Comments on: Cum sa tratezi dificultatile financiare ca sa pastrezi locurile de munca

By: Carmen Popa

Carmen Popa — Mon, 05 Oct 2009 14:36:24 +0000

OK, de aceea imi place mie acest spatiu de discutie, ca ajungem sa ne intelegem mai bine unii pe altii. Datorita presiunii mass media din ultimii ani si a psihozei nationale privind coruptia din justitie si coruptia lichidatorilor am ajuns sa nu mai vorbim decat in sala de judecata. Or, timpul alocat fiecarui dosar nu ne permite sa discutam despre toate acele lucruri care ne-ar permite sa ne intelegem mai bine si realitatea si legea. Odata, ii povesteam unei doamne judecator ca de cate ori citesc legea insolventei gasesc sensuri noi chiar si acolo unde am dat cu marcarul, deci am citit bine. Toate cele bune!

By: jurefani

jurefani — Sun, 04 Oct 2009 14:44:36 +0000

Dacă am lăsat cumva să se înţeleagă faptul că acuz anumiţi practicieni în insolvenţă, îmi pare rău. Nu aceasta a fost intenţia mea. Ceea ce am dorit să fac a fost să atrag atenţia asupra reglementărilor actuale care lasă să se interpreteze astfel.
Că privesc lucrurile “din afara tribunalului”, aveţi perfectă dreptate dar că sunt eronate concluziile mele, rămâne de văzut.
Asupra faptului că trebuie făcută curăţenie în mediul de afaceri sunt perfect de acord. Însă îmi este greu să fiu de acord cu faptul că tocmai practicienii în insolvenţă ar avea un rol în acest caz. Da, ca efect al muncii depuse de un administrator judiciar sau lichidator, se asigură şi un climat sănătos, favorabil dezvoltării afacerilor, dar acesta este doar un efect.
Dacă ne uităm la atribuţiile unui practician în insolvenţă observăm că mai degrabă acesta are rolul de a echilibra forţele dintre un debitor în stare de insolvenţă şi creditorii săi. Acesta are rolul de a apăra atât interesele debitorului cât şi pe cele ale creditorului. Pentru acest motiv consider că un practician în insolvenţă nu trebuie să se împovăreze cu prejudecăţi care nu i-ar fi nici lui de folos şi nici părţilor în cauză. (Din nou vorbesc de principii şi nu de persoane.)

By: Carmen Popa

Carmen Popa — Sun, 04 Oct 2009 10:48:19 +0000

Interpretarea legii fara cunoasterea realitatii din afara tribunalului poate conduce la concuzii eronate, asa cum sunt o parte din cele de mai sus:

1. Numarul foarte mic al reorganizarilor judiciare in comparatie cu lichidarile se explica prin aceea ca in perioada trecuta, societatile care au ajuns in procedura de insolventa erau moarte de fapt, iar instanta nu a facut decat sa constate de jure o stare de fapt. Explicatia, mii de societati de apartament, mii de societati tip conserva care nu erau destinate decat colectarii accizelor si TVA-ului, mii de societati executate mai intai de fisc si trecute in insolventa dupa aceea . Si in momentul de fata Legea nr.31/1990 contine in ea insasi germenul falimentului atata timp cat permite infiintarea unei societati cu capital social de 200 lei in timp ce numai cheltuielile de constituire sunt 800 lei. Pentru derularea afacerii mai trebuie imprumutate zeci si sute de milioane de lei fie de la asociati fie prin creditul comercial al furnizorilor de marfa. Deci orice SRL cu capital social minim se naste decapitalizat si dator. Legea 31/1990 ar trebui amendata in sensul ca minimul capitalului social sa permita cel putin sustinerea unui ciclu economic.

