocrotit de prevederile art. 8 din CEDO;
– autoritatea legiuitoare a edictat norme clare şi precise referitoare la stabilirea domiciliului şi a reşedinţei, pe care completul de judecată trebuia să le aibă în vedere la pronunţarea sentinţei şi nu în sensul să dispună în sensul de a crea o situaţia favorabilă reclamantului; într-adevăr, normele clare şi precise din Constituţia României, Codul civil şi OUG 97/2005 R1 surprind deplina libertate de stabilire a domiciliului ori reşedinţei de către orice cetăţean român şi european, doar legea fiind cea care restricţionează, expres, acest drept. Casele de vacanţă nu au interdicţie expresă în a se putea stabili domiciliul în ele, aceste limitări fiind prevăzute exclusiv în Codul penal şi Codul de procedură penală al României cu privire la anumite măsuri preventive ori prevederi cu privire la suspect/inculpat/condamnat, ceea ce nu e cazul în speţă. E total nesusţinut argumentul cu privire la crearea unei situaţii favorabile reclamantului, într-un stat de drept, cum se pretinde şi România în art. 1 din Constituţie, e dreptul legitim al cetăţeanului de a locui în propria casă şi de a-şi stabili acolo domiciliul, această stabilire reprezintă tocmai o expresie a obligativităţii domiciliului şi o manifestare plenară a dreptului la domiciliu, nu un privilegiu, o situaţie pretins favorabilă, aşa cum eronat se apreciază în punctul de vedere transmis;
instanţa de fond nu se poate subroga legiuitorului constatând contrariul celor statuate prin lege, în sensul că, între o casă de vacanţă care în sensul legii reprezintă o locuinţă secundară şi o locuinţă principală nu există nici o diferenţă; prima observaţie, instanţa nu s-a subrogat legiuitorului în nici un fel ci numai a interpretat corect, în sensul respectării manifestării de voinţă şi a prezervării principiului obligativităţii domiciliului, articolele incidente le lege; a doua observaţie, diferenţa dintre locuinţa principală şi secundară nu o face legiuitorul, ci tocmai cetăţeanul pentru că el declară unde a ales liber, într-o democraţie autentică, unde să îşi stabilească domiciliul şi unde să îşi stabilească reşedinţa; dacă ar fi altfel înseamnă că la nivelul SPCLEP s-ar organiza adevărate tombole în finalul cărora, după noroc, fiecare cetăţean s-ar trezi că pleacă acasă cu menţiunea privind reşedinţa în loc de actul de identitate solicitat ori obţine stabilirea domiciliului la adresa la care a solicitat doar reşedinţa, fapt absurd şi de neadmis;
– „legiuitorul defineşte în mod separat “locuinţa “ şi “casa de vacanţă” iar completul de judecată le reţine pe ambele ca parte a probatoriului adminsitrat de către reclamant, fără să coroboreze dispoziţiile art. 2 lit. a şi h din Legea 114/1996 R1, cu ale legii speciale aplicabile ]n domeniul evidenţei persoanelor, astfel cum este reglementat în Legea 287/2009 privind Codul civil”. Legiuitorul defineşte separat casa de vacanţă şi locuinţa exclusiv în scopurile prevăzute de legea locuinţei, nu pentru a restricţiona dreptul constituţional şi legal la a-şi stabili o persoană domiciliul la orice adresă unde are calitatea de proprietar. În drept, una e definirea unei noţiuni, în scopul conferirii unui înţeles particular unei noţiuni într-o anume reglementare, alta e restricţionarea, prin norme imperative, a dreptului unei persoane de a-şi stabili domiciliul în orice locuinţă în care este proprietar, atâta timp cât de la această regulă nu se prezintă excepţiile amenitite din Codul penal şi Codul de procedură penală amintite mai sus; aşa cum este cunoscut, de la regulă, excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, definirea unei noţiuni nu poate fi considerată în nici o interpretare articulată o restricţie sau limitare a exercitării unui drept constituţional şi legal; definiţia casei de vacanţă a fost extrasă din context şi folosită într-o materie, evidenţa persoanelor, care operează, în principal, cu noţiunile de drept fundamental la identitate, obligativitatea domiciliului, obligativitatea cărţii de identitate dacă se prezintă toate actele prevăzute de lege, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate, deplina libertate de apreciere a persoanei cu privire la stabilirea reşedinţei ori a domiciliului şi altele.
– considerăm că modalitatea legală de soluţionare a cauzei impunea schimbarea destinaţiei imobilului din „casă de vacanţă” în “locuinţă principală’ conform dispoziţiilor actelor normative aplicabile în domeniul construcţiilor de locuinţe. Argumentul e lipsit de pragmatism, consistenţă şi rigoare legală. În primul rând, se mixează două noţiuni juridice total diferite, anume casa de vacanţă şi locuinţa principală. Casa de vacanţă e definită în legea locuinţelor, locuinţa principală nu e o locuinţă, în sensul legii locuinţelor, ci reprezintă locuinţa/imobilul căreia/căruia i s-a dat sensul/valenţa de domiciliu de către un cetăţean cu ocazia schimbării actului de identitate. Nu poţi amesteca merele cu perele pentru a rezulta, eventual, o cantitate de struguri. În al doilea rând, pentru necesităţile concrete ale cetăţeanului, de a obţine o carte de identitate la locuinţa sa statornică, acesta din urmă nu avea decât obligaţia de a completa o cerere de schimbare a domiciliului şi de a anexa, în copie certificată, documentele expres şi limitativ prevăzute de legile speciale în materia evidenţei persoanelor. E nepotrivit ca cel mai puternic argument livrat unui cetăţean să fie prevederile unei legi cu care funcţionarii de la evidenţa persoanelor nu operează în mod obişnuit (legea locuinţei) şi să se ignore caracterul declarativ al domiciliului din OUG 97/2005 R1 şi Codul civil.

