La sfirsitul anului 2009, in noianul de ordonante si ordonante de urgenta ale Guvernului, Parlamentul a adoptat o lege care isi propune ca scop salvgardarea intreprinderilor romanesti, lege denumita – cam neindeminatic – “Lege privind introducerea concordatului preventiv si [a] mandatului ad-hoc” [1]. Fiind noi obisnuiti cu «moda» ordonantelor de urgenta sau a legilor adoptate prin asumarea raspunderii Guvernului, care in mod evident scapa dezabaterilor si analizei Parlamentului, si fiind vorba de un proiect de lege adoptat in urma unei intiative parlamentare, as spune ca aparitia acestei legi este surprinzatoare.
Dar, ma grabesc sa adaug: este o lege necesara.
In primul rind, legea vine sa umple un gol de reglementare: ea creeaza un mecanism legal si general aplicabil de preventie a insolventei, in care sunt implicati creditorii, atit in mod individual, cit si ca o colectivitate, aliniind tara noastra cu tarile din Uniunea Europeana care beneficiaza de astfel de reglementari. Este adevarat ca existau si inainte de aceasta lege si erau aplicabile un mare numar de mecanisme contractuale si individuale de preventie a insolventei, dar acestea au fost folosite sporadic si destul de timid in practica, chiar si in cursul anului 2009, anul instalarii crizei economice in Romania si al exploziei cazurilor de insolventa voluntara (adica insolventa declansata la cererea debitorului, pentru a se pune sub protectia tribunalului fata de executarile silite si majorarile de intirziere impuse de creditori). De asemenea, legislatia romana abunda in proceduri de evitare (si nu de preventie) a insolventei, de genul privatizarii si ajutoarelor de stat, dar aceste prevederi sunt si discriminatorii, referindu-se exclusiv la societatile din portofoliul statului sau al institutiilor publice, si ineficiente, mai toate esuind in faliment, intrucit sunt proceduri administrative, in care creditorii nu sunt implicati si care, din start, incep cu handicapul neincrederii creditorilor.
In al doilea rind, lipsa de lichiditati de pe piata a determinat creditorii sa ceara, cu sau fara intermedierea firmelor de recuperare de creante, in mod masiv si aproape inexorabil, deschiderea procedurii insolventei fata de debitorii lor, in speranta ca, sub spectrul insolventei, debitorii vor plati. Practica, la limita legitimitatii, s-a intors deseori impotriva acestor creditori, care au fost siliti sa accepte efectele adverse ale deschiderii procedurii (deschidere care s-a produs chiar la cererea lor) : creditori chirografari fiind, creanta lor are acum, dupa nedorita deschidere a procedurii insolventei, toate ”sansele” sa ramina neplatita in caz de faliment sau sa fie achitata intr-o masura foarte mica si esalonat pe 3-4 ani, in caz de reorganizare judiciara. De cealalta parte, sub presiunea creditorilor, mai ales a bancilor, a fiscului si a furnizorilor de utilitati, debitorii au cerut in numar mare deschiderea procedurii insolventei, pentru a se pune sub protectia tribunalului. Dupa statisticile registrului comertului si ale Uniunii Nationale a Practicienilor in Insolventa (UNPIR), anul trecut au fost mai mult de 4000 de dosare de insolventa deschise la cererea debitorului (fata de doar 400 in anul 2008), ceea ce inseamna ca patronii din Romania au perceput avantajele deschiderii procedurii insolventei, dintre care cele mai importante sunt oprirea executarilor silite si a actiunilor in instanta fata de debitor, inghetarea la valoarea nominala a valorii datoriilor si continuarea contractelor in curs de executare (chiar si in contra vointei co-contractantilor). Este evident ca debitorii care au cerut si au obtinut protectia tribunalului au vazut doar partea plina a paharului, intrucit insolventa antreneaza o serie de consecinte neplacute si de inconveniente, cele mai semnificative fiind, desigur, imaginea negativa antrenata de starea de insolventa in care se afla debitorul (un adevarat stigmat care fie tine partenerii de afaceri ai debitorului “la distanta”, fie il obliga pe debitor sa faca plati cash si in avans pentru a se putea aproviziona cu marfa, furnizorii nefiind dispusi sa mai acorde credit unui debitor insolvent) si sacrificiul unor drepturi ale debitorului si ale actionarilor sai (ex.: incetarea de drept a mandatului managerilor debitorului; tinerea actionarilor in afara procedurii insolventei, pe toata perioada acesteia). De cealalta parte, a creditorilor, insolventa ceruta si obtinuta de debitor, mai ales cea care este rezultatul unui abuz de drept al debitorului, nu este o realitate foarte placuta, date fiind sacrificiile nenumarate pe care creditorii trebuie sa le suporte ca efect al insolventei. Insolventa este, pentru marea majoritate a bancilor din Romania, o catastrofa, si nu pentru ca exista (si este reglementata