Ma trezesc intr-o buna dimineata, pe la ora 12:00, cu un fel de durere in partea dreapta… Ma ridic, merg incolo si-ncoace prin casa, inainte, inapoi, ma tavalesc putin pe covor, pe parchet, pe gresie, mi se umezesc ochii de durere. Intre timp, astept sa-mi treaca, un pic nerabdator. Astept un pic, apoi inca un pic, si asa mai departe, in total vreo 18 pici, timp in care ma echipez dupa posibilitati, in pantaloni de trening si un fel de tricou.

Apoi pornesc taras-grapis, mai mult taras, spre spital. Mai intai in lift, care coboara lent suficient de mult incat sa am timp sa-mi imaginez cu lux de amanunte cum taxiul pe care o sa-l gasesc imediat, la noroc, in strada, ma va duce in goana calului catre Spitalul de Urgenta Floreasca. Insa coboratul e un sfetnic bun. Pana cand liftul s-a oprit cu o zmucitura covarsitoare la parter, luasem deja decizia inteleapta de a ma indrepta, la figurat, evident, fiindca eram chircit de durere, catre spitalul din spatele blocului. Ce noroc! Ce noroc amplasarea spitalului de urgenta “Prof. dr. Constantin Angelescu” chiar in spatele blocului, la vreo 98 de metri. O distanta enorma, mi s-a parut atunci, desi zilnic il pot vedea pe fereastra. De sus pare mai aproape, nu ca atunci cand suferi chinuri asemanatoare cu durerile facerii, ca intensitate, fireste.

Ca sa scurtez povestea, va voi relata direct ce s-a intamplat inauntru, dupa ce am reusit sa ajung, cu chiu cu vai. Am fost primit cu caldura la Camera de Garda, si multa rabdare, iar eu n-am putut sa raspund cu aceeasi moneda. Intr-un tarziu, mi s-a parut, aproape doua minute in realitate, a aparut, aproape providential, Mihai, medic primar chirurg. Nu-l mai vazusem niciodata, si nici nu-mi doresc sa-l mai vad, in asa imprejurare.

Mihai e un tip cam de seama mea, tot cam plinut, tot un pic neobosit, plus un pic afurisit. Zice: “Lasa, nu mai face asa urat, ca se rezolva, te tai imediat…!” Si zice: “Hai, Andrei, mergem!” Eih, usor de zis, dar eu nu eram persoana potrivita pentru a merge, in acel frumos miez de zi. Zic: “Mihai, da-mi niste calmante, ca eu n-am venit sa ma operez! Mai bine zi-mi ce am, da-mi o pastila si gata, trebuie sa plec, am treaba.” “Azi nu mai ai treaba”, raspunde Mihai pe un ton suspect de bine dispus, “Eu am cum treaba, hai!…”, ma incurajeaza.

Si a inceput treaba. Tub in nas, analize, trantit pe pat, perfuzii, nici o clipa singur. Mihai stresat de un mic alai de avocati care-i desfaceau in silabe fiecare vorba, privire si indoiala. Rezolvat, Dormit. Perfuzii. Dormit. Bineinteles, scurte si frecvente plimbari prin spital cu perfuziile si tubul din stomac atarnand dupa mine. Senzatii tari!

Mihai mi-a aratat salile de operatie, super-moderne, excelent utilate, 6 milioane de euro.

Am parasit spitalul informat. Acest spital din buricul targului Bucuresti este chiar spitalul Ministerului Justitiei, chestiune cu totul intamplatoare. Surpriza: aici sunt oameni, ma refer la personalul medical, foarte bine pregatiti si, in plus, foarte grijulii. N-o sa va vina sa credeti: si foarte amabili! Pe de alta parte, curatenie exemplara. Totusi, trebuie sa marturisesc faptul ca nu ma asteptam ca aici, la doi pasi de casa, sa taie zilnic oameni un chirurg excelent, Mihai. Daca il vedeam pe strada, credeam ca e un om normal. Dar nu este. Nu va doresc sa-l cunoasteti, dar daca totusi aveti nevoie de un profesionist al bisturiului, este omul potrivit.

De fapt, cred ca medicii sunt ca avocatii. Au clienti, care trebuie sa fie multumiti. Eu sunt un “client” multumit. De aceea, vi-l recomand cu caldura.

As fi vrut sa scriu aceste randuri de sarbatoarea numelui lui Mihai, dar atunci am avut eu insumi o zi cu “urgente”. Acum, in noaptea linistita dinaintea unei saptamani, de lucru pentru mine si de salvat oameni pentru Mihai, ma gandesc la mana lui sigura. Daca credeti ca veti avea vreodata nevoie de un chirurg excelent, va pot da numarul lui de mobil. Daca nu va raspunde imediat, inseamna ca tocmai salveaza viata unui om. Ceea ce va doresc si dumneavoastra.