Beneficiarii Legii Concordatului

Beneficiari ai procedurii concordatului preventiv pot fi debitorii, persoane juridice, care organizeaza o intreprindere aflata in dificultate financiara, fara a fi in stare de insolventa.

1. Asadar, pentru a se putea deschide procedura concordatului preventiv, trebuie verificat daca: (i) petentul este o persoana juridica; (ii) intreprinderea sa se afla in stare de dificultate financiara; (iii) debitorul nu este in stare de insolventa.

(i) O entitate colectiva, fara personalitate juridica, o sucursala sau un alt sediu secundar al unei persoane juridice, o institutie publica fara personalitate juridica etc., sunt excluse de la beneficiul Legii concordatului [1]. Persoanele fizice, indiferent daca sunt simpli particulari, comercianti sau persoane care exercita anumite profesii organizate, liberale sau independente, sunt excluse de la beneficiul Legii concordatului.

O anumita discutie suscita grupul de societati [2], care este fie o entitate fara personalitate juridica (o universalitate de fapt a celui sau a celor care controleaza societatile din grup), fie o persoana juridica (spre exemplu, grupul de interese economice).

Grupul de societati ar putea apela la procedura concordatului pentru o incercare de redresare consolidata. Intr-adevar, partenerii de afaceri ai societatilor din grup vad un risc unic la nivel de grup si nu un risc individualizat pe fiecare societate din grup. Insasi modul in care se fac afacerile cu societatile dintr-un grup demonstreaza aceasta realitate, caci bancile, spre exemplu, atunci cand finanteaza una sau mai multe societati din grup, obliga celelalte societati afiliate sa constituie garantii incrucisate (cross-securities, cross – collateral), calculand gradele de expunere si, implicit, eventualele provizioane in considerarea grupului, si nu a fiecareia dintre societatile din grup. Ideea de risc consolidat la nivel de grup provine din faptul ca, fiind dependente din punct de vedere economic, societatile din grup obisnuiesc sa efectueze tranzactii intragrup, finantari si garantari reciproce, livrari de marfa si prestari de servicii in interiorul grupului etc. Grupul este, deci, o expunere unica la un risc de dificultate financiara sau de insolventa. Dar si actionarii, inclusiv cei indirecti (stakeholders), isi asuma un risc in grupul unde investesc, fie in actiuni, fie in sume date cu imprumut ori in livrari de marfa si servicii. Asadar, in interesul comun al creditorilor si al actionarilor, grupul ar putea fi tratat ca o entitate separata de societatile din grup, iar o procedura consolidata de concordat la nivelul grupului ar putea fi considerata admisibila.

Institutiile publice, in masura in care sunt titulare ale unor intreprinderi in dificultate, ar putea fi incluse in categoria beneficiarilor procedurii concordatului. Intreprinderile publice aflate in dificultate financiara ar putea apela la procedura concordatului, ca modalitate de redresare, mai ales ca, legislatia romaneasca, atat de lege lata, cat si la nivel de proiect de lege, accepta si reglementeaza insolventa autoritatilor publice locale, care sunt, evident, institutii publice, ceea ce inseamna ca accepta implicit si preventia insolventei acestora.

(ii) Cerinta ca intreprinderea debitorului sa se afle in dificultate [3] nu este expres prevazuta in cadrul reglementarii deschiderii procedurii concordatului preventiv (desi este esentiala pentru procedura omologarii concordatului), dar rezulta indirect din formularea art. 1 din Legea concordatului. Asa cum s-a vazut [4], Legea concordatului ofera o definitie destul de confuza a intreprinderii in dificultate, accentuand ca, desi intreprinderea se afla pe un trend descrescator al viabilitatii economice si manageriale, ea executa sau poate executa obligatiile sale exigibile. S-ar putea spune ca dificultatea financiara nu este o stare de insolventa (cand debitorul nu poate sa-si execute obligatiile la scadenta), ci o stare vecina cu insolventa sau care se poate suprapune cu insolventa iminenta. Este, desigur, dincolo de caracterul ermetic al definitiei, o problema extrem de complicata sa se stabileasca, in acelasi timp, existenta acestui trend descrescator precum si a capacitatii de a executa datoriile exisgibile, mai ales ca, pentru deschiderea procedurii concordatului, judecatorul sindic are la dispozitie doar 48 de ore. Pentru o mai buna fixare jurisprudentiala si practica a notiunii, este recomandabila definitia intreprinderii in dificultate din dreptul comunitar, mai precis, legislatia ajutorului de stat, cu precizarea ca aceasta legislatie considera ca fiind o intreprindere in dificultate chiar si intreprinderea insolventa, in timp ce Legea concordatului exclude intreprinderea insolventa de la aplicarea concordatului.

