Atanasovski vs. Macedonia, 36815/03, 14 ianuarie 2010

Nota

1. Revirimentele de jurisprudenta, ca un aspect al evolutiei jurisprudentei, sunt intalnite in toate sistemele judiciare si reprezinta o componenta normala a vietii juridice intr-un stat democratic, fiind intalnite inclusiv in practica CEDO. Nu putine sunt cazurile in care Curtea a decis ca este nevoie sa isi revizuiasca jurisprudenta; cateva exemple mai recente privesc: includerea dreptului la negocieri colective intre sindicat si angajator in campul articolului 11 al Conventiei [1]; criteriile de alicare a articolului 6 pe latura civila in cazul functionarilor publici [2]; situatia transsexualilor [3]; caracterul obligatoriu al masurilor dispuse in baza articolului 39 al Conventiei [4] etc.

2. Problemele puse de revirimentele de jurisprudenta reies clar din opinia dizidenta a judecatorului Zagrebelsky la hotararea Marii Camere Demir si Baykara c. Turciei [5]: ”Toate instantele trebuie sa interpreteze legea pentru a o clarifica si, daca este nevoie, sa tina pasul cu schimbarile din societatile pe care le slujesc (…). Totusi, in opinia mea, cazul revirimentului de jurisprudenta pune o problema cu totul speciala din pricina faptului ca interactiunea intre noua jurisprudenta si dreptul material astfel cum fusese enuntat acesta inainte da nastere unei noi ”legi” al carei continut este diferit de cel al ”legii” anterioare. Retroactivitatea noii legi pune o problema cu privire la cerintele de previzibilitate si securitate juridica. Mi se pare ca exista o legatura cu problemele puse de legile de interpretare al caror efect retroactiv justifica o anume rezistenta din partea Curtii. Exigentele calitatii legii si in special cea a previzibilitatii aplicarii sale impun sa se ia in considerare natura interpretarii judiciare de o maniera care sa nu fie prea diferita de cea in care se analizeaza succesiunea legilor in timp, in care perioada tranzitorie este adesea reglementata. (…) Atunci cand ea opereaza un reviriment de jurisprudenta, Curtea schimba continutul Conventiei astfel cum acesta fusese anterior enuntat de ea insasi cu autoritatea pe care i-o confera articolul 32 al Conventiei. Daca noua jurisprudenta largeste campul de aplicare al unei dispozitii conventionale si impune astfel o obligatie noua statelor, o retroactivitate automata si neincadrata de Curte prin nicio garantie mi se pare dificil compatibila cu exigenta previzibilitatii si securitatii juridice, pilon crucial al sistemului Conventiei. (…)”.

3. Trebuie aratat ca, la fel ca si in cazul instantelor interne din sistemul continental, Curtea considera ca nu este legata in vreun fel, in mod formal, de practica sa anterioara; altfel spus, nu exista vreun temei in Conventie si nici in jurisprudenta Curtii din care sa reiasa ca intr-un fel sau altul CEDO ar fi obligata sa-si respecte propria jurisprudenta. Totusi, cerintele securitatii juridice, previzibilitatii si egalitatii in fata legii ii impun respectarea propriilor ”precedente” [6]: desi Curtea nu este formal obligata sa si urmeze hotararile pronuntate anterior, este in interesul securitatii juridice, previzibilitatii si egalitatii in fata legii sa nu isi revizuiasca propria jurisprudenta fara motive intemeiate [7].

4. Totusi, dat fiind rolul Conventiei de sistem de protectie a drepturilor omului, Curtea trebuie sa aiba in vedere schimbarea conditiilor din statul membru vizat si din statele membre in general si sa raspunda, spre exemplu, oricarei convergente aparute cu privire la standardele ce trebuie atinse [8]. Interpretarea si aplicarea Conventiei intr-o maniera care sa faca drepturile protejate practice si efective si nu teoretice si iluzorii este de o importanta cruciala. Esecul Curtii de a mentine o interpretare dinamica si evolutiva ar crea, intr-adevar riscul de a o transforma intr-un obstacol la reforma sau imbunatatiri [9].