În al treilea rând, şi foarte important, într-un stat de drept, o sentinţă judecătorească definitivă şi executorie se aduce, de îndată, la îndeplinrie, nu se comentează şi se instigă funcţionarii coordonaţi metodologic la nerespectarea ei. Una e să constaţi că o seinţinţă are omisiuni evidente (sunt dese situaţiile în care din sentinţele de divorţ lipseşte numele soţilor după divorţ, de exemplu, comentând şi noi negativ astfel de sentinţe în articole de specialitate) şi eşti pus în postura de a nu avea ce executa şi alta e să se oblige un SPCLEP la a emite o carte de identitate şi în loc să se insiste pe punerea de îndată în executare a sentinţei, să se emită pseudoargumente care, aşa cum s-a observat, sunt lipsite de pertinenţă juridică. Deşi în cazuri cu adevărat delicate, când o instanţă a dispus vădit contrar textelor de lege în vigoare, de la nivelul coordonării metodologice centrale s-a trasat dispoziţia de a se executa acele sentinţe, se constată acum o poziţie diamentral opusă, o sentinţă corectă, în opinia mea, are parte de o “opoziţie la executare” fermă dar neîntemeiată pe argumente utile, pertinente şi concludente. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, “teza potrivit căreia o autoritate, alta decât o instanţă de judecată, poate să cenzureze sub orice aspect o hotărâre jduecătorească definitivă, care a dobândit autoritate de lucru judecat, echivalează cu transformarea acelei autorităţi în putere judecătorească, concurentă cu intanţele judecătoreşti în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei. Legitimarea unui astfel de act ar avea ca efect acceptarea ideii că, în România, există persoane/instituţii/autorităţi cărora nu le sunt opozabile hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele prevăzute de Constituţie şi de lege, deci care sunt mai presus de lege. Or, o astfel de interpretare este în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 1 alin. 4, art. 16 alin. 2, art. 61 alin. 1, art. 124 şi art. 126 alin. 1 din Constituţie[43].