(iii) Din art. 1 din Legea concordatului rezulta indirect, dar indubitabil, ca nu poate cere deschidere procedurii concordatului (si nici numirea unui mandatar ad-hoc) debitorul care se afla in stare de insolventa.

2. Excluderi de la beneficiul legii concordatului

La o prima vedere, din dispozitiile art. 1 din Legea concordatului, ar rezulta ca sunt exclusi de la beneficiul acestei legi doar debitorii persoane fizice si, paradoxal, creditorii. Daca in privinta excluderii persoanelor fizice, concluzia extrasa este corecta, in privinta creditorilor, excluderea de la beneficiul legii este, asa cum se va vedea imediat, doar aparenta. In alta ordine de idei, nu toate persoanele juridice, titulare ale unei intreprinderi in dificultate, sunt potentiale beneficiare ale unui concordat, legea sau rezonabilitatea economica excluzandu-le de la acest beneficiu, asa cum se va vedea mai jos. In fine, art. 13 din Legea concordatului reglementeaza 6 cazuri de excludere expresa de la aplicabilitatea Legii concordatului.

a) Persoanele fizice sunt excluse de la beneficiul acestei legi in mod indirect, dar indubitabil. Solutia nu are nici un fel de ratiune economica si sociala, frizand chiar principiul constitutional al non-discriminarii, intrucat nu se vede de ce un comerciant persoana fizica sau o persoana care exercita o profesie liberala intr-o forma de exercitiu care nu este dotata cu personalitate juridica ar fi excluse de la beneficiul unei salvgardarii a afacerii proprii printr-un concordat. In conditiile in care insolventa unei persoane fizice inseamna falimentul in forma simplificata si in conditiile in care in Romania nu exista inca o lege care sa reglementeze insolventa simplilor particulari, o procedura de preventie a insolventei in cazul persoanelor fizice ar fi fost un potential corectiv al acestui inconvenient. De aceea, in proiectul initial al legii, incidenta concordatului se extindea si la persoanele fizice.

b) Persoanele juridice care se afla in stare de insolventa sunt excluse de la beneficiul concordatului. Daca, la momentul cererii de deschidere a procedurii concordatului, judecatorul sindic constata ca debitorul se afla nu intr-o simpla stare de dificultate financiara, ci in stare de insolventa, el va respinge cererea de concordat [5].

Asa cum am aratat cu alt prilej [6], legislatia ajutorului de stat considera ca o intreprindere al carei titular este in stare de insolventa este o intreprindere in dificultate, eligila, deci, pentru un ajutor de stat de salvgardare si, prin ricoseu, si pentru o procedura judiciara sau extrajudiciara de salvgardare. Legislatia franceza a salvgardarii intreprinderii (Legea din 26 iulie 2005) permite deschiderea unei astfel de proceduri atat unei intreprinderi al carui titular nu este inca in insolventa, cat si unei intreprinderi insolvente, atat timp cat nu s-a deschis inca o procedura de insolventa fata de debitor [7].

Din pacate, desi concordatul, cel putin declarativ, ar fi trebuit sa fie o procedura de salvare, exterioara insolventei, menita a preveni insolventa, Legea concordatului ne obliga sa ne raportam tot la notiunea de insolventa.

Astfel, judecatorul sindic, desi trebuie sa solutioneze o cerere de deschidere a unei proceduri de salvgardare prin concordat si pentru aceasta, in mod normal, ar trebui sa analizeze probele dificultatii financiare a intreprinderii debitorului persoana juridica el trebuie sa verifice in mod primordial daca debitorul nu este in insolventa, ca sa poata deschide procedura (judecatorul sindic din dosarul de insolventa trebuie sa verifice daca debitorul este in insolventa, ca sa poata deschide procedura). Cum starea de dificultate financiara este vecina cu insolventa sau chiar se confunda cu insolventa iminenta, este relativ simplu de imaginat ca judecatorul sindic ar putea avea in documentele depuse chiar de debitor, pentru a dovedi starea de dificultate financiara in care se afla, sau in actele depuse de diversi intervenienti, probe ori indicii temeinice ale starii de insolventa. Daca cererea de concordat si actele anexate de debitor pentru sustinerea acesteia vor fi considerate insuficiente pentru a dovedi inexistenta starii de insolventa, judecatorul sindic il va putea obliga pe debitorul petent sa complineasca aceste omisiuni sau sa aduca noi dovezi, ceea ce, inevitabil, va duce la prelungirea procedurii peste limitele normale ale unei cereri de deschidere a unei proceduri de salvare. Or, astfel de frane in calea concordatului pot face inutila incercarea insasi de salvare. Evident ca in lipsa acestor probe, cererea de concordat se va respinge.

