Active Lawyers
www.activelawyers.ro
isoLEX
JURIDICE

”Ar fi un nonsens să se verifice dacă legea română însăși încalcă ordinea de drept internațional privat român” – Este adevărat. Totuși…

22 martie 2016 | Vladimir DIACONIȚĂ
JURIDICE
4.217 citiri
Print Friendly
 

În titlul acestei scurte lucrări se regăsește un citat din Decizia nr. 3181 din 2 decembrie 2009, pronunțată de Secția Comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Speța soluționată prin această decizie a scos în lumină o problemă foarte interesantă, anume dacă se poate invoca încălcarea ordinii publice române, în faza recunoașterii și punerii în executare a unei hotărâri arbitrale străine, dacă tribunalul a aplicat, ca lex causae, legea română. Și problema aceasta este interesantă din două perspective. În primul rând – trebuie să recunoaștem – ea sună absolut exotic. În al doilea rând, problema pune în discuție două teme de o importanță majoră pentru procesele de recunoaștere și de punere în executare a hotărârilor arbitrale străine: prima este aceea a efectelor invocării ordinii publice iar a doua este aceea a posibilității judecătorului din procesul de recunoaștere de a examina fondul disputei soluționate prin arbitraj.

În paragrafele care urmează, voi indica, întâi, pe scurt, datele problemei, soluția Înaltei Curți și argumentele pe care este sprijinită această soluție. Apoi, voi prezenta motivele pentru care consider că soluția Înaltei Curți și argumentele ce o fundamentează nu sunt exacte.

1. Problema, soluția Înaltei Curți și argumentele acestei instanțe

Reducând lucrurile la esență, situația din speță a fost următoarea: într-un arbitraj ICC, cu sediul în Paris, tribunalul a soluționat o dispută contractuală în baza legii substanțiale române. În procesul de recunoaștere și de punere în executare a hotărârii arbitrale pronunțate în cauza respectivă, perdantul a invocat, ca motiv de refuz de recunoaștere, incongruența acelei hotărârii cu ordinea publică de drept internațional privat român.

Înalta Curte nu a dat curs acestui motiv de refuz de recunoaștere. Argumentele instanței au fost două, după cum urmează:

Primul – anunțat, deja, de titlul acestei lucrări – a fost că incompatibilitatea hotărârii străine cu ordinea publică română se poate invoca doar în acele situații în care hotărârea a fost pronunțată ca rezultat al aplicării unei legi străine. Aceasta pentru că, susține instanța, unica funcție a excepției ordinii publice de drept internațional privat român este aceea de a înlătura de la aplicare legea substanțială străină desemnată de norma de conflict relevantă. Astfel, Înalta Curte a reținut că „(…) ordinea publică în dreptul internațional privat indică limitele aplicării legii străine. Prin urmare, excepția ordinii publice în dreptul internațional privat este un mijloc de înlăturare a legii străine normal competente, ceea ce înseamnă că, pentru a putea fi invocată o asemenea excepție, trebuie, prin ipoteză, ca legea aplicabilă să fie o lege străină.” De asemenea, în considerente, instanța arată că „în concret, ordinea publică de drept internațional privat român ar putea fi încălcată doar prin aplicarea unei legi străine ale cărei dispoziții să fie incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului român aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate. (…) ar fi un nonsens să se verifice dacă legea română însăși încalcă ordinea publică de drept internațional privat român.”

Al doilea argument al Înaltei Curți este că, dacă s-ar admite incidența motivului de refuz supus analizei și în spețe soluționate în baza legii substanțiale române, s-ar ajunge, inevitabil, la rejudecarea, în fond, a disputei de către instanța în fața căreia este solicitată recunoașterea și punerea în executare a hotărârii arbitrale străine. Într-o ipoteză ca cea din speță, ordinea publică română ar putea fi lezată exclusiv prin aceea că legea română incidentă asupra fondului disputei a fost greșit interpretată sau aplicată de arbitru. Întrucât – reține instanța – rejudecarea aspectelor de fond ale disputei nu este posibilă în etapa recunoașterii și punerii în executare, înseamnă că motivul de refuz de recunoaștere constând în incongruența hotărârii cu ordinea publică română nu se aplică, de plano, dacă lex causae, în litigiu, este chiar legea română.