Punctul de vedere emis, dincolo de lipsa sa de argumente, se poate dovedi un semnal periculos pentru subordonaţii din cadrul SPCLEP, care sunt instigaţi la a nu respecta, în desfăşurarea activităţii specifice, unele hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, fapt foarte grav, care poate atrage răspunderea penală pentru funcţionarii reclamaţi de cetăţeni sub acest aspect. Eventualele argumente transmise într-un proces sau altul unui SPCLEP pot fi folosite cu ocazia desfăşurării unui proces ori în căile legale de atac, nemaiputând fi reiterate când se pune problema executării unei sentinţe judecătoreşti contrare unui punct de vedere. Funcţionarea normală a unui stat de drept reclamă executarea sentinţelor rămase definitive şi executorii şi transmiterea de semnale în sensul respectării acestora de către funcţionarii din cadrul SPCLEP. Alta e situaţia sentinţelor care ar trebui completate sub diferite aspecte, prin procedurile administrative prevăzute de codul de procedură civilă.

Concluzii

Deplina libertate de alegere a domiciliului este unul dintre drepturile fundamentale ale cetăţenilor români. Manifestarea plenară a acestui drept presupune respectarea liberului arbitru al cetăţenilor în direcţia alegerii, potrivit propriilor interese personale, a locuinţei principale, în care îşi stabilesc domiciliul, ori a celei secundare, în care îşi stabilesc reşedinţa. În orice moment, adresa de domiciliu poate deveni adresă de reşedinţă şi invers, prin simpla manifestare de voinţă a cetăţenilor în acest sens. Atâta timp cât cetăţenii declară, pe propria lor răspundere, că domiciliază la o anumită adresă şi prezintă documente oficiale expres şi limitativ prevăzute de OUG nr. 97/2005 R1 şi normele metodologice de aplicare, funcţionarii sunt lipsiţi de dreptul de a le cenzura manifestarea de voinţă, cu excepţia cazului în care sentinţe judecătoreşti penale le-ar restricţiona acest drept. Impunerea stabilirii domiciliului, ori, după caz, a reşedinţei, doar în anumite imobile, fără o justificare legală, raţională, obiectivă şi rezonabilă, aduce grave atingeri dreptului la domiciliu şi la obţinerea unei cărţi de identitate pentru orice cetăţean român, încălcându-i dreptul la viaţă privată şi de familie prevăzut de Constituţia României (art. 26) şi art. 8 din CEDO. Casa de vacanţă are toate atributele legale pentru stabilirea domiciliului ori, după caz, a reşedinţei, de către orice cetăţean român, potrivit intereselor individuale şi liberului arbitru.