Asadar, verificarea starii de dificultate financiara trece din start pe un plan secund si indepartat. Ea este, oricum, o conditie implicita a art. 1, fiind expres prevazuta doar pentru cazul exceptional al omologarii concordatului. In afara de dificultatile practice imense pe care le poate ridica o astfel de conceptie legala (cateva exemple sunt date mai jos), este evident ca suntem in fata unui paradox: intentia legiuitorului este de a pune la dispozitia “beneficiarilor” un mecanism de preventie a insolventei, dar legea insasi impune un test al insolventei, test care nu se face in fata judecatorului obisnuit de cereri de insolventa, ci in fata judecatorului sesizat cu cererea de concordat [8] (!!?).

Chestiunea si mai delicata de interpretare si aplicare a legii este data de referirea la starea de insolventa, care poate exista atat ca stare de fapt (debitorul este in insolventa daca nu mai poate face fata cu sumele de bani disponibile datoriilor exigibile; insolventa este prezumata daca debitorul are cel putin o datorie, in valoare mai mare decit valoarea-prag, certa, lichida si exigibila, neachitata de mai mult de 30 de zile) cat si ca stare de drept (insolventa declarata de instanta). Insolventa ca stare de fapt nu are decat efectul prezumtiei de insolventa si al obligatiei debitorului de a cere deschiderea procedurii in termen de 30 de zile de la instalarea sa. Niciunul dintre efectele normale ale insolventei nu se produce decat dupa declararea judiciara a insolventei. Asadar, insolventa poate sa existe ca stare de fapt, fara ca ea sa-si produca efectele juridice obisnuite si fara ca ea sa fie in vreun fel manifesta. In plus, Legea insolventei se refera si la insolventa iminenta, stare care ii permite (dar nu il obliga) debitorului sa ceara deschiderea procedurii insolventei. Or, insolventa iminenta este vecina cu starea de dificultate financiara sau chiar se suprapune acesteia. Un debitor aflat in stare de insolventa iminenta ar putea, fara sa incalce nicio lege, sa ceara fie deschiderea procedurii concordatului, fie deschiderea procedurii insolventei. Asa fiind, se poate pune, in mod legitim, intrebarea: la cel fel de insolventa se refera art. 1 in Legea concordatului? La insolventa ca stare de fapt sau la insolventa ca stare de drept? La insolventa instalata, sau la insolventa iminenta?

Sa luam cazul unui debitor care recunoaste ca se afla in stare de dificultate financiara si cere deschiderea procedurii concordatului. Verificind cererea, judecatorul sindic constata din oficiu, la cererea unei persoane interesate sau dupa ce dispune probe ale inexistentei starii de insolventa, ca fata de debitor exista deja una sau mai multe cereri de deschidere a procedurii insolventei formulate de creditori. Un creditor – sau mai multi – care poate face dovada unei/unor creante certe, lichide si exigibile, in valoare de minimum 30.000 de lei si neplatite de peste 30 de zile de la scadenta, daca cere deschiderea procedurii insolventei fata de debitor, face sa joace automat prezumtia de insolventa. Sau invers, daca nu poate face – cel putin aparent – dovada unei astfel de creante, creditorul nu face sa joace o astfel de prezumtie. Cu toate acestea, judecatorul sindic sesizat cu cererea de concordat trebuie sa decida daca debitorul se afla sau nu in insolventa, pentru a decide daca deschide procedura concordatului. Asadar, in ambele situatii, si daca joaca, si daca nu joaca prezumtia de insolventa, judecatorul sindic va trebui sa solutioneze aceasta chestiune in cadrul procedurii de deschidere a concordatului.

Daca starea de insolventa este considerata ca fiind doar cea deja declarata de judecatorul sindic, atunci solutia este relativ simpla: daca insolventa este/a fost deschisa intr-o perioada anterioara cu maximum 5 ani, cererea de concordat se respinge; daca sunt pe rol cereri nesolutionate inca de deschidere a procedurii insolventei, debitorul nu se afla inca in stare de insolventa, deci concordatul este admisibil, cel putin teoretic, iar procedura concordatului se va putea deschide (daca, evident, sunt intrunite si celelalte conditii formale sau de fond). Ulterior, chestiunea paralelismului procedurii de concordat cu unul sau mai multe dosare in care se cere insolventa debitorului se rezolva dupa regulile la care ne vom referi intr-un material viitor, relativ la efectele deschiderii procedurii concordatului.