Așadar, pentru argumentele de mai sus, Înalta Curte a fost vehementă, în sensul în care nu se poate refuza recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine pronunțate într-o dispută guvernată de legea română pe motivul încălcării ordinii publice române. Îmi exprim rezervele față de raționamentul Înaltei Curți. În secțiunile care urmează, voi arăta motivele acestor rezerve, pe rând, pentru fiecare argument al instanței în parte.

Înainte de a-mi prezenta criticile, este necesară o observație preliminară. Îmi trebuie mari eforturi să îmi amintesc, din practică, de un litigiu arbitral în care ordinea publică să nu fi fost menționată, măcar în treacăt. De aceea, consider că orice studiu, în această materie – cât de mic, inclusiv cel de față – se va dovedi util. Pentru a mări, însă, relevanța practică a acestei lucrări, voi scoate speța analizată de sub incidența vechilor coduri (acestea fiind cele care s-au aplicat în realitate) și mă voi raporta la prevederile în vigoare acum. Acest exercițiu este posibil întrucât, din perspectiva conținutului lor, legile relevante vechi și legile relevante noi sunt foarte similare.

2. Critica primului argument al Înaltei Curți. Este posibil ca ordinea publică română să fie lezată de o hotărâre pronunțată ca urmare a aplicării legii române

Înalta Curte a reținut că nu este posibil refuzul recunoașterii pe motivul contrarietății cu ordinea publică română în acele situații în care hotărârea arbitrală este rodul aplicării legii române, ca lex causae. Aceasta pentru că, dacă s-ar accepta contrariul – au susținut judecătorii – s-ar ajunge la o posibilă soluție ridicolă în care legea română să fie considerată contrară sieși.

Frica de ridicol a judecătorilor, însă, este neîntemeiată, de această dată. Aceasta pentru că raționamentul care o generează este clădit pe un temei fals. Temeiul este rezultatul unui proces de întemeiere,[1] proces care trebuie cercetat și el, pentru rigoare. În speță, temeiul la care mă refer (și despre care susțin că este eronat) este că ordinea publică are aceleași efecte atât în etapa judecării litigiului cât și în etapa recunoașterii hotărârilor, anume, așa cum reține Înalta Curte, „înlăturarea de la aplicare a legii străine normal competente.”  În paradigma Înaltei Curți, faptul că acestea sunt efectele invocării ordinii publice face ca ordinea publică să nu poată fi invocată când nu există legea străină a cărei aplicare să fie înlăturată.

Temeiul, spuneam, nu este corect. Este adevărat că ordinea publică de drept internațional privat are, în toate momentele în care poate interveni, funcția de a proteja ordinea juridică română de elemente patogene străine. Numai că această funcție se realizează în moduri diferite în cele două etape discutate aici. Astfel, în etapa judecății, ordinea juridică română riscă să fie atinsă prin aceea că arbitrul din România înfăptuiește un act de justiție în baza unei norme ingrate. De aceea, în această etapă, efectele invocării ordinii publice sunt (i) înlăturarea de la aplicare a „legii străine normal competente” (efectul negativ)[2] și (ii) aplicarea, în vidul creat de efectul negativ, a legii române (efectul pozitiv).[3]  În schimb, în etapa recunoașterii și punerii în executare, elementul patogen apt să lezeze ordinea publică română nu este legea străină ci chiar hotărârea arbitrală. Această afirmație este susținută de interpretarea literală a 1.125 C. proc. civ. („dacă hotărârea nu conține dispoziții contrare ordinii publice (…)”), de literatura de specialitate din România[4] și de literatura[5] și de jurisprudența[6] de drept comparat. Așa stând lucrurile, înseamnă că este complet irelevantă legea în baza căreia a fost judecat litigiul pentru invocarea ordinii publice în etapa recunoașterii hotărârilor străine. Ordinea publică română riscă, deci, să fie lezată (i) și dacă legea străină aplicată este prin ea însăși incongruentă cu valorile fundamentale ale României (ii) și dacă legea străină este, prin ea însăși, compatibilă cu ordinea publică a României însă modul său de aplicare de către judecător este defectuos și, în fine, dacă (iii) legea aplicată litigiului a fost cea română, însă maniera în care aceasta a fost aplicată de judecătorul străin conduce la o hotărâre ale cărei efecte se contrapun valorilor fundamentale ale României. Consecința este că, în această etapă a recunoașterii, efectul ordinii publice diferă de cel descris mai sus pentru etapa judecății și constă chiar în refuzul recunoașterii hotărârii cu dispoziții ingrate.

