Judecatorul nu are nevoie de lege pentru a-si indeplini misiunea: sa faca dreptate. Dimpotriva, pentru judecator legea este un corset. Corsetul strange in chingile lui, te face sa respiri mai putin, repede si usurel, fara miscari voluntare de amploare.
Dreptatea este scopul Justitiei. Dar oricine stie ce este drept si ce nu. Pentru asta nici nu e nevoie de vreo scoala, nu e nevoie de studiul dreptului.
Pentru aflarea adevarului si pentru a intelege realitatea conflictelor dintre oamenii veniti la judecata, nu este nevoie de drept. Pentru a face a face dreptate nu e nevoie sa fii jurist. Avand in vedere obiectivul – a face dreptate – este foarte limpede ca dreptul este un hobby, nu o nevoie. Cunoasterea legilor este o pasiune, nu o necesitate.
Care este specificul job-ului judecatorului? Ce functie sociala indeplineste el? Este un slujbas al legiuitorului sau cautatorul adevarului si izvorul dreptatii?
Daca judecatorul are sarcina sa puna in opera decizia legiuitorului, imbracata in straie de acte normative, atunci legea este o constrangere, o cale de urmat. Trenul impetuos merge pe o cale grea, frumoasa dar prestabilita. Locomotiva nu-si alege drumul, ci doar trage vagoanele dupa ea in directia stabilita nu de ea. Legiuitorul hotaraste si judecatorul executa.
Daca menirea judecatorului este sa faca dreptate, atunci este firesc ca respectarea legii sa se faca de catre el in mod condescendent, nu impus. Procedurile sunt orientative, dreptul material este pamantiu, cosmodrom de pe care se lanseaza racheta dreptatii. Legea este un instrument in mana judecatorului care face dreptate.
Dumneavoastra ce parere aveti?
Tipăreşte
Daca va place sa aveti, intotdeauna (cred ca da!), ultimul cuvant, atunci este cavaleresc/barbatesc (dupa gen) sa va acord victoria. Am insa o scurta remarca. A este cu siguranta avocat. Daca B este magistrat (din pacate, este numai la genul masculin), folosind acelasi termen cu care am pornit comentariile, ceea ce nu stiu, atunci, cu siguranta, nu imi permit/permiteam sa ma refer la calitatile unei persoane pe care nu o cunosc personal. Asadar, nu pot fi de acord cu ultimele concluzii. Iarasi. Imi pare rau. Va doresc un week-end odihnitor sau creator, dupa caz sau dorinta. Apropo, am asistat vineri la o demonstratie exceptionala, de modestie si eruditie, a domnului profesor Valeriu Ciuca, judecatorul roman la Tribunalul Uniunii Europene.
In sfarsit, “comunicam real”, adica sunt de acord cu finalul ultimului comentariu (concluzia nr.2).
Ma declar invins/invinsa, dar nu mai inainte de a spune:
Sunteti de acord cu finalul…, numai daca A. sunteti dumneavoastra?!
Or, daca este asa, Bubbles nu este altul decat B.!
Atunci, B. este lipsit de curaj (sa nu spun frica), nu are temeri, intrebari, nelinisti, s-a stabilit prin “detectare” ca nu are talent, pasiune si vocatie … Cum ar putea sa fie credibile sau acceptabile afirmatiile lui B, fie si in parte, eventual numai in raport cu gradul de magulire sau ironizare a eventualului destinatar, in conditiile in care el are toate “calitatile” mai sus enuntate? Daca le are, incapacitatea de a spune lucruri credibile de o maniera rezonabila, sau principial corecte, ar fi insurmontabila.