Daca, dimpotriva, starea de insolventa este considerata ca fiind o simpla stare de fapt, atunci solutia nu mai este simpla, depinzand aproape exclusiv de hazard sau de arbitrariul judecatorului sindic. Astfel:

(i) aparent, creditorul poate face dovada existentei creantei cu caracteristicile necesare pentru a juca prezumtia de insolventa; ca sa poata obtine deschiderea procedurii de concordat, debitorul trebuie sa rastoarne prezumtia de insolventa, pentru a demonstra ca nu este in stare de insolventa; intr-o asemenea situatie, sunt posibile patru solutii:
– cererea de concordat se respinge, pe baza simplei prezumtii de insolventa, fara ca debitorului sa i se permita sa rastoarne prezumtia, data fiind celeritatea maxima a procedurii;
– debitorul rastoarna prezumtia de insolventa in procedura ce se deruleaza in fata judecatorului sindic sesizat cu cererea de concordat; stiind ca exista cereri de deschidere a procedurii de insolventa pe rol, debitorul ar putea preveni respingerea cererii de concordat aratand acest lucru in insasi cererea sa si anexand de la inceput cererii dovezi ca nu se afla in insolventa, ci intr-o situatie de dificultate financiara; in acest caz, dreptul creditorului la aparare este anihilat, el nefiind citat la solutionarea cererii de concordat; evident ca suntem in prezenta unui paradox, caci debitorul tinde la solutionarea chestiunii insolventei nu in fata judectorului sindic sesizat cu cererea de insolventa (asa cum impune Legea insolventei), ci in fata judectorului sindic sesizat cu cererea de concordat;
– cererea de concordat se suspenda, pana cind debitorul va putea rasturna prezumtia de insolventa, in dosarul de insolventa; in acest caz, sansele unui concordat sunt aproape complet anihilate, intrucat, in scurt timp, simpla dificultate financiara a debitorului se transforma in insolventa; evident, daca prezumtia de insolventa nu poate fi rasturnata, cu consecinta deschiderii procedurii insolventei, un concordat devine inadmisibil, intrucat debitorul este deja in stare de insolventa declarata judiciar;
– dosarul/dosarele de insolventa se suspenda, pana cand debitorul va demonstra, in dosarul de concordat, ca se afla intr-o stare de simpla dificultate financiara; dupa deschiderea procedurii concordatului, intentia de rasturnare a prezumtiei de insolventa in dosarul/dosarele de insolventa devine inutila caci, daca se admite cererea de deschidere a procedurii concordatului, se poate ajunge la omologarea unui concordat, ceea ce are ca efect interdictia formularii de catre creditori a unor cereri de deschidere a procedurii insolventei; in consecinta, usor fortat, dar plauzibil, o astfel de suspendare s-ar putea dispune pentru ca de solutia data in cererea de concordat depinde solutia ce s-ar putea da in cererea/cererile de insolventa aflate deja pe rol;

(ii) aparent, creditorul nu poate face dovada existentei creantei cu caracteristicile necesare pentru a juca prezumtia de insolventa; intr-o asemenea situatie, judecatorul sindic din dosarul de concordat poate dispune deschiderea procedurii concordatului; dupa omologarea concordatului, dosarele de insolventa vor fi scoase de pe rolul tribunalului, avand in vedere cu un concordat omologat opreste deschiderea procedurii insolventei fata de debitor, pe toata perioada concordatului.

Daca debitorul, el insusi, a cerut deschiderea procedurii insolventei, dar cererea sa nu a fost inca solutionata si, ulterior, cere deschiderea procedurii concordatului, atunci judecatorul cererii de concordat va putea: (i) sa admita cererea de concordat, intrucat starea de insolventa nu a fost inca declarata judiciar; (ii) sa admita cererea de concordat, starea de insolventa recunoscuta de debitor in cererea initiala fiind doar o insolventa iminenta; (iii) sa respinga cererea de concordat, pentru abuz de drept sau pentru faptul ca cererea initiala de deschidere a procedurii insolventei contine o recunoastere a starii de insolventa, care nu poate fi revocata.

c) Concordatul poate fi cerut exclusiv de debitor, prin reprezentantii sai legali. Nici Legea concordatului, nici Legea societatilor comerciale nu impun vreo competenta speciala a adunarii generale sau a consiliului de administratie pentru semnarea cererii si declansarea procedurii concordatului.