În concluzie, efectele ordinii publice în etapa recunoașterii nu reprezintă o piedică în calea invocării sale, ca motiv de refuz, în acele situații în care lex causae a fost chiar legea română.

3. Critica celui de-al doilea argument al Înaltei Curți. Instanța poate analiza aspecte de fond ale disputei, în măsura necesară cercetării motivului de refuz invocat

3.1. Precizări introductive

Înalta Curte a fost confruntată, în definitiv, cu problema corelării a două reguli legale. Prima regulă este aceea că se poate refuza recunoașterea și punerea în executare a hotărârilor arbitrale străine doar pentru anumite motive limitative, între care se numără și ordinea publică.[7] A doua regulă este cea care dictează că judecătorul „nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul diferendului”[8] Aceste două reguli pot fi corelate în următoarele două moduri: (1) instanța judecătorească poate refuza recunoașterea hotărârii arbitrale străine doar pentru acele motive care nu presupun o examinare a fondului diferendului și (2) instanța judecătorească poate examina fondul diferendului doar în măsura necesară verificării incidenței motivului de refuz de recunoaștere invocat. Instanța supremă preferă prima variantă de corelare. Eu, pe cea de-a doua.

În cele ce urmează, voi contracara, mai întâi, contraargumentele la care este expusă, în mod previzibil, preferința mea. Apoi, voi prezenta argumentele care mi-au format convingerea că cea de-a doua manieră de corelare a textelor este cea corectă.

3.2. Contracararea posibilelor contraargumente

Așadar, în ciuda formulării lămurite cuprinse în art. 1.133 C. proc. civ. (i.e. instanța nu poate examina hotărârea arbitrală pe fondul diferendului), susțin, totuși, că instanța confruntată cu problema recunoașterii hotărârii străine poate cerceta fondul disputei strict în măsura necesară verificării incidenței motivului de refuz de recunoaștere invocat. Sunt conștient că afirmația pare temerară, așa că prima grijă este aceea de a demonstra că ea nu este, de fapt, astfel. Prin urmare, voi arăta că nu sunt întemeiate criticile pe care această susținere le poate provoca, în mod previzibil.

Primul contraargument posibil este că varianta de corelare a celor două reguli pe care o propun presupune o sferă mai largă de situații în care se refuză recunoașterea hotărârilor arbitrale străine decât varianta alternativă de corelare preferată de Înalta Curte. Mai explicit: varianta de corelare a Înaltei Curți face ca, dintre toate motivele de refuz de recunoaștere, instanțele să le poată utiliza doar pe acelea care nu presupun o analiză, în fond, a diferendului (consecința este că se îngustează sfera situațiilor în care refuzul poate avea loc); varianta de corelare propusă în cadrul acestei lucrări face ca, dimpotrivă, toate motivele de refuz de recunoaștere să poată fi studiate, în toată amploarea lor, de către instanță, chiar dacă aceasta conduce la o analiză, în fond, a diferendului (consecința este că sfera situațiilor în care refuzul poate avea loc este mai largă decât în prima variantă). Așadar, contraargumentul pe care voi încerca să îl dezamorsez în paragraful următor este că, dintre cele două variante de corelare, este preferabilă cea care limitează numărul situațiilor posibile de refuz de recunoaștere, întrucât acestea din urmă sunt excepționale și, deci, de strictă interpretare și aplicare; este, deci, preferabilă varianta Înaltei Curți, nu varianta propusă aici.

