Mentinerea nejustificata in stare de arest. CEDO, 10193/02, Scundeanu vs. Romania
26.02.2010 | JURIDICE.ro, Radu CHIRITA
Scundeanu vs. Romania, 10193/02, 16 februarie 2010
Prin hotărârea Scundeanu vs. România din 16 februarie 2010, CEDO a mai pus o piatră de moară jurisprudenţei române privitoare la arestare, sancţionând utilizarea excesivă a noţiunii de pericol pentru ordinea publică în situaţii abstracte.
În fapt, reclamantul a fost arestat timp de un an şi 2 luni fiind acuzat că a comis o serie de infracţiuni, în principal fiind vorba despre înţelăciune prin emiterea de cecuri fără acoperire, prejudicind mai multe societăţi comerciale cu peste 40 000 euro. Menţinerea sa în stare de arest s-a făcut ţinând cont de faptul că reclamantul era recidivist, iar instanţele au apreciat că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică.
Curtea a constatat că, în speţă, existau suficiente motive pentru a considera că reclamantul a comis o infracţiune, însă acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit că referirerea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocată de o manieră abstractă de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumţii şi presupuneri. Curtea a amintit şi faptul că, aşa cum a decis în hotărârea Letellier c. Franţa, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publică se poate face doar în circumstanţe excepţionale, în care există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea unui acuzat în libertate.
Curtea a amintit şi că, în hotărârea Calmanovici, concluzionase că autorităţile judiciare nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în stare de detenţie provizorie timp de trei luni şi jumătate, întrucât nu au prezentat fapte concrete pe baza cărora au estimat riscul lăsării reclamantului în libertate şi nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica măsuri alternative detenţiei. În speţă, situaţia este identică, autorităţile omiţând să indice probele concrete care indică existenţa unei pericol pentru ordinea publică care ar fi rezultat din judecarea reclamantului în stare de libertate. În plus, Curtea a constatat că instanţele nu au explicat niciodată de ce luarea unei alte măsuri preventive nu ar fi fost suficientă, iar simplul fapt că reclamantul era recidivist nu putea să justifice menţinerea sa în stare de arest.