Concordatul nu poate fi cerut de actionarii, asociatii sau membrii debitorului, fie ei majoritari sau minoritari. Acestia, in cazul in care sesizeaza ca intreprinderea ar putea fi in stare de dificultate financiara, ar putea doar sa declanseze diversele proceduri de alerta (intrebari si interpelari scrise adresate administratorilor, numirea unor experti care sa se pronunte asupra unor situatii suspecte de criza, reclamatii adresate cenzorilor sau auditorilor etc.) sau, la nevoie, sa ceara convocarea unor adunari generale, cu chestiunea acestor dificultati si a utilitatii sau necesitatii concordatului pe ordinea de zi (pentru o astfel de convocare, actionarul trebuie sa detina cel putin 5% din actiuni, iar asociatul cel putin 25% din partile sociale). De altfel, actionarii, asociatii sau membrii debitorului persoana juridical nu sunt participanti directi la procedura concordatului (asa cum nu sunt nici in procedura insolventei). Debitorul aflat sub concordat are aceeasi pozitie ca si debitorul aflat in bonis, cu exceptia unor restrictii ale mandatului reprezentantilor sai legali rezultate din interpunerea conciliatorului intre debitor si judecatorul-sindic sau creditori.

Nici creditorii nu pot declansa procedura concordatului. La solutionarea cererii de deschidere a procedurii concordatului, acestia nici macar nu sunt citati. Teoretic, creditorii ar putea formula interventii in aceasta procedura, pentru a se opune deschiderii procedurii, dar timpul foarte scurt in care trebuie sa se pronunte judecatorul-sindic intr-o astfel cerere (48 de ore de la inregistrare) face imposibila o astfel de interventie. Creditorii participa la solutionarea cererii de constatare si, respectiv, de omologare a concordatului, adica post factum, dupa ce o procedura de concordat s-a deschis deja. Spre deosebire de insolventa, care poate fi ceruta de creditori si unde creditorii pot provoca preluarea ostila a intreprinderii debitorului prin insasi procedura insolventei, concordatul nu poate fi o modalitate de preluare ostila, ci numai de preluare amiabila (negociata cu debitorul, ca parte a ofertei de concordat).

Dat fiind faptul ca initiativa declansarii procedurii concordatului apartine exclusiv debitorului, intreprinderile al caror titular si-a pierdut orice credibilitate fata de partenerii de afaceri sunt sortite procedurii insolventei. Chiar daca astfel de intreprinderi ar avea sanse de salvgardare si ar merita, in sine, ca entitati separabile de titularul sau actual, sa li se acorde o astfel de sansa in afara procedurii insolventei, o propunere de concordat ar fi sortita din start esecului, datorita imaginii negative a titularului sau actual. Desigur ca, daca intreprinderea se separa de titularul sau (spre exemplu, prin preluare amiabila sau ostila, fuziune, divizare, vanzarea/cesiunea afacerii) ori se desemneaza un manager de criza inainte de o cerere de concordat, o astfel de cerere este nu numai admisibila, ci si credibila.

d) Din ratiuni economice si chiar de factura psihologica, intreprinderile mici si microintreprinderile ar putea fi excluse de la aplicarea Legii concordatului.

Fiecare astfel de debitor este o expunere mica, atomizata, pentru creditorii relevanti (banci, furnizori de utilitati, stat). Cel mult salariatii unor astfel de intreprinderi ar putea considera ca “expunerea” lor pe acesti debitori este mare, intrucat disparitia unui astfel de debitor ar insemna disparitia locurilor lor de munca. Pe de alta parte, titularii unor astfel de intreprinderi beneficiaza de o (prea mare) mobilitate in privinta formei de organizare a intreprinderii, putand oricand sa-si transfere afacerea pe o alta persoana juridica, sa modifice obiectul de activitate al societatii, sa inchida si sa deschida din nou orice astfel de intreprindere fara costuri sau riscuri foarte ridicate etc. In fine, astfel de intreprinderi au mici sanse sa fie tratate cu seriozitate de banci si de fisc, mai ales in conditii de criza economica, asa cum sunt cele pe care le traversam in prezent, cind lichiditatile sunt urgent si imperativ necesare (de aceea, spre exemplu, o banca va trece rapid la executare silita sau la insolventa daca o astfel de societate are debite restante, pentru a putea folosi cit mai rapid provizioanele aferente).