Totuși, varianta Înaltei Curți are exact același păcat ca varianta propusă în acest studiu, cu singura diferență că acesta se manifestă în legătură cu o altă regulă de strictă interpretare și aplicare. Astfel, prevederile art. 1.133 C. proc. civ. potrivit cărora instanța nu poate întreprinde o analiză, în fond, a disputei, este o derogare, o excepție de la regula înscrisă în art. 211 C. proc. civ. că instanța „efectuează activitatea de cercetare și dezbatere a fondului procesului (…)”. Varianta de corelare a Înaltei Curți face ca domeniul de aplicare a excepției cu pricina (i.e. instanța nu poate face verificări, în fond, în niciun caz) să fie mai întins decât domeniul de aplicare a aceleiași excepții în varianta de corelare propusă în acest studiu (i.e. instanța nu poate face verificări, în fond, decât atunci când aceste verificări sunt dictate de specificul motivului de refuz invocat).

Așadar, deși se întâmplă în puncte diferite, ambele variante de corelare sacrifică regula că, din două variante de lectură a unui text de excepție, este preferabilă cea care restrânge excepția. Așadar, exceptio est strictissimae interpretationis nu poate servi drept criteriu de departajare între soluția Înaltei Curți și soluția propusă aici.

Al doilea contraargument posibil este că varianta propusă în cuprinsul acestei lucrări presupune ca interpretul să distingă acolo unde legea nu face nicio distincție. Astfel, varianta propusă implică o distincție de tratament între acele cercetări ale fondului care sunt presupuse, cu necesitate, de motivul de refuz invocat  – acestea fiind permise – și celelalte cercetări ale fondului disputei (i.e. cele care nu sunt dictate, cu necesitate, de motivul de refuz invocat) – acestea fiind interzise. Întrucât art. 1.133 C. proc. civ. interzice analizele pe fond, fără distincții, înseamnă că varianta de corelare propusă aici nu satisface exigențele impuse de regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.

Nici acest contraargument nu este întemeiat, pentru simplul motiv că și varianta Înaltei Curți are, iar, și ea, același păcat; și aceasta implică să distingem acolo unde legea nu o face. Iată: în concepția Înaltei Curți, nu se pot utiliza acele motive de refuz care presupun o analiză a fondului litigiului. Consecința majoră a tezei Înaltei Curți este că nu se poate refuza recunoașterea și punerea în executare a unei hotărâri arbitrale străine pentru motivul că aceasta din urmă este contrară unei norme substanțiale de ordine publică de drept internațional privat. Dar legea care permite instanței române să refuze recunoașterea hotărârilor contrare ordinii publice de drept internațional privat nu distinge între ordinea publică substanțială și ordinea publică procedurală.[9] În consecință, și varianta Înaltei Curți distinge acolo unde legea nu o face, ceea ce înseamnă că nici regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus nu poate servi drept criteriu de departajare între soluția Înaltei Curți și soluția propusă aici.

Mai mult, în acest context trebuie observat că distincția forțată de varianta de corelare a Înaltei Curți în contra regulii ubi lex… produce anumite consecințe greu de tolerat. Spre exemplu, instanța noastră supremă a conchis că regula legală care conferă contractelor forță obligatorie nu este de ordine publică, întrucât, dacă s-ar admite contrariul, s-ar ajunge la necesitatea verificării fondului disputei dintre părți.[10] Așadar, în concepția acestei instanțe, nu se pot cenzura nici măcar acele situații în care arbitrul ignoră cu desăvârșire efectele unui contract valabil și eficace. Alt exemplu: se acceptă, în lume – și cred că se poate accepta cu ușurință și la noi – că nulitatea contractelor prin care se realizează o dare de mită,[11] un trafic de influență,[12] o contrabandă,[13] sau alte asemenea ține de ordinea publică de drept internațional privat. Varianta Înaltei Curți face să nu existe, însă, niciun instrument de cenzură pentru hotărârile arbitrale prin care se dă eficiență unor contracte care includ astfel de fapte antisociale. Aceasta pentru că, pentru a se putea identifica dacă, într-adevăr, contractele reprezintă, prin efectele pe care le produc, vehicule pentru darea de mită, pentru traficul de influență etc. este, firește, nevoie să fie verificat conținutul contractului, lucru care ține de fondul disputei dintre părți. În fine, un ultim exemplu: regula că sunt interzise clauzele care instituie cauze de ineficacitate a contractului în caz de insolvență a uneia dintre părți a fost considerată ca fiind de ordine publică.[14] Totuși, în România, în concepția Înaltei Curți, nu ar exista niciun mijloc de respingere a unei hotărâri arbitrale prin care s-ar da eficiență unei astfel de clauze, motivul fiind că instanța care decide asupra recunoașterii ar trebui să verifice fondul disputei pentru a putea constata dacă o astfel de clauză există, în realitate, între părți.