prin lege), ci pentru ca, din propria culpa, bancile inregistreaza insolventa debitorilor sai drept pierdere si, deci, ele constituie automat provizioane de 100% din valoarea creditului acordat debitorului ajuns in insolventa. Adica, la pierderea potential angrenata de un credit neperfomant se adauga si o cheltuiala in plus, cu constituirea de provizioane, care nu sunt altceva decit bani blocati de banca pe toata perioada regularizarii creditorului neperformant. Este adevarat ca legislatia bancara nu impune constituirea de provizioane decit in caz de faliment stricto sensu, nu si in caz de insolventa, dar in practica aceasta legislatie este interpretata gresit, insolventa fiind confundata cu falimentul si, deci, cu piederea, pentru care este necesara constituirea de provizioane. Iar in cazul semnarii concordatului, bancile, evident, nu vor mai fi obligate nici macar de regulamentele interne proprii sa constituie provizioane, cu consecinta scaderii cheltuielilor deductibile cu acestea.
In fine, nu este deloc cazul sa ascundem o realitate crunta a procedurilor de insolventa din Romania: din totalul de aproape 35.000 de dosare de insolventa care sunt pe rol, 98% sunt dosare de faliment stricto sensu, doar 2% fiind dosare de reorganizare judiciara. Si aceasta in conditiile in care atit practica anului 2009 cit si legea de modificare a Legii insolventei, adoptata in iulie 2009, si-au propus sa favorizeze reorganizarea judiciara ca modalitate de acoperire a pasivului debitorului aflat in stare de insolventa. Data fiind reglementarea legala a falimentului simplificat (cazuri in care este interzisa reorganizarea), aplicabil practic unui procent de mai mult de 90% dintre debitorii insolventi, procentul respectiv nu trebuie sa surprinda. Se poate adauga si absenţa unei culturi a negocierii în ceea ce priveşte relaţia debitor-creditor şi inflexibilitatea, uneori de neinteles, a bancilor. Dar cauza reala si fundamentala a insuccesului reorganizarii o reprezinta tocmai caracterul sau public si judiciar. In afara de publicitatea obligatorie relativa la starea de insolventa (ce trebuie efectuata, in principiu, in Buletinul Procedurilor de Insolventa si in registrul comertului), toate actele si corespondentele ce emana de la debitor trebuie sa poarte mentiunea «debitor aflat in insolventa», ceea ce, evident, poate distruge si bruma de credibilitate pe care o mai are debitorul. Pe de alta parte, intârzierea inevitabilă şi formalismul procedurii judiciare pot împiedica întreprinderea să iniţieze si sa implementeze cu succes procedurile de reorganizare. In alta ordine de idei, procedurile de insolventa si, implicit, procedura reorganizarii judiciare, sunt caracterizate prin disproportia vadita intre creantele garantate si cele negarantate, in special din perspectiva votului asupra planului (creditorii privilegiati – cei cu garantii, salariatii si statul – voteaza fiecare in cite o categorie, in timp ce creditorii chirografari voteaza intr-o singura categorie, la gramada) si a ordinii de preferinta la distributiile de fonduri rezultate din reorganizare. In fapt, singurii care sunt realmente afectati de procedura reorganizarii sunt creditorii chirografari caci lor li se amputeaza creanta chiar si in cazul in care reorganizarea ar esua, intrucit legea dispune ca modificarile de creante operate prin plan ramin irevocabile si nu se mai pot reconsolida nici la trecerea la faliment. Creditorii garantati, salariatii si statul nu sunt decit rareori afectati in drepturile lor de procedura reorganizarii, iar in caz de lichidare, creditorii garantati au o pozitie similara cu cea din procedura executarii silite, intrucit sumele rezultate din lichidarea bunurilor purtatoare de garantii sunt orientate catre plata acestor creante, dupa plata cheltuielilor de procedura. Cu toate acestea, planul de reorganizare este votat pe clase de creditori, creditorii garantati, statul si salariatii fiind tot atitea clase separate de creditori care isi pot impune votul negativ sau pozitiv in fata clasei creditorilor chirografari care pot fi lipsiti, astfel, si de puterea de decizie prin vot, desi valoarea creantelor lor ar putea sa depaseasca cu mult, ca pondere, valoarea creantelor celor trei clase de creditori. Creditorii garantati renunta cu greu la drepturile lor de creditori privilegiati, in timp ce creditorii chirografari, dintre care furnizorii de utilitati sunt esentiali pentru continuarea afacerii debitorului, sunt obligati sa suporte consecintele insolventei, din dubla perspectiva a reducerii sau neutralizarii creantei lor si a continuarii executarii contractului cu debitorii. In aceste conditii, sansele reorganizarii sunt minime si, probabil, aceasta este o alta explicatie a ratei reduse de succes a reorganizarilor in Romania.