2. Afirmatia ca administratorul judiciar este interesat de procedura de lichidare si nu de reorganizare este complet gresita. In conditiile in care de 10 luni de zile nu se vinde nimic, nu vad care ar fi beneficiul lichidarii. In afara de asta, fondul de faliment este o gaura neagra care creste an de an, in momentul de fata achitandu-se facturi depuse in urma de 3 ani. O alta caracteristica a perioadei de acum este aceea ca unii administratori judiciari de buna voie nu cer plata onorariilor de la debitor, tot ceea ce se mai produce fiind lasat la dispozitia societatii. Onorariile se incaseaza numai dupa ce s-au platit dobazile, salariile si impozitele. Asa procedeaza si societatea dlui Piperea, si eu si alti colegi, prin urmare nu putem fi acuzati de rapacitate.

3. Concordatul precede deschiderea procedurii de insolventa, iar in cazul in care societatea nu isi respecta contractul si nu plateste creditorii, nu va mai avea dreptul la beneficiul reorganizarii. Aceasta sanctiune nu poate fi aplicata decat prin lege, debitorului care fie nu si-a facut bine calculele economice, fie a incercat sa traga de timp. Daca s-ar apela la mediere, debitorul ar mai avea inca o data sansa de a trage de timp printr-un nou plan de reorganizare. Procedura de concordat trebuie aplicata de un practician in insolventa deoarece acesta nu are numai capacitatea de bune oficii de impaciuire ci si pe aceea de a face analiza diagnostic si de a aprecia daca debitorul este apt din punct de vedere economic si organizatoric sa-si executae contractul cu creditorii . In cadrul cursurilor de perfectionare profesionala continua se predau si tehnici de mediere, judecatorii sindici care au fost anul acesta la seminariile de la Predeal cunosc acest aspect.

By: jurefani

jurefani — Fri, 02 Oct 2009 19:21:12 +0000

„Procedurile de insolventa, mai ales in cazul unor afaceri cu un mare grad de risc si notorietate, sunt menite sa protejeze creditul si nu sa salveze orice debitor aflat in insolventa. Sistemul legal si judiciar trebuie sa permita debitorilor sa falimenteze, pentru a-i avertiza, in acest fel, si pe ceilalti debitori, ca acesta este rezultatul practicilor de afaceri nesigure si irationale.”
Trebuie sa marturisesc faptul ca ma surprinde o astfel de apreciere privind procedurile de insolventa venite tocmai din partea unui practician in insolventa. Motivele sunt urmatoarele:
1. Noua conceptie a legii insolventei (Legea 85/2006) – prin procedurile pe care le stabileste – nu mai pastreaza acest caracter sanctionator; dimpotriva, legea urmareste mai degraba sa salveze debitorul de la faliment şi aceasta şi in interesul creditorilor acestuia. Ca atare, creditul este mai degraba protejat prin salvarea debitorului si nu prin executarea silita a acestuia. Interesul creditorului este mai degraba acela de a-si pastra un partener de afaceri pe termen lung si nu de a-si satisface creanta imediat (creanta care prin procedura executarii silite poate fi executata imediat dar pot fi multe alte situatii cand nu este posibil). Am convingerea ca un om de afaceri eficient, intr-o astfel de situatie, prefera sa-i acorde un termen de gratie debitorului sau (partener de afaceri) pentru achitarea creditului decat sa piarda un partener pe termen lung.
Mai mult decat atat, salvarea unui debitor de la faliment poate aduce numeroase avantaje si societatii unde acesta isi desfasoara activitatea precum mentinerea (salvarea) locurilor de munca, mentinerea contributiilor la bugetele locale si de stat. Este adevarat ca o astfel de lege are si menirea – pe langa aceea de a pastra un climat al mediului de afaceri cat mai sanatos cu putinta – de a-i avertiza pe debitorii care nu respecta regulile jocului de afaceri dar de aici si pana la sanctiune este distanta mare. Intr-o economie de piata, in conditiile liberei concurente, vom avea entitatati prospere si entitati mai putin prospere. Faptul ca anumite entitati ajung in insolventa nu inseamna ca au desfasurat „afaceri nesigure si irationale”(cred ca ar trebui definite aceste sintagme). Un debitor poate ajunge in insolventa (acea stare a patrimoniului ce se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor ajunse la scadenta) din multe alte cauze. Criza, pe care si noi tocmai o traversam, poate fi una din ele. In acest caz, de ce trebuie sa gandim ca trebuie sa-l sanctionam pe debitor?
2. „O solutie noua si radicala de tratament al dificultatilor intreprinderii, mai putin ipocrita decat cele experimentate de legiuitorul roman pana in prezent” ar reprezenta mai degraba o intoarcere in evul mediu, cand debitorul trebuia pus la stalpul infamiei, si nu o metoda demna de secolul in care traim.