În fine, concluzia, până acum, este că regula exceptio est strictissimae interpretationis și regula ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus nu pot servi drept criterii pentru departajarea celor două variante posibile de corelare a textelor legale expuse la începutul acestei sub-secțiuni. Scorul este 2-2. În continuare, voi prezenta argumentele care m-au determinat să cred că este corectă varianta alternativă celei preferate de Înalta Curte.

3.3. Argumentele care sprijină teza pe care o propun

Amintesc, pentru ușurința lecturii, că trebuie optat între două variante alternative de corelare a unor texte legale. Prima variantă (a Înaltei Curți) este că instanța judecătorească poate refuza recunoașterea hotărârii arbitrale străine doar pentru acele motive care nu presupun o examinare a fondului diferendului. A doua variantă (propusă în această lucrare) este că instanța judecătorească poate examina fondul diferendului doar în măsura necesară verificării incidenței motivului de refuz de recunoaștere invocat. Consider că cea de-a doua variantă de corelare este preferabilă pentru următoarele două motive:

Primul motiv: adaptând la situația analizată aici formidabila primă frază a lui Tolstoi din Anna Karenina, se poate spune că o hotărâre arbitrală se pronunță corect într-un singur fel iar greșit într-o mie de feluri. Variatele eficiențe ale unei hotărâri arbitrale pot ține de fondul disputei pe care o soluționează[15] sau pot ține de procedura urmată pentru soluționarea disputei respective.[16] Între perdanții din cauzele arbitrale soluționate prin hotărâri greșite substanțial și cei din cauzele arbitrale soluționate prin hotărâri greșite procedural nu există diferențe obiective, care să justifice diferențe de tratament juridic. Aceasta înseamnă că un eventual tratament diferit al acestor perdanți ar fi discriminatoriu și, deci, neconstituțional.[17] În varianta Înaltei Curți, perdanții ar fi discriminați, de vreme ce doar cei care au norocul unei hotărâri problematice procedural se pot opune, cu succes, recunoașterii și punerii în executare, în timp ce restul perdanților nu. Varianta propusă prin acest studiu, în schimb, nu implică nicio discriminare: perdanții din cauze soluționate prin hotărâri profund greșite (indiferent dacă greșelile sunt substanțiale sau procedurale) se pot opune recunoașterii și punerii în executare. Așadar, din această perspectivă, varianta de corelare propusă aici este preferabilă celei a Înaltei Curți, întrucât este singura compatibilă cu prevederile Constituției.