Or, mandatul ad-hoc este o procedura extrajudiciara si ultra-confidentiala, concordatul preventiv fiind o procedura foarte putin judiciarizata si in mare parte confidentiala. Nici una dintre aceste proceduri nu presupune stigmatul insolventei. Si, de altfel, creditorii nu mai sunt impartiti pe clase in privinta votului asupra concordatului, votul fiind dat doar in considerarea valorii creantei, iar reducerile sau aminarile de creante fiind permise in aceeasi masura pentru orice tip de creante (cu nuanta ca, in cazul creantelor bugetare, semnarea concordatului de catre creditorul bugetar trebuie precedata de formalitatile ajutorului de stat).
Asadar avem prea multe dosare de insolventa care esueaza, aproape fara exceptie, in falimente, cu tot cortegiul de consecinte nefavorabile pentru participantii la procedura si pentru mediul de afaceri. De aceea, aparitia acestei legi de salvgardare a intreprinderii era necesara si pentru a oferi un tampon fata de acest val de insolvente, care nu sunt neaparat justificate de o reala incetare de plati. Este previzibil ca, cel putin pe o perioada de 6 luni de la data intrarii in vigoare a Legii concordatului, cererile de insolventa se vor reduce drastic, in favoarea cererilor de concordat.
Daca legea recent intrata in vigoare va avea succes, Romania va fi facut pasul spre profesionalizarea afacerilor, care presupune o adevarata cultura a anticiparii. Cei ce isi asuma riscul afacerilor trebuie sa fie permanent in alerta pentru a preveni transformarea riscului in paguba, iar cind acest lucru este pe cale de a se intimpla, ei trebuie sa ceara creditorilor lor, cu sinceritate, sansa redresarii. Legea este actuala si necesara pentru ca pune la dispozitia managerilor afacerilor aflate in dificultate (si care se lupta cu si incearca sa evite insolventa), un mijloc legal de atenuare a presiunii creditorilor, a panicii salariatilor si a clientilor care depind de debitor. Prin acest mecanism, pus la lucru, managerii vor putea sa se dedice afacerilor operationale ale debitorului, sub protectia acordului cu creditorii. Dimpotriva, daca eficienta practica a concordatului va fi redusa sau daca aceasta procedura va esua in mod masiv, e foarte probabil ca actorii acestei scene sa se intoarca la insolventa.
[1] Din titlul oficial al legii lipseste particula “a”. Proiectul de lege avea ca titlu “Lege privind salvgardarea intreprinderilor si concordatul preventiv”. Din pacate, legea contine multe alte greseli de gramatica si formulari ciudate, unele chiar caraghioase.
prof. univ. dr. Gheorghe Piperea
Universitatea din Bucuresti
PDF 
Pe cine protejeaza aceasta inventie stiintifico-fantastica? Am impresia ca tot pe creditor. Obligatia unui comportament disciplinat contractual, nu mai reiese de nicaieri, din nici o dispozitie legala. Pentru ca aceasta norma de bun simt al omului de afaceri onest (a nu se intelege si corect neaparat) NU EXISTA. Legea insolventei are 2 mari directii de actiune: 1. reorganizare judiciara si 2. faliment. IN functie de mecanismul procedural impus de situatie.
Intr-o foarte mica paranteza, readuc in atentie un element de baza in “negocierea” modului de obtinere a creantelor: art 720 ind.1. Stim foarte clar cu ce se ocupa si cu se mananca. Concordatul preventiv este tot un fel de 720 ind.1, cu deosebirea ca are alta palarie.