Finalul comentariului ma determina sa fiu mai moale. Pentru ca sunt de acord cu finalul. Dar, cu altele nu. Un avocat nu imparte dreptatea, nu are aceasta menire. Sa nu confundam planurile. Cum interpretam “caile legale”, fiecare dintre noi, aici este buba. Pare atit de simplu totul, din ceea ce scrieti. Sincer, ma sperie faptul ca sunteti atit de sigur/sigura de ceea ce afirmati, ca pare ca nu aveti temeri, intrebari, nelinisti. Am inteles insa pe ce pozitie va situati. Imi pare rau, dar lipsa de curaj (sa nu spun frica) transpare cu prisosinta din comentariul Dvs. Va inteleg. Cine il apara pe judecator intrebati? Sunt convins ca multi. Unul ca mine, de exemplu. Haideti sa va dau un exemplu: un magistrat care se ascunde in spatele unor exceptii procesuale (invocate din oficiu si, evident, nemotivate foarte clar, in sedinta publica) pentru a nu se judeca pe fond un proces. La fond anumite exceptii, in apel alta. Chiar azi am reintilnit un astfel de caz. Oare de ce o face? Ca sunt prevazute de lege mi se va spune, da…, da…, am inteles…., asa este…Daca s-ar face o statistica/cercetare, cred ca am ajunge la multe concluzii interesante. In alta ordine de idei, talentul, pasiunea, vocatia de a face Justitie, pot fi detectate. Dar se pare ca nu conteaza….
A. pune in discutie o chestiune de principiu.
B. raspunde acelei chestiuni, pastrand nivelul de principiu al discutiei. Este evident ca B nu da raspunsul pe care il astepta A.
A. amesteca lucrurile. Respectiv, amesteca discutia de principiu cu analiza de caz. Analiza de caz nici macar nu se refera la problema pusa de principiu in discutie. Altfel spus, nu se refera la ce ar face un judecator pus in fata unei legi profund nedrepte, ci se refera la un judecator nedrept.
Concluzia nr. 1 : Bineinteles ca A., cel care amesteca lucrurile, are reprezentarea ca B. ar confunda lucrurile. Nimic mai gresit!
Parerea mea: daca judecatorul din cazul lui B. , oricare ar fi el, ar avea nevoie de un aparator, mai degraba s-ar lasa pe mainile celui caruia in mod fals i se pune in carca faptul ca ar “confunda” lucrurile, decat pe mainile celui care pare ca le amesteca in mod deliberat.
Concluzia nr. 2: Din asa zisul dialog dintre A si B, care de fapt se reduce la doua monologuri, “TRANSPARE CU PRISOSINTA” imposibilitatea unei comunicari reale, ca urmare a faptului ca bineinteles numai A. are talent, pasiune, vocatie de a face justitie, desi nu are menirea sa imparta dreptatea.
Frumoasa tema, intr-adevar
Desi nu sunt judecator, ci filosof, ma framanta si pe mine.
dl. Savescu descrie activitatea judecatorului ca dificila navigare intre Scilla legalismului (legea e lege si nu trebuie decat sa o aplicam) si Caribda instrumentalismului (legea e un instrument pentru a face dreptate). Se intelege ca un judecator bun va sti sa le evite, iar majoritatea o fac, chiar daca pretul inseamna sa ramai la chestiuni practice, curente, minore, adica pe teren ferm.
Sau poate ca ar trebui ca judecatorii sa isi asume mai multe riscuri?… Ma intreb – nu am un raspuns
Pentru a răspunde provocării dumneavoastra domnule Săvescu, provocare pentru care vă felicit că aţi lansat-o, în opinia mea cred ca trebuie mai intâi de toate să stabilim dacă sfera dreptului are sau nu tangenţă cu cea a moralei, dacă cele două sfere sunt concentrice sau nu şi dacă da, în ce proporţie!
Mai apoi, după ce stabilim care este locul si rolul moralei în raport cu dreptul şi dreptatea, să vedem în ce măsură legea reflectă acest raport. Abia în ultimă instanţă putem spune care este adevărata funcţie socială a unui judecător.