Al doilea motiv pentru care consider că varianta de corelare propusă prin acest studiu este preferabilă celei acceptate de Înalta Curte are drept fundament similitudinea funcțională a (i) procesului de anulare a hotărârilor arbitrale emise în România și a (ii) procesului de recunoaștere și de punere în executare a hotărârilor arbitrale străine. În cadrul ambelor tipuri de proces, judecătorul stabilește dacă o hotărâre arbitrală poate să facă parte din ordinea juridică română ori nu. Nu există nicio justificare explicabilă rațional pentru care gradul de toleranță (sau de lipsă de toleranță) a statului față de soluțiile pronunțate în arbitraj ar fi diferit în cele două tipuri de procese. Aceasta explică de ce (i) în multe țări motivele de anulare și motivele de refuz de recunoaștere sunt identice ori similare,[18] de ce (ii) motivele de anulare cuprinse în Legea model UNCITRAL privind arbitrajul comercial internațional[19] sunt identice cu motivele de refuz de recunoaștere cuprinse în Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New York, la 10 iunie 1958[20] și, în fine, de ce (iii) de regulă, în manualele de arbitraj internațional, motivele de anulare și motivele de refuz de recunoaștere sunt studiate în paralel.[21]

În consecință, pentru identificarea gradului de profunzime a analizei întreprinse de judecător specific etapei recunoașterii unei hotărâri arbitrale în România, este indicat să fie cercetat și gradul de profunzime a analizei întreprinse de judecător în etapa anulării unei hotărâri arbitrale române. Procedând la o astfel de analiză comparativă, se observă că, potrivit art. 608 (3) C. proc. civ., se pot dovedi motive de anulare cu înscrisuri. Așadar, în cadrul procesului de anulare a unei hotărâri arbitrale se pot propune probe, probele acestea, evident, dovedesc fapte, nu legi, iar faptele, la rândul lor, țin de fondul litigiului, nu de procedură. Rezultă că, pentru scopurile anulării unei hotărâri arbitrale pronunțate în România, judecătorul, deși este ținut să nu extindă discuțiile dincolo de motivele de anulare prevăzute de lege, totuși, el poate analiza motivele de anulare invocate în toată amploarea lor, chiar dacă cercetarea presupune o analiză a fondului disputei și chiar dacă analiza vizează doar dreptul, sau și dreptul și faptele. Decurge, de aici, că exact același tip de analiză este abilitat să îl facă și judecătorul unei cereri de recunoaștere și de punere în executare a unei hotărâri arbitrale străine. Și el poate analiza motivele de refuz de recunoaștere în profunzime, chiar dacă, prin aceasta, abordează și fondul disputei și chiar dacă motivele de refuz invocate presupun discuții atât în fapt cât și în drept.

4. Concluzii

În concluzie, în primul rând, este complet irelevantă legea în baza căreia a fost judecat litigiul pentru invocarea ordinii publice în etapa recunoașterii hotărârilor arbitrale străine. Elementul patogen apt să justifice refuzul recunoașterii hotărârii nu este legea în baza căreia a fost pronunțată, ci conținutul propriu al hotărârii.

În al doilea rând, instanța confruntată cu problema recunoașterii unei hotărâri arbitrale străine poate analiza fondul disputei în măsura în care această analiză este strict necesară pentru verificarea incidenței motivului de refuz de recunoaștere invocat.

Așadar, nimic nu se opune, principial, ca judecătorul român să refuze recunoașterea unei hotărâri pronunțate în baza legii române, pentru motivul contrarietății acesteia cu ordinea publică de drept internațional privat român.