3. „debitorul a carei intreprindere traverseaza o criza remediabila trebuie sa ceara creditorilor sai sansa de a se redresa, printr-un mecanism si o procedura exterioara procedurii insolventei, ba chiar exterioara tribunalului;”
Nici o lege, in momentul de fata, nu opreste debitorul sa ceara ingaduinta creditorilor sai. Ba, mai mult, desi Legea 85/2006 (privind procedura insolventei) nu prevede nimic in acest sens, debitorul de buna credinta are posibilitatea sa ceara instantei sa uzeze de procedura medierii asa cum este ea prevazuta de Legea 192/2006 in prezenta unui mediator profesionist. Medierea este o procedura exterioara procedurii insolventei si chiar exterioara tribunalului si confera numeroase avantaje atat debitorului cat si creditorilor sai.
In ceea ce priveste criza in care se poate afla la un moment dat o anumita entitate, daca este remediabila sau nu o stabileste administratorul judiciar dupa examinarea situatiei economice a debitorului aflat in stare de insolventa prin intocmirea unui raport care trebuie sa arate daca exista posibilitatea reorganizarii si poate fi, sau nu, confirmata de instanta. Ca atare, nu debitorul este cel care stabileste daca intra in reorganizare sau nu. Astfel, chiar daca el cere sa intre in reorganizare si creditorii lui sunt de acord, reorganizarea este facuta de catre administratorul judiciar si prin urmare, nu-i poate fi imputabila debitorului esuarea reorganizarii ci mai degraba administratorului judiciar.
Tinand cont de cele expuse mai sus, de ce n-ar accepta partile implicate in procedura insolventei o procedura precum medierea (evitand stresul, economisind timp si bani, pastrand partenerii de afaceri, contribuind la mentinerea unui climat economic bazat pe incredere)si trebuie sa astepte aparitia unei noi legi care sa le ofere o alternativa la procedura greoaie a insolventei? Cine are de pierdut daca se alege medierea? (Ultima intrebare este retorica.)
4. „debitorul aflat in situatia iremediabil compromisa trebuie sa fie eliminat din mediul sau de afaceri (pe care l-a contaminat deja cu neincredere), activele intreprinderii sale, daca mai exista, urmand a fi redate circuitului economic.”
Daca un debitor se afla intr-o situatie iremediabil compromisa el va fi eliminat de pe piata prin mecanismele specifice. Insa, daca vorbim strict de procedura insolventei, administratorul judiciar este cel care constata daca debitorul aflat in aceasta stare nu are sanse reale de redresare, avand obligatia sa propuna procedura falimentului si va urmari acoperirea creditelor potrivit Legii 85/2006. Asa cum prevede aceasta lege, in cazul in care instanta va confirma propunerea administratorului judiciar, judecatorul sindic va numi un lichidator.
Ceea ce este paradoxal, judecatorul sindic (potrivit aceleiasi legi) poate numi drept lichidator chiar pe administratorul judiciar (art. 24 alin. 3). Astfel ca, prin prisma articolului anterior invocat, ceea ce surprinde la o prima lectura, nu mai surprinde dupa o lecturare mai atenta.
In conditiile in care administratorul judiciar poate sa ajunga chiar lichidatorul entitatii pe care o administreaza in vederea redresarii (reorganizarii), nu ma mai mira faptul ca reorganizarile esueaza.
Departe de mine gandul de a suspecta de rea credinta un administrator judiciar, dar daca tot el este cel care va lichida debitorul insolvent , eu nu pot sa nu ma intreb (ca si debitor) de ce a esuat reorganizarea. Nu pot sa nu ma intreb de ce mi s-a prelungit agonia si nu am intrat direct in procedura falimentului? Nu cumva administratorul judiciar nu a fost suficient de diligent?