În prezent, cred că ne aflăm într-o mare confuzie. Ne este greu să stabilim, dacă nu chiar negăm, rolul moralei din drept.
Pentru a permite judecătorului să judece potrivit conştiinţei sale ar fi necesar să acceptăm morala ca izvor al dreptului.
Altfel, vom cere capul magistratului ori de câte ori nu se lasă constrâns de lege.
Ce face un magistrat care stie ca o lege este profund nedreapta? Repet stie, constientizeaza acest lucru. Nu ma refer la cineva indiferent.
Mi se va spune, normal, o aplica, pentru ca nu are alternativa? Dar cum ramine atunci cu propria sa constiinta? O arunca la cos!?
Eu asta vreau, sa nu aruncam cu propria noastra constiinta la cos! Indiferent in ce post sau postura suntem. Sa nu ne ascundem in spatele unor norme juridice (este adevarat, de multe ori prost facute), atunci cind are loc judecata unui proces, in loc sa incercam sa fim/raminem OAMENI NU EXECUTANTI. Este o calitate, ca si curajul de a iesi din rind, daca asa simti tu. Cu asta, din pacate, te nasti! Nu te formezi.
Ce face un avocat care ştie că o lege este profund nedreaptă? Ştie, conştientizează acest lucru şi nu este indiferent. Ce haina juridica da cererii sale si ce solicită punctual judecătorului în numele părţii pe care o asistă sau o reprezintă? Ce argumente aduce? De ce natură? Fiecare epuizează tot căile LEGALE pe care le are. În măsura în care este o chestiune de neconstituţionalitate, se fac demersurile cuvenite la Curtea Constituţională. În măsura în care este o chestiune de neconvenţionalitate şi este posibil, se aplică direct Convenţia, aşa cum este ea interpretată cu autoritate de lucru interpretat în jurisprudenţa sa, de Curtea Europeană. În măsura în care există neconcordanţe între legea internă respectivă şi pacte, tratate internaţionale, se aplică acestea cu prioritate, potrivit art. 20 alin. 2 din Constituţie. O problemă reală şi imposibil de rezolvat pe cale judiciară sau la Curtea Constituţională ar fi în situaţia în care legea profund nedreaptă respectivă conţine norme de procedură sau de organizare. Acestea nu pot fi modificate de judecător, nu pot fi completate de Curtea Constituţională care nu este legislator pozitiv, normele internaţionale incidente nu conţin proceduri şi nu instituie atribuţii, competenţe interne, judecătorul nu poate refuza să judece, iar posibilitatea de a da o hotărâre numai în numele conştiinţei, iar nu şi în numele legii, nu există.
Ce e de făcut? Există în mod obiectiv limite şi spiritul dreptăţii nu poate să-l anime în aşa măsură pe judecător, încât să nu aplice legea sau să creeze alte norme. De asemenea, să nu uităm că într-un proces sunt două părţi. Poate că partea adversă nu socoteşte că legea este nedreaptă, sau pur şi simplu după epuizarea căilor de mai sus, neexistând alte soluţii, solicită aplicarea legii aşa cum este, aceasta din urmă nefiind de natură să dezavantajeze partea potrivnică. Dacă totuşi judecătorul, „nu îşi aruncă la coş conştiinţa, are curaj şi iese din rând”, cum spuneţi dvs. şi pronunţă o soluţie fără a aplica legea incidentă în cauză, poate partea potrivnică să formuleze o sesizare la CSM pentru abatere disciplinară (de ex., daca este vorba despre o dispoziţie procedurală socotită nerespectată cu rea credinţă), sau la Parchet pentru abuz în serviciu? Cine îl apără pe judecător, va fi el un soi de haiduc, va fi suficient şi eficient pentru el să invoce faptul că scopul a scuzat mijloacele, că a fost de bună credinţă, sau că însăşi legea penală sau disciplinară care l-ar incrimina în acest caz, este profund nedreaptă dacă se aplică în ceea ce-l priveşte? Se pare că legea este dura.