[1] C-tin. Mitră, Omul jignit: în ce se ține lumea când temeiurile cad, iar originarul e de negăsit?, Pitești, Paralela 45, 2007, p. 15.
[2] Art. 2.564 C. civ.; a se vedea și I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Universul Juridic, București, 2007, p. 118.
[3] Idem.
[4] A se vedea, spre exemplu, I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern și internațional, Rosetti, București, 2005, p. 502. Autorii arată, în mod just, că ordinea publică română este lezată nu prin aplicarea legii de către arbitru, în momentul judecății, ci prin chiar recunoașterea hotărârii arbitrale astfel pronunțate.
[5] E.g. J. Savage E. Gaillard, Fouchard Gaillard Goldman on International Commercial Arbitration, Kluwer Law International, 1999, pp. 883 et seqq., G. A. Born, International Commercial Arbitration (2nd edition), 2001, Kluwer Law International, Part III, Ch. 12, § B, Subsecțiunea 1.  A. Redfern, M. Hunter et al. Law and practice of International Commercial Arbitration, Kluwer Law International, 2004, Cap. 10, secț. 3, para. i., H. Batiffol, P. Lagarde, Droit International Privé, Vol. I, ed. a 8-a, 1993, para. 358.
[6] A se vedea, spre exemplu, Cass. Civ. din 15 martie 1988 în cauza Société des Grands Moulins de Strasbourg v. Campagnie Continentale France, Decizia Curții de Apel Paris din 27 octombrie 1994 sau Decizia Curții de Apel Paris din 30 martie 1995 (Fabre v. Espitalier), toate citate în J. Savage E. Gaillard, Fouchard Gaillard Goldman on International Commercial Arbitration, Kluwer Law International, 1999, nota 374 și nota 375.
[7] Art. V din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New York, la 10 iunie 1958 sau art. 1.125 și 1.129 C. proc. civ.
[8] Art. 1.133 C. proc. civ.
[9] Art. V (2) b) din Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine, adoptată la New York, la 10 iunie 1958 sau art. 1.125 C. proc. civ.
[10] Înalta Curte de Casație și Justiție, Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2106 din 25 aprilie 2012.
[11] A se vedea, spre exemplu, H. G. Beale (ed.), Chitty on Contracts, ediția a 28-a, Sweet & Maxwell, 1999, cap. 19.
[12] A se vedea, spre exemplu, Decizia din 30 septembrie 1993 a Curții de Apel Paris (European Gas Turbines SA v. Westman International Ltd.), citată în Raportul Asociației de drept internațional realizat în urma Conferinței din Londra, 2000, „Interim report on public policy as a bar to enforcement of international arbtral awards”, p.22. A se vedea, de asemenea, J. F. Poudret, S. Besson, Comparative law of international arbitration, 2nd edn., London, Sweet & Maxwell, 2007, p. 860.
[13] A se vedea, spre exemplu, Decizia Curții de Apel a Angliei în cauza Soleimany v. Soleimany [1998] 3 WLR 811, citată în Raportul Asociației de drept internațional realizat în urma Conferinței din Londra, 2000, „Interim report on public policy as a bar to enforcement of international arbtral awards”, p.22.
[14] A se vedea, în acest sens, TGI Paris, Rev.Arb. 1998, p. 577 sau J. F. Poudret, S. Besson, Comparative law of international arbitration, 2nd edn., London, Sweet & Maxwell, 2007, p. 860.
[15] A se vedea, pentru exemple, supra, sub-secțiunea 3.2.
[16] E.g., arbitrul s-a întemeiat pe o probă falsă, arbitrul a fost corupt etc. Pentru alte exemple de carențe procedurale ale procesului arbitral incompatibile cu ordinea publică, a se vedea Raportul Asociației de drept internațional realizat în urma Conferinței din Londra, 2000, Interim report on public policy as a bar to enforcement of international arbtral awards, p.22.
[17] Art. 16 din Constituția României.
[18] În acest sens, a se vedea tabelul comparativ al motivelor de refuz de recunoaștere și al motivelor de anulare prezentat în J. F. Poudret, S. Besson, Comparative law of international arbitration, 2nd edn., London, Sweet & Maxwell, 2007, p. 720.
[19] Disponibilă, on-line, la http://www.uncitral.org/uncitral/en/uncitral_texts/arbitration/1985Model_arbitration.html
[20] Disponibilă, on-line, la http://www.uncitral.org/pdf/english/texts/arbitration/NY-conv/XXII_1_e.pdf.
[21] A se vedea, spre exemplu, J. Savage E. Gaillard, Fouchard Gaillard Goldman on International Commercial Arbitration, Kluwer Law International, 1999, pp. 883 et seqq. sau J. F. Poudret, S. Besson, Comparative law of international arbitration, 2nd edn., London, Sweet & Maxwell, 2007, p. 719.


Avocat drd. Vladimir Diaconiță


Aflaţi mai mult despre , , , , ,

Lasă un răspuns

Important
Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real şi care respectă Politica JURIDICE.ro si Condiţiile de publicare. Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare.
Return to Top ▲Return to Top ▲ Website Security Test