5. Avand in vedere aceasta situatie, este usor de inteles pozitia Curtii in sensul ca nici Conventia si nici jurisprudenta sa nu garanteaza dreptul la o jurisprudenta constanta si rigida a instantelor nationale, altfel spus ca nu sunt interzise revirimentele de jurisprudenta ca atare. Aceasta pozitie este confirmata intr-o cauza recenta, Unedic vs. Franta [10].

6. In ce conditii se poate realiza un reviriment de jurisprudenta? Pe langa problemele de fond ce reies si din punctul de vedere al judecatorului Zagrebelsky – previzibilitatea noii solutii si aplicarea sa la o situatie de fapt anterioara – exista si conditii de natura ”formala”? Nu exista o hotarare a Curtii care sa furnizeze principii generale, dar indicii pot fi gasite in chiar practica CEDO atunci cand instanta europeana insasi intelege sa-si revizuiasca jurisprudenta. Doua probleme ar parea mai importante: ce organ poate face revirimente de jurisprudenta si care sunt motivele ce il pot justifica. Prin hotararea rezumata in prezenta nota Curtea adauga o conditie importanta pentru acceptarea unui reviriment al jurisprudentei instantelor nationale. Desi justificata pe lipsa motivarii (aspect mai degraba formal), hotararea Curtii impune in realitate conditia existentei unor motive care sa justifice schimbarea jurisprudentei.

7. Cu privire la prima problema, cea a organului care poare provoca revirimentul de jurisprudenta, din nou, nu avem solutii formale. In practica CEDO revirimentele sunt realizate de Marea Camera a Curtii; probabil ca echivaletul, in sistemele interne ale statelor membre, ar fi instantele supreme. Totusi, problema nu este transata astfel incat ramane deschisa intrebarea daca revirimentul de jurisprudenta ar putea fi creat de instante inferioare ale caror cazuri nu ajung la instanta suprema (spre exemplu pentru ca nu sunt valorificate toate caile de atac sau pentru ca, pur si simplu, in situatia respectiva, reglementarea competentelor si a cailor de atac nu permite acest lucru). Din punct de vedere practic, un asemenea sistem este destul de periculos pentru ca probabilitatea crearii unor divergente de jurisprudenta la nivelul instantelor inferioare este destul de mare. Astfel, in lipsa unor obligatii legale de a urma precedentul judiciar stabilit de instante de acelasi grad, unele adopta revirimentul in timp ce altele raman la solutia veche. In acest caz avem de-a face cu un reviriment esuat, situatia fiind una de divergenta de jurisprudenta.

8. In ceea ce priveste motivele care pot justifica revirimentul, unele dintre ele pot fi deduse chiar din jurisprudenta CEDO. Unul din motivele prin care Curtea insasi isi explica revirimentele este cel al schimbarii conditiilor din statele membre [11] sau din dreptul international [12]; in afara de acest motiv, in literatura [13] au mai fost identificate si alte motive invocate de Curte: solutionarea incertitudinii din jurisprudenta sa (adoptarea unor criterii mai clare si deci mai usor aplicabile) [14]; raspunsul la cresterea numarului de cereri la Curte pe anumite probleme [15] etc.

9. Ramane de vazut care sunt motivele acceptate de Curte prin care instantele nationale justifica revirimentele de jurisprudenta; motive similare cu cele invocate de ea insasi ar trebui sa nu puna probleme insa o prea mare ”creativitate” din partea instantelor nu cred ca ar fi recomandabila.

* * *

IN FAPT

Reclamantul, angajat la stat, fusese transferat intr-un alt post cu ocazia unei restructurari. Motivele invocate fusesera unele din cele prevazute de Conventia Colectiva de munca – cresterea productivitatii si imbunatatirea eficientei operatiilor de productie – fara ca angajatorul sa indice motive mai concrete.