Ar mai fi o soluţie salvatoare pentru toată lumea, deşi poate târzie. Astfel, avocatul are libertatea să facă politică, spre deosebire de magistrat şi atunci, parlamentar sau nu, să încerce prin mijloace adecvate, să schimbe acea lege nedreaptă măcar pentru viitor şi să contribuie în aşa fel încât să se evite intrarea în vigoare a altor legi nedrepte .
Ce a fost la inceput: Dreptatea sau legea? Un fel de rebus filozofic cu pista derutanta. Dreptatea la care pare ca va referiti ar fi de domeniul metafizicii, pur spirituala, sau un soi de entitate energetica, o suma de trairi proiectate intr-un spatiu abstract, nepalpabil si care ating granite umane nereglementate, dar si nesusceptibile de reglementare juridica.
Trebuie atunci definita dreptatea. Trebuie definita legea. Trebuie definite limitele acestora, necesare si obiective prin forta lucrurilor. Si, oricum, amandoua nu au sens decat in viata concreta, de zi cu zi a societatii si a membrilor ei.
Dreptatea nu exista in afara legii. In orice caz, nu dreptatea pe care o face judecatorul.
Dreptatea fara lege scrisa sau nescrisa, nu exista intr-o societate omeneasca organizata.
Dreptatea nu este un dat biologic, un bagaj genetic, ci un cumul consolidat de valori sociale, dobandit prin educatie, cultura si reprezentand o plus valoare la civilizatie.
In acelasi timp, legea reflecta si trebuie sa reflecte in mod necesar, acele valori sociale – individuale si de grup, care au evoluat in timp, care trebuie recunoscute, consacrate, conservate si pentru apararea carora, trebuie stabilite reguli, constrangeri si sanctiuni. Deci si dreptatea trebuie standardizata, codificata.
Si pentru ca scopul acestor reguli, constrangeri, sanctiuni este atat de important, ele insele sunt legi. Asa se inchide cercul.
Dar, pentru ca toate acestea sa fie posibile si pentru ca niciun membru al societatii sa nu-si faca “dreptate” singur, societatea a stabilit reguli de organizare elementare, bazate pur si simplu pe “diviziunea sociala a muncii”. Scopul: fiecare individ sa se integreze in societate, sa aiba rolul sau, sa-si construiasca o viata privata si sa aiba in acelasi timp si un drum social.
In acest mod, societatea este cea care desemneaza institutiile, scopul acestora si mijloacele adecvate pentru realizarea lor. Legislativul face legile, executivul organizeaza in baza legilor, viata economica si sociala si justitia se ocupa de rezolvarea conflictelor care apar intre cetateni, sau intre cetateni si alte entitati, in scopul restabilirii ordinii si cum altfel, decat prin punerea in aplicare a legilor preexistente, iar nu arbitrar si dupa bunul plac.
Deci fiecare institutie “executa” o misiune prestabilita de societate. In acest context, este exclus ca legislativul sa faca altceva decat legi, iar justitia sa fac dreptate inafara legilor prestabilite. In caz contrar ar fi haos si s-ar incalca chiar LEGEA.
Premisa ideala este aceea ca intotdeauna legile sunt drepte, adica reflecta acele valori sociale mostenite si adaugate, cunoscute si recunoscute in general de societate, dar si mijloacele cele mai adecvate (constrangeri, sanctiuni, proceduri) pentru prevenirea, remedierea incalcarilor si restabilirea dreptatii.
O alta premisa ideala este aceea ca intotdeauna judecatorul aplica in mod corect legile, actul de justitie este acceptat, in asa fel incat scopul intregului mecanism sa fie atins.