[1]. In extenso, a se vedea lucrările: Adrian-Relu Tănase, Noul cod civil, persoana fizică, despre familie, ed.C.H.Beck 2012, Adrian-Relu Tănase, Noul cod civil, identificare, nediscriminare, viaţă privată, ed.Alpha MDN, 2014, Paraschiv Peţu, Ionel Torja, Bogdan Ionescu, Adrian-Relu Tănase, Persoana fizică în lumina reglementărilor noului cod civil şi a celor privind starea civilă şi evidenţa persoanelor, ed.Moroşan 2015.
[2]. D. ALEXANDRESCO – Principiile dreptului civil român, vol. I, 1926, p. 186 (apud I. DOGARU, S. CERCEL – Drept civil român. Persoanele, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 158.
[3]. D. Lupulescu – Numele şi domiciliul persoanei fizice, E. S. E., Bucureşti, 1982, p. 64; D. Lupulescu,   A.-M. Lupulescu – Drept civil. Persoana fizică, Editura Editas, Bucureşti, 2003, p. 112.
[4]. O. Ungureanu, C. Jugastru – Drept civil. Persoanele, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p.162.
[5]. V.-V. Popa – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 408.
[6]. N. Titulescu – Drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 139-141.
[7]. Decizia nr. 576/1972 a fostului Tribunal Suprem, Secţ. civ., în R.R.D. nr.10/1072, p. 174 (apud D. Lupulescu – Op. cit., 1982, p. 66).
[8] Pentru asemenea definiţii, a se vedea: C. Stătescu – Drept civil, 1970, pag. 147; Gh. Beleiu – Drept civil, 1987, p. 167; E. Lupan – Drept civil. Persoanele, 1988, p. 110; Şt. Răuschi – Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Iaşi, 1992, p. 288; D. Lupulescu – Op. cit., 1982, p. 65; M. Costin – Marile instituţii ale dreptului civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 295;
P. Andrei – Domiciliul real al persoanei fizice, în R.R.D. nr. 2/1977, p. 28-29.
[9]. Prin Legea nr. 290/2005, de aprobare cu modificări şi completări a O.U.G. nr. 97/2005, din definiţia domiciliului a fost scoasă sintagma „statornică”. Actuala forma a definiţiei este reprodusă astfel cum O.U.G. nr. 97/2005 a fost republicată în temeiul art 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, intrată în vigoare la 1 octombrie 2011;
PEŢU – Op. cit., 2014, p. 125.
[10]. Publicată în M. Of. nr. 719 din 12 octombrie 2011.
[11]. A.-R. TĂNASE – Noul Cod civil. Persoana fizică. Despre familie art. 1-186, art. 252-534. Comentarii şi explicaţii, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p. 144.
[12]. GH. BELEIU – Op. cit., 2005, p. 416; P. PEŢU – Op. cit., 2014, p. 127.
[13]. D. Lupulescu – Op. cit., 1982, p. 65; D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu – Op. cit., 2002, p. 98; E. Lupan – Op. cit., p. 161; P. Andrei, I. Apetrei – Drept civil. Partea generală. Persoana fizică, Editura Ankarom, Iaşi, 1998, p. 277; T. Pop – Drept civil. Persoanele fizice şi juridice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 103.
[14]. Apreciem (A.-R. TĂNASE – Op. cit., 2014, p. 59, nota nr. 148), că modificările aduse prin Legea nr. 71/2011 apar ca necesare, nu şi suficiente, art. 87 NCC surprinzând excepţia (locuinţa principală), nu şi regula (locuinţa statornică), impunându-se, de lege ferenda, a se menţine definiţia din Decretul nr. 31/1954, care surprindea atât regula, cât şi excepţia.
[15]. O. Ungureanu, C. Jugastru – Op. cit., p. 164; P. PEŢU – Op. cit., 2014, p. 135.
[16]. Gh. Beleiu – Op. cit., 2005, p. 419; G. Boroi – Op. cit., 2002, p. 341.
[17]. D. Lupulescu – Op. cit., 1982, p. 75.
[18]. Gh. Beleiu – Op. cit., 2005, p. 419; G. Boroi – Op.cit., 2002, p. 341 (Domicilium est, ubi quis larem, rerumque ac fortunarum suarum constituit, unde rursus non, sit discessurus si nihil avocet; unde cum profectus est, peregrinari videtur; quod si rediit, peregrinari iam destitit).
[19]. Gh. Beleiu – Op. cit., 2005, p. 419; G. Boroi – Op. cit., 2002, p. 341.
[20]. Gh. Beleiu – Op. cit., 2005, p. 419.
[21]. D. Lupulescu, A.-M. Lupulescu – Op. cit., 2003, p. 120-121.
[22]. G. Cornu – Op. cit., p. 244 (apud O. Ungureanu, C. Jugastru – Op. cit., p. 165).
[23]. Ibidem.
[24]. Gh. Beleiu – Op. cit., 2005, p. 419.
[25]. Ibidem .
[26]. Tr. Ionaşcu – Drept civil. Persoanele, p.79 sau Drept civil pentru facultăţile de ştiinţe juridice, Partea a II-a, Persoanele, 1959, p.108. În sensul că nu ar fi posibil ca o persoană să nu aibă domiciliu, a se vedea şi D. Alexandresco – Principiile dreptului civil, Vol. I, Bucureşti, 1926, p. 187; G. Boroi, – Op. cit., 2002, p. 342.