In opinia mea, este un conflict de interese ce trebuie reglementat de legiuitor in sensul interzicerii aplicarii procedurii falimentului de catre administratorul judiciar care a esuat in procedura de reorganizare. Chiar de va fi de bune credinta, el va fi suspectat cel putin de faptul ca gandeste precum un lichidator, desi, atat unul cat si celalalt sunt practicieni in insolventa.
In ceea ce priveste esecul rasunator (doar in 1,5% din cazuri debitorul si-a reluat activitatea) in cazurile de reorganizarea judiciara, nu doresc sa trec in extrema cealalta si sa imput administratorilor judiciari intreaga vina pentru aceste rezultate dar nu pot sa nu ma gandesc la faptul ca poarta o raspundere.
Procedura reorganizarii este, intr-adevar, una greoaie. Mai sunt si multi alti factori ce influenteaza rezultatele intr-un sens sau altul precum factorii conjuncturali, procedurali sau chiar factorii umani.
Cu toate acestea, daca un debitor ajunge in stare de insolventa (asa cum am mai spus) poate sa ceara instantei, in conformitate cu art. 2 alin 1 si cu art. 62 alin 1 din Legea 192/2006 coroborate cu art. 242 alin 1, pct. 1 din Codul de procedura civila, suspendarea cauzei.
Avand in vedere ca Legea 85/2006 nu prevede nimic in acest sens si tinand cont de termenele mult prea scurte prevazute de procedura insolventei , veti spune ca nu este posibila alegerea procedurii medierii. Putem cadea de acoprd asupra acestui punct. Totusi, nu era mai simplu sa aducem cateva modificari prezentei legi a insolventei, in sensul in care sa fie prevazuta posibilitatea ca instanta sa suspende cauza pana ce debitorul si creditorii sai parcurg procedura medierii asa cum este ea prevazuta de legea in vigoare(L. 192/2006)? La ce bun o lege care se intoarce, asa cum spuneti, impotriva debitorului? Care este de fapt rostul procedurii semnarii unui concordat preventiv, sa-l ingroape de tot pe debitor ori sa-l salveze de la faliment? De ce trebuie facuta medierea de un specialist in insolventa (pe care, intre noi fie vorba, il voi suspecta permanent ca ar putea fi partinitor si ca ar prefera sa ajunga in lichidare) si nu de un mediator profesionist, impartial si nepartinitor, asa cum prevedelegea medierii?
Pot fi de acord cu faptul ca este necesar sa fie adoptate anumite prevederi care sa ajute debitorul ajuns in insolventa sa se redreseze insa, modalitatile in care acest lucru se poate intampla, pot fi multiple.
Modalitatea pe care dumneavoastra o propuneti pare sortita esecului inca din capul locului. Mai mult decat atat, iertati-mi aprecierea, este si inutila in conditiile existentei unei legi a medierii. Mai mult decat ata, nu facem decat sa contribuim la inmultirea numarului de legi cand de fapt, le-am putea imbunatati pe cele existente.
Dupa cum ati spus, daca acest concordat esueaza, se va intoarce fie impotriva debitorului fie impotriva creditorui, in functie de comportamentul acestora. Prin aceasta eu inteleg ca astfel, partile, sunt obligate sa adopte un anumit comportament. Atunci, de ce, de cine si cum ar mai putea fi convinse partile sa aleaga acesta procedura? De ce nu ar alege procedura medierii prevazuta de legea in vigoare, lege care ofera si ea partilor sa rezolve problema tot intr-un cadru contractual?
In loc de concluzie: Pot sa inteleg aceasta propunere legislativa intrucat vine de la un lichidator (practician in insolventa) dar nu pot fi de acord cu ea. O parte din motive le-am expus.