Dar, realitatea a demonstrat ca nu intotdeauna lucrurile stau asa si acesta este motorul progresului. Legile mereu se schimba si in general, drumul este ascendant. Justitia, in raport cu legile drepte savarseste uneori ea insasi nedreptati si in raport cu cele strambe, reuseste uneori neaplicarea in litera lor, iar spiritul legii este suficient pentru a se face dreptate.
In orice caz dreptatea nu exista inafara dreptului, iar dreptul reprezinta totalitatea regulilor si normelor juridice. Deci dreptatea pe care o face judecatorul este una care tine de ordinea juridica a lucrurilor si ideal este ca aceasta ordine juridica sa reflecte in mare masura si o ordine morala, pentru ca si dreptatea ca rezultat, sa fie morala si acceptata.
Aici se produce ruptura, neconcordanta si defazajul sau contradictia, ori incompatibilitatea dintre cele doua valori, de cele mai multe ori in plan individual, iar nu la scara intregii societati. Dar, una dintre explicatiile acestora, nu este neaparat legea nedreapta sau judecata stramba, ci necunoasterea sau chiar neacceptarea legii juridice de catre unii oameni, necunoasterea sau neacceptarea procedurilor juridice de catre acestia si/sau limitarea lor, in a percepe dreptatea si actul de justitie dupa trairi si tipare proprii, fara corespondent in legile stabilite de societatea din care fac parte. De aici, sentimentul confuz sau profund de nedreptate, dar o nedreptate subiectiva, desi legea a fost dreapta si judecata corecta.
In rest, este nevoie de profesionisti si de persoane calificate si in acest domeniu, ca in orice alt domeniu din societate. Bineinteles ca in acest caz, este necesar ca judecatorul sa fie jurist si sa cunoasca legea, sa o aplice in scopul pentru care a fost edictata, dar nu si suficient, fiind ideal sa fie insufletit, animat in permanenta si de SPIRITUL DREPTATII. Aceasta trasatura este necesara, pentru ca altfel judecatorul ar reduce aplicarea legii la un simplu scop in sine, sau ar aplica mecanic legea – asa cum afirma si comentatorul Solteanu .
Probabil la acest spirit al dreptatii, la aceasta calitate umana v-ati referit, atunci cand ati afirmat ca nu este necesar sa fii jurist pentru a face dreptate si ca oricine stie ce este drept si ce nu. Aceasta afirmatie ma duce mai degraba cu gandul la un soi de 10 porunci, care tin intr-adevar de masura, echilibru si bun simt – calitati umane absolute necesare in construirea legilor, in actul de justitie, ca de altfel in orice alt domeniu de activitate.
In sistemul nostru constitutional, care reprezinta expresia unor principii de functionare a societatii acceptate in majoritatea statelor democratice, judecatorul nu este doar un simplu functionar al statului, un executant. Asa cum scrie si in articol, el infaptuieste dreptatea, care inseamna mai mult decat aplicarea mecanica a legilor. Presupune identificarea acelor principii care guverneaza sistemul de drept si interpretarea normelor juridice concrete prin prinsma acestor principii.
Intre aceste doua extreme, « judecatorul este doar un functionar » si « judecatorul este creator de norme juridice », judecatorului ii revine o sarcina de mare responsabilitate. Judecatorul nu poate creea dreptul, pentru ca el nu are legitimitatea democratica de a o face. Doar parlamentarii primesc un mandat din partea societatii pentru a ii reprezenta. Judecatorul insa este este ales, la nivel ideologic, intr-un mod mai putin democratic, avand pozitia unui functionar, pentru ca investirea lui ca reprezentat al societatii se realizeaza indirect, de catre alti reprezentanti. Pentru el aplicarea legii reprezinta de acceea dovada lipsei de partialitate.
Ce inseamna dreptul de fapt? Daca nu ar exista legea atunci deciziile judecatorilor ar fi in mod inevitabil diferite. Exista diferite grupuri sociale care au valori diferite. Aceste grupuri sociale ar trebui sa concureze la viata statului si sa isi numesca reprezentanti in forumul legislativ. Legea, vazuta astfel, ar reprezenta un pact social tacit intre aceste grupuri sociale, care ar cuprinde un set de valori care ar trebui sa fie aplicat obligatoriu de toti membrii acestei societati.