Desi Legea concordatului nu contine nici o limitare relativa la dimesiunea intreprinderii debitorului, estimam ca procedura concordatului va avea ca tinta predilecta intreprinderile medii si mari, din cel putin doua motive:

(i) obiectul de activitate al acestora este greu de reorientat, datorita specializarii presupuse de dimensiunile intreprinderii; inchiderea afacerii, care presupune costuri administrative si concedieri in masa, sunt de asemenea complicate si necesita perioade indelungate de punere in aplicare;

(ii) disparitia acestora prin faliment poate avea consecinte nefavorabile pentru intregul mediu social si economic in care activeaza, incepand cu salariatii (care risca sa isi piarda locul de munca), comunitatea locala (care pierde venituri din taxe si impozite si urmeaza sa suporte amplificarea somajului pe plan local), statul roman (care pierde un contribuabil si urmeaza sa suporte cheltuielile de somaj si reconversie profesionala a celor disponibilizati), furnizori etc.

e) Sunt in mod direct si expres exclusi de la beneficiul Legii concordatului debitorii aflati in situatiile enumerate de art. 13, respectiv:
(i) debitorul impotriva caruia s-a pronuntat o hotarare irevocabila de condamnare pentru infractiuni economice;
(ii) debitorul impotriva caruia a fost deschisa procedura insolventei in cei 5 ani anteriori ofertei de concordat preventiv;
(iii) debitorul care, in cei 3 ani anteriori ofertei de concordat preventiv, a mai beneficiat de un concordat preventiv;
(iv) debitorul care, el insusi, in mod individual, a fost condamnat definitiv pentru bancruta frauduloasa, gestiune frauduloasa, abuz de incredere, inselaciune, delapidare, marturie mincinoasa, infractiuni de fals ori infractiuni prevazute in Legea concurentei nr. 21/1996, in ultimii 5 ani anteriori deschiderii procedurii concordatului precum si debitorul ai carui actionarii/asociatii/asociatii comanditari sau administratorii au fost condamnati definitiv, fie separat, fie impreuna cu debitorul, pentru aceleasi infractiuni;
(v) debitorul ai carui membri ai organelor de conducere si/sau supraveghere au fost trasi la raspundere in conditiile Legii insolventei (adica, pentru cauzarea insolventei altor debitori persoane juridice);
(vi) debitorului care are inscrise fapte in cazierul fiscal.

Desi ar fi trebuit sa fie norme clare si precise, avand in vedere ca sunt restrictii ale drepturilor debitorilor care nu pot fi extinse prin analogie si nici nu pot fi supuse interpretarii, textele citate ale art. 13 din Legea concordatului sunt foarte neatent redactate [9] si, in plus, pot da nastere unor grave chestiuni de constitutionalitate.

Astfel, primul caz de excludere vizeaza persoanele juridice care au suferit condamnari irevocabile pentru infractiuni economice. Desi in dreptul roman este acceptata ideea unei responsabilitati penale a persoanei juridice (o entitate care, totusi, nu este o realitate fizica, ci o realitate sau fictiune juridica), textul art. 13 lit. a) din Legea concordatului ridica mai multe probleme de interpretare si aplicare, sistematizandu-se prost cu textul de la lit. d) al aceluiasi art. 13. In primul rand, sfera infractiunilor economice este extrem de vasta si nu este definita ca atare niciunde in lege, de unde un potential de arbitrariu destul de ridicat. O infractiune economica poate fi, spre exemplu, si un furt de curent electric sau o catastrofa ecologica cauzata de o persoana juridica; oare intentia legiuitorului a fost sa excluda de la salvare si intreprinderile organizate de aceste persoane juridice? In al doilea rand, la lit. d) se face referire la o lista de infractiuni care sunt toate economice, de unde o evidenta dubla reglementare. In al treilea rand, restrictia este perpetua, nefiind in niciun fel limitata in timp, ceea ce frizeaza principiul constitutional al limitarii in timp a restrictiei de drepturi. Dar, in plus, in privinta raportului dintre infractiunile de la lit. a) si infractiunile listate la lit. d), mai apare si o inconsecventa a legii, intrucit la lit. a) se vorbeste de hotarari irevocabile, in timp ce la lit. d) se vorbeste de condamnari definitive [10].