Reclamantul a introdus o actiune civila solicitand anularea transferului. Prima instanta si cea de apel au anulat transferul pe motivul ca angajatorul nu indicase motive concrete, multumindu-se sa faca trimitere generic la unul din cazurile in care Conventia Colectiva permitea transferul. In pronuntarea solutiei, cele doua instante facusera aplicarea jurisprudentei constante de pana atunci a Curtii Supreme, aceasta decizand in doua hotarari anterioare (1997 si 1999) ca angajatorii erau obligati sa indice motivele concrete ale transferului si ca simpla referire la prevederile legale sau din Conventia Colectiva era insuficienta daca nu se indicau fapte, circumstante ale cauzei si motive concrete.

In schimb, in recurs, Curtea Suprema a pronuntat o solutie contrara, revenind asupra jurisprudentei sale constante anterioare. Ea a decis ca era suficienta o simpla trimitere la prevederile Conventiei Colective si ca, in cazul reclamantului, aceasta conditie fusese indeplinita. Aceasta noua linie jurisprudentiala fusese pastrata ulterior, Curtea Suprema pronuntand aceeasi solutie in doua cazuri similare ulterioare.

IN DREPT

Reclamantul se plangea, intre altele, de faptul ca instanta suprema pronuntase in cazul sau o solutie contrara practicii sale anterioare fara sa motiveze in niciun fel revirimentul de jurisprudenta.

Curtea a aratat ca prezenta cauza reflecta dezvoltarea jurisprudentei interne cu privire la problema daca angajatorii sunt sau nu obligati sa furnizeze motive concrete pentru transfer. In aceasta privinta, Curtea a observat ca jurisprudenta pertinenta impusese initial o asemenea cerinta. Acest lucru era evident in lumina hotararilor din 1997 si 1999 ale Curtii Supreme. In cazul reclamantului, Curtea Suprema deviase – pentru prima data – de la jurisprudenta sa anterioara, considerand ca angajatorii nu aveau o asemenea obligatie. Deciziile ulterioare ale Curtii Supreme continuasera aceasta linie jurisprudentiala (a contrario, Beian vs Romania (nr. 1), 30658/05).

In acest circumstante, Curtea a observat ca instanta suprema isi schimbase jurisprudenta, solutia pronuntata in cazul reclamantului fiind contrara celei retinute anterior in mod constant. In aceasta privinta, dezvoltarea jurisprudentei nu este, in sine, contrara bunei administrari a justitiei din moment ce lipsa unei abordari dinamice si evolutive risca sa se transforme intr-un obstacol la reforma si imbunatatirea activitatii. Totusi, existenta unei practici judiciare constante trebuie sa fie avuta in vedere in aprecierea caracterului adecvat al motivarii unei hotarari judecatoresti (mutatis mutandis, Gourou vs Grecia (nr. 2), MC, 12686/03). In cazul de fata, Curtea Suprema deviase de la propria jurisprudenta anterioara in materie. Date fiind circumstantele specifice ale cazului, existenta jurisprudentei constante anterioare a Curtii Supreme ii impunea acesteia obligatia de a indica de o maniera mai substantiala motivele ce justificau devierea de la aceasta jurisprudenta. Instanta suprema era obligata sa ii indice reclamantului, intr-o explicatie mai detaliata, de ce solutia din cazul sau fusese contrara jurisprudentei anterioare. Simpla declaratie ca angajatorii nu mai erau obligati sa indice motive concrete pentru transfer, ci puteau doar sa faca trimitere la una din prevederile Conventiei Colective era insuficienta. Daca o asemenea tehnica de motivare de catre o instanta suprema este, in principiu, acceptabila, in circumstantele cazului de fata, ea nu satisfacuse cerintele unui proces echitabil (incalcare).

[2] Vilho Eskelinen si altii vs Finlanda, 63235/00, 19 aprilie 2007

[3] Christine Goodwin vs Regatul Unit, 28957/95, 11 iulie 2002

[15] Kudla vs. Polonia, par. 148