In acest context, judecatorul este obligat sa inteleaga acesta rezultanta de vointa sociala si sa o aplice. Aici s-ar putea exprima interpretarea teleologica si istorica.
Pe de alta parte, sistemul constitutional face diferenta intre vointa (care implica si putearea) constituanta si vointa (sau puterea) constituita. Puterea care constituie statul nu poate nesocoti puterea constituanta care este consfintita printr-o Constitutie. Asa ca judecatorul trebuie sa controleze concordanta intre cele doua vointe prin intermediul interpretarii constitutionale a normelor juridice. Acolo unde textului normativ permite interpretari diferite, el este obligat sa aleaga interpretarea care se apropie cel mai mult de vointa constituanta.
Apoi leguitorul, in procesul de creare a normelor juridice, ar trebui sa foloseasca notiuni abstracte, astfel incat interpretarea lor sa poate fi facuta in acord cu noile evolutii sociale, care pot fi constatate, de ex., prin adoptarea de acte normative similare.
Intodeauna vor exista lacune legislative. O lacuna legislativa exista atunci cand leguitorul nu a prevazut o situatie sociala, care insa ar fi trebui sa fie reglementata, astfel ca textul normativ este insuficient, sau dimpotriva acesta a reglementat o situatie sociala care nu ar fi trebuit reglementata. In ambele situatii leguitorul nu s-ar fi opus in mod voit acestei reglementari, respectiv nereglementari, daca ar fi sezitat problema respectiva. Aici se pot folosi analogia de drept sau reductia teleologica.
Mai mult decat atat, ce se intampla atunci cand individul are un drept, dar nu are o norma procesuala prin care sa isi poata realiza aceste drept. Cum ar putea el sa asigure eficacitatea practica (effet utile) a normelor juridice?Aici judecatorul are un rol foarte important important si unic in societate. El poate dezvolta instrumente juridice. Dar descoperirea acestor instrumente juridice trebuie sa raspunda principiului certitudinii juridice. El poate sa descopere un instrument juridice, cum ar fi un drept de despagubire acolo unde acesta nu este normat pentru situatia respectiva, doar daca respectarea normei juridice respective nu s/ar fi putut realiza prin inventarea altui instrument juridic. O dezvoltare jurisprudentiala a normelor juridice care ar incalca principiul unei certitudine de dezvoltare a normelor juridice, adica doar acest intrument juridic, dreptul de despagubire, este imaginabil pentru ca norma juridica respectiva sa isi atinga eficacitatea practica, depaseste competentele unui judecator si acesta ar putea fi acuzat de lipsa de impartialitate.
Mai mult decat atat, normele juridice care sunt si ele expresia unor principii de drept, colideaza intre ele. Ce se intampla cand principiul certitudinii juridice colideaza cu principiul dreptului material la justitie? In marea majoritate a cazurilor leguitorul insusi spune ca un drept trebuie sa ramana nesastifacut, pentru ca, de ex., a trecut termenul de prescriptie. Dar exista si situatii nereglementate. Aici judecatorul are o mare libertate de apreciere. El trebuie sa asigure o concordanta practica intre aceste principii pe baza unor situatii analoge.
De cele mai multe ori judecatorii sunt cei care ajuta la dezvoltarea sociatatii, pentru ca ei sunt cei mai pregatiti juristi iar solutiile propuse de ei ar trebui sa fie observate de leguitor in procesul de elaborare a normelor juridice si ulterior sa modifice normele juridice in sensul respectiv. Cel putin asa vad eu un mod eficient de functionare a societatii si sper ca societatea noastra sa faca pasii respectivi
Drd. iur. Sergiu Olteanu, LL.M., LL.M.Eur.