In privinta cazului de excludere de la art. 13 lit. d), se observa ca faptele penale ale administratorilor si actionarilor debitorului, care ar trebui sa aiba efecte exclusiv personale (caci insasi raspunderea penala este individuala), isi extind totusi efectele si asupra intreprinderii debitorului. Asa cum s-a vazut mai sus, intreprinderea nu inseamna doar centrul intereselor administratorilor si ale actionarilor, ci si interesele salariatilor, creditorilor, statului, comunitatii locale etc. Consideram ca echitatea se opune la refuzul dreptului actionarilor si al stakeholder-ilor intreprinderii de a apela la proceduri de salvgardare a acesteia, pe motivul anatemei care loveste administratorii sau actionarii titularului intreprinderii. Considerand, fortat, ca echitatea nu are efecte in dreptul afacerilor, extinderea anatemei faptelor penale ale administratorilor asupra persoanei juridice insasi si asupra intreprinderii derulate de aceasta ar putea fi considerata acceptabila. Dincolo de aceasta dilema (daca se accepta sau nu efecte ale echitatii in dreptul afacerilor), este indubitabil ca restrangerea drepturilor persoanei juridice pe motiv de fapte penale ale actionarilor sai este de-a dreptul absurda. O societate pe actiuni, spre exemplu, poate avea mii de actionari, marea lor majoritate fiind complet anomini pentru societate. Daca vreunul dintre ei este condamnat penal, extinderea efectelor acestei condamnari asupra societatii este lipsita de sens si, in plus, este neconstitutionala, intrucat reprezinta o restrangere nejustificata a drepturilor societatii si ale celorlalti actionari. Pentru ca textul sa se poata aplica, el trebuie sa fie interpretat in sensul ca numai faptele penale de genul celor mentionate pentru care debitorul a fost condamnat, impreuna cu actionarul/asociatul/membrul in cauza, pot provoca excluderea debiorului de la beneficiul unui concordat preventiv. In alta ordine de idei, se observa ca restrictia se aplica daca faptele respective au fost condamnate in cei 5 ani anteriori deschiderii procedurii. Deci, momentul de la care se calculeaza retroactiv termenul de 5 ani nu este, cum ar fi fost normal, cel al depunerii ofertei de concordat, ci cel al deschiderii procedurii concordatului. Dar textul art. 13 incepe prin a spune ca nu pot recurge la procedura concordatului, printre altii, debitorii aflati in situatia de la lit. d). Asadar, cum se poate ajunge la deschiderea procedurii, ca sa calculezi ulterior cei 5 ani si sa stabilesti retroactiv ca debitorul nu poate recurge la procedura? Este evident ca suntem in prezenta unui cerc vicios, pe care redactorul – prea neatent – al textului art. 13 l-a creat probabil printr-o simpla operatiune de copy-paste cu un text din fosta Lege nr. 64/1995.

Restrictia de la art. 13 lit. e) are in vedere cazurile in care managerii sau administratorii debitorului au cauzat in trecut insolventa altor debitori si, pentru acest lucru, le-a fost atrasa raspunderea patrimoniala. Suntem in prezenta unei sanctiuni aplicate debitorului pentru ca si-a nominalizat manageri sau administratori vinovati de insolventa altor debitori si care ar fi trebuit sa fie, de fapt, decazuti din dreptul de a fi numiti in astfel de functii. Si in acest caz se pune problema daca este echitabil pentru stakeholder-i intreprinderii debitorului ca o sanctiune personala aplicata managerilor debitorului sa se rasfranga negativ asupra sanselor de salvgardare a intreprinderii si, la fel, se pun probleme de constitutionalitate pe care, probabil, jurisprudenta le va clarifica.