Pai mai draga domnilor din comisiile juridice si alte grupari, inserati fratilor si masuri severe de asigurare a disciplinei contractuale, adica: in cazul in care debitorul X nu exprima feed-back la solicitarea legitima si cumsecade a creditorului Y prin procedura concilierii directe, Y a alunecat astfel in prapastia afacerilor distruse de aceste evenimente mai mult sau mai putin CONTROLATE, nemaiputandu-si achita obligatiile fata de buget, fata de salariati, fata de furnizori, fata de terte in relatii de leasing etc.
X intra in insolventa fain frumos, daca se poate reorganiza, bine, daca nu, faliment, iar bine. Daca e solvabil, bine, daca nu, si mai bine, se inchide procedura si …asta e, o sa zica omul “va rog sa ma scuzati ca v-am tras o tzeapa de cateva miliarde (lei vechi) si promit ca nu mai fac”
Aiurea-n tramvai! Romanie, plai de duca!
Nu concordatul preventiv este plasturele peste buba neagra a insolventei ci MASURI EFICIENTE DE ASIGURARE A DISCIPLINEI CONTRACTUALE care sa contina sanctiuni impotriva golanilor de patroni drogati care topaie dintr-o firma in alta si dau tepe de bani grei. Cazier, puscarie, interdictia de a mai infiinta vreo forma de activitate.
De la IRS sa mai “furam” ceva meserie, caci in rest…bate vantu’!
Problema e ca pentru aplicarea concordatului exista o conditie esentiala: debitorul sa se afle cu TOATE platile la zi. Judecatorul sindic e pus in fata unei probleme serioase (avand in vedere ca totusi sunt putini judecatori cu pregatie economica solida), respectiv cum vor aprecia “potentialul de viabilitate manageriala si economica care se afla intr-o dinamica descrescatoare”. Poate fi simulata o dinamica descrescatoare ? Cu siguranta ca da.
Este obligat judecatorul sa se pronunte pe baza unui asemenea grafic descrescator ?
Pe axa timpului concordatul este plasat inaintea intrarii in incetarea de plati. Poate fi folosit abuziv ? Sa nu uitam ca, practic, atunci cand apeleaza la acesta procedura debitorul e ok d.p.v. al platilor catre creditori, doar dinamica, bat-o vina, e descrescatoare.
Ce inseamna “viabilitate manageriala” ? Nu sunt oameni pregatiti in conducerea firmei ? Pai, nu se invoca propria culpa ? Nu are firma organe de conducere ? Nu se pot intruni ? Exista SANCTIUNI ale L.31 pt. acesta situatie.
Daca in in conditia in care in urma concordatului de 18 luni + 6 prelungire se intra totusi in procedura insolventei ?
Pana unde se intinde confidentialitatea mandatului ad-hoc ? Poate fi opusa unor creditori care nu sunt parte a intelegerii partilor ?
Sunt doar cateva intrebari, la o prima lectura… care daca nu sunt lamurite din start se va crea o practica… vai noua debitorilor. Altfel, drumul spre iad e pavat totdeauna cu intentii bune !
Pt. Catalin si Cristi
Articolul este excelent si complet din punct de vedere al explicatiilor , cred ca trebuie sa iesiti din roba si sa va plasati in contextul economic.
Datorita gravitatii efectelor crizei economice care ne plaseaza imediat pe taramul teoriei impreviziunii au intrat in solventa ff multe societati care au avut intotdeauna profit, care nu au dat niciodata “tepe” dar care acum, prin pierderea pietei de desfacere, sau datorita neincasarii creantelor asupra debitorilor lor au intrat in dificultate. Acestor societati nu li se poate imputa o culpa si merita sa fie salvate, daca si partenerii lor sunt de acord.
Esentialul celor doua proceduri este negocierea cu creditorii, concordat vine de la acord, adica intelegere. Societatea debitoare va negocia cu creditorii esalonarea platilor daca va reusi sa convinga ca afacerea va putea continua cu rezultate previzibile.
Aceasta lege se adreseaza managementului profesionist, adica acelora care lucreaza pe baza de buget previzionat si care isi fac cash-flow ptr. ei nu ptr. banca, acelora care, mai exact, pot determina cu exactitate cati bani vor intra in firma lor in urmatoarele 6 luni si ce plati trebuie sa faca in aceeasi perioada.
Nu este o noua lege pt tepuirea creditorilor, dimpotriva este o lege care permite negocierea cu cartile pe masa, inainte ca dezastrul sa se produca.
Mai cititi o data din perspectiva asta.