[27]. C. Stătescu – Op. cit., p. 148-149. În combaterea opiniei că nu ar exista excepţii de la regula că orice persoană are un domiciliu s-a adus ca principal argument reglementarea infracţiunii de vagabondaj (art. 327 VCP), care porneşte de la premisa că făptuitorul este o persoană fără domiciliu – N. Titulescu, Drept civil, note litografiate, apud C. Stătescu-Op.cit.,p.148, nota 2, precum şi de la împrejurarea că legislaţia procesual civilă se referă şi la ipoteza persoanei cu domiciliul necunoscut
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – Op. cit., vol. I, p. 151 (apud G. Boroi – Op. cit., 2002, p. 342). Art. 327 VCP (vagabondajul) a fost abrogat de Legea nr. 278/2006 (publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006) de modificare a Codului penal.
[28]. Pentru modalitatea de soluţionare a situaţiei acestor persoane, din punct de vedere al domiciliului înscris în actele de identitate, a se vedea H.G. nr. 1375/2006 [art. 72 alin. (2)] pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a dispoziţiilor legale privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români (publicată în M. Of. nr. 851 din 17 octombrie 2006); P. PEŢU – Op. cit., 2014, p. 140.
[29]. O. Ungureanu, C. Jugastru – Op. cit., p. 186.
[30]. D. ALEXANDRESCO – Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, Tom I, Editura Curierul Judiciar, Bucureşti, 1906, p. 464-466 (apud A.-R. TĂNASE – Op. cit., 2014, p. 60).
[31]. O. Ungureanu, C. Jugastru – Op. cit., p. 167-168.
[32]. Asfel cum a fost definită, în urma aprobării, cu modificări şi completări, a O.U.G. nr. 97/2005, prin Legea nr. 290/2005. În redactarea iniţială, reşedinţa era definită drept „adresa la care persoana fizică locuieşte temporar mai mult de 15 zile”… (subl. ns.).
[33]. Gh. Beleiu – Op. cit., 1992, p. 329; G. BOROI – Op. cit., 2008, p. 458; P. PEŢU – Op. cit., 2014, p. 120.
[34]. E. Lupan, D.-A. Popescu – Op. cit., 1993, p. 131.
[35]. M. Mureşan – Op. cit., p. 62.
[36]. O. Ungureanu, C. Jugastru – Op. cit., p. 172.
[37]. E. CHELARU – Op. cit., p. 127.
[38]. Gh. Beleiu – Op. cit., 2005, p. 427.
[39]. Am apreciat că este folosit nepotrivit cuvântul efectiv, în contextul definirii reşedinţei, fiind de remarcat că acesta nu se regăseşte în definirea domiciliului şi, dintre cele două noţiuni, e de notorietate faptul că domiciliul ocupă primul loc în materia individualizării în spaţiu a persoanei fizice (A.-R. TĂNASE – Op. cit., 2014, p. 77).
[40]. I. DOGARU – Op. cit., p. 171 (apud A.-R. TĂNASE – Op. cit., 2014, p. 77).
[41]. A.-R. TĂNASE – Op. cit., 2014, p. 78.
[42]. Potrivit art.28 lit.a-e din OUG 97/2005 R1, Dovada adresei de domiciliu se poate face cu:
a) acte încheiate în condiţiile de validitate prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ;
– declaraţia scrisă a găzduitorului, persoană fizică sau persoană juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre documentele prevăzute la lit. a) sau, după caz, la lit. d);
– declaraţia pe propria răspundere a solicitantului, însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică existenţa unui imobil cu destinaţie de locuinţă şi faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b);
– documentul eliberat de autoritatea administraţiei publice locale, din care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în Registrul agricol, cu imobil cu destinaţie de locuinţă;
– actul de identitate al unuia dintre părinţi sau al reprezentantului său legal ori actul de încredinţare, însoţit, după caz, de unul din actele prevăzute la lit. a)-d), în cazul minorilor care solicită eliberarea unui act de identitate.
[43]. CCR, Decizia nr.686 din 25 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr.68 din 27 ianuarie 2015.


Adrian-Relu Tănase


CONFERINȚE JURIDICE PROGRAMATE


Probleme dificile de drept comercial | 23 septembrie 2016
CONFERINȚA STANCIU CĂRPENARU

Probleme dificile de drept civil | 21 octombrie 2016
CONFERINȚA VALERIU STOICA

Probleme dificile de dreptul internetului | 25 noiembrie 2016
Prima ediție!

Probleme dificile de drept fiscal și procedură fiscală | 27 ianuarie 2017
CONFERINȚA RADU BUFAN

Cuvinte cheie: , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Return to Top ▲Return to Top ▲