Premise: justitie/dreptate dihotomie ori sinonimie.
Personal-momentan jude fiind-nu voi putea aprecia ca sinonime cele doua notiuni.
Dreptatea primeste din partea-mi un continut absolut ce obiectiv nu sta la indemana judecatorului – in cele din urma un simplu Om cu Binele si Raul conceptualizate de Bogumil. La indemana judecatorului sta justitia / in concret acea dreptate izvorata din propriile reguli stabilite de societate-de Lege.
Raspuns: La provocarea domniei voastre as indrazni un raspuns mai nuantat.
Jurisdictia obiectiva, intemeiata strict pe normele juridice in fiinta, in contextul legislativ actual, este incapabila a sprjini judecatorul in atingerea menirii lui – acela de aducator de armonie sociala. Legea mi-apare in acest moment nu ca un corset stramt, ci ca unul rebut unde o bentita e mai lunga decat cealalta, e realizat din materiale incompatibile, are si parti inutile, dar si parti ce nu acopera nicidecum anatomia sociala.
Jurisdictia subiectiva – lasata excesiv la indemana judecatorului – ar conduce la un esec total, in conditiile in care elementare parghii de selectare a resurselor umane, a evaluarii acestora sunt cel putin nefunctionale, daca nu chiar viciate si vicioase deopotriva.
As opta astfel la un sistem complex de cenzurare a accesului in functia de judecator dupa criterii mixte ce sa vizeze nu doar insusirea teoretica temeinica a unor institutii juridice, ci si un profil al candidatului compatibil cu o asemenea menire.
Avand creat un corp profesional drastic cenzurat moral si calitativ, societatea isi va putea permite sa instituie reguli mai flexibile, cedand intelepciunii judecatorului acel spatiu regulamentar in care sa disemineze fiece pricina in raport cu elementele particulare pe care le aduce inaintea jurisdictiei.
Scopul judecatorului: acela de a aduce armonie acolo unde este dihotomie si disolutie ca o supapa ce regleaza tensiunile aparute la o masinarie in timpul functionarii ei. In concret, judecatorul nu trebuie sa fie altceva decat un furnizor de liniste, de regulator al unor relatii solciale aflate in dificultate, de sanitar al acestor realtii sociale.
Valentin Buliga-inca jude
Stimate domnule judecator, ma bucur ca v-am intalnit in acest spatiu ptr. a va felicita pentru hotararile de o exceptionala claritate pe care le pronuntati. Fac parte dintr-un colectiv ce lucreaza la o o culegere de jurisprudenta si a fost o incantare sa citesc hotararile motivate de dvs.
Cu deosebita consideratie,
Excelent modul cum este pusa problema. Mi se pare o chestiune esentiala pentru viitorul justitiei de oriunde. Din cite stiu, pe aceasta tema a scris pertinent si convingator si domnul judecator Cristi Danilet. Spuneti: “Legea este un instrument in mana judecatorului care face dreptate”. Oh, da, indiscutabil, aceasta trebuie sa fie orientarea, maniera de a face Justitie (dupa cum ati vazut, am pus J cu majuscule)! Spuneti ca nu este nevoie de scoala pentru a face dreptate, dar, oare, toti suntem facuti (adica avem datele corespunzatoare, calitatile necesare) sa impartim dreptatea!? Am mai spus asta, nu stiu cum se poate forma la INM o persoana care nu are calitatile corespunzatoare (datele genetice necesare ale) unei persoane care urmeaza sa imparta dreptatea. Ar fi multe de spus, dar nu vreau sa incrunt pe nimeni in week-end.
Domnule avocat, să înţeleg oare că vă referiţi la conştiinţa morală înaltă pe care mai ales magistratul ar trebui să o posede?
Si, daca da, de ce oare nu avem curajul să o rostim cu voce tare?
Oare testele de la INM au posibilitatea să o detecteze?