In fine, cerinta de la lit. f) a art. 13, respectiv, ca debitorul sa nu aiba fapte inscrise in cazierul fiscal, este una de natura a ingreuna sau chiar opri procedura. Pentru proba unui cazier fiscal curat, debitorul ar trebui sa ataseze cererii de deschidere a procedurii copie de pe documentul de la fisc din care sa rezulte ca nu are fapte inscrise in cazierul fiscal. In lipsa acestei probe, judecatorul-sindic va putea respinge cererea. O amanare pentru a se depune dovada inexistentei faptelor inscrise in cazierul fiscal ar prejudicia celeritatea procedurii (de altfel, judecatorul sindic trebuie sa se pronunte in maximum 48 de ore de la inregistrarea cererii). Pe de alta parte, daca din certificatul de la fisc rezulta ca debitorul are fapte inscrie in cazierul fiscal, cererea se respinge de plano. Asadar, existenta datoriilor la fisc este, practic, un impediment la deschiderea procedurii concordatului, chiar daca din lege rezulta ca, teoretic, si fiscul poate semna un concordat, daca sunt respectate procedurile de ajutor de stat. Sarcina judecatorului sindic sesizat cu o cerere de deschidere a procedurii concordatului este si mai dificila daca debitorul demonstreaza ca datoriile sale fiscale sunt contestate. Din Legea concordatului rezulta ca creantele contestate sau in litigiu nu sunt luate in calcul la formarea majoritatii necesare pentru constatarea sau, dupa caz, omologarea concordatului, dar nu rezulta expres daca eventuala contestare a datoriilor la fisc (si care apar in cazierul fiscal) face posibila totusi deschiderea procedurii. Din moment ce faptele inscrise in cazierul fiscal elimina debitorul in cauza de la beneficiul concordatului, singura solutie posibila este aceea a respingerii cererii, chiar si in caz de contestare a creanei fiscale. Asadar, daca un debitor are potentiale datorii scadente de milioane la creditori cu care s-ar putea intelege pentru a-si salva afacerea, existenta unei datorii chiar de 100 de lei fata de fisc, inscrisa in cazierul fiscal, va duce la respingerea cererii de concordat. Iar o astfel de solutie, in mod evident, il va determina pe debitor la a cere insolventa voluntara. Iata o conceptie foarte “sanatoasa” a Statului roman, in special a fiscului roman, asupra modului in care ar trebui sa ajute mediul de afaceri sa se salveze de la insolventa/faliment sstemic.

3. Concordatul preventiv se incheie si se deruleaza in folosul comun al debitorului si creditorilor. De aceea, textul art. 1 din Legea concordatului nu trebuie interpretat literal, in sensul ca doar debitorul ar fi beneficiarul al procedurii.

Scopul procedurii concordatului este nu numai salvgardarea intreprinderii debitorului, ci si pastrarea locurilor de munca si acoperirea creantelor contra debitorului.

Creditorii, ca si in cazul reorganizarii judiciare, vor putea fi convinsi sa accepte planul de redresare daca debitorul va demonstra ca acestia pot fi platiti in conditii mai avantajoase acceptand concordatul decat in cazul falimentului. Ar fi o greseala conceptuala grava daca, in mod insidios, concordatul ar fi folosit cu scop de tergiversare, adica de pretinsa modalitate de redresare a debitorului, urmata de o reorganizare judiciara. Esecul unui astfel de concordat insidios va conduce la falimentul debitorului, caci creditorii sai nu ii vor mai acorda sansa unei reorganizari judiciare. Un debitor de rea-credinta nu poate abuza de sansele legale de redresare, prelungind la nesfarsit procedura.

Debitorul se va asigura, prin discutii si negocieri preliminare cu creditorii relevanti, ca acestia vor vota un concordat, pe baza caruia debitorul sa depaseasca starea de dificultate financiara in care se afla. Daca sunt sanse de redresare, dar in urma negocierilor preliminare cu creditorii relevanti rezulta ca acestia nu vor vota un concordat, atunci debitorul ar trebui sa ceara deschiderea procedurii insolventei (esecul negocierilor preliminare il poate aduce pe debitor in stare de insolventa iminenta sau actuala). Chiar daca posibilitatea votului asupra unui plan de reorganizare, dupa esecul acestor negocieri preliminare, este redusa, totusi, un plan poate fi votat, mai ales daca se propune cooptarea unui investitor sau o cesiune a intreprinderii. In plus, insolventa opreste curgerea dobanzilor si a penalitatilor, reducand masa credala, iar planul poate opera stergeri de datorii, reduceri de personal, continuarea sau oprirea un contracte etc. care ar putea face reorganizarea fezabila. Daca sansele de redresare sunt iluzorii, atunci debitorul ar trebui sa ceara direct falimentul. Procedura de votare a concordatului ar presupune o anumita publicitate asupra dificultatilor financiare pe care le traverseaza debitorul, astfel ca, daca creditorii s-ar arata din start neincrezatori in sansele debitorului de redresare, ei vor vota contra aprobarii concordatului, aratand astfel ca nu mai au incredere in debitor, care si-a diminuat sau chiar si-a pierdut credibilitatea prin afisarea starii sale de dificultate financiara. De aceea, daca la mijloc este, in realitate, o intentie de inselare a creditorilor sau de tergiversare, sansa acordata de lege debitorului se poate intoarce impotriva sa.

Pe de alta parte, creditorii care se dezintereseaza de propunerea de concordat din partea debitorului, pot si ei sa fie sanctionati prin faptul ca, nereusind sa-i aduca la masa negocierilor, debitorul va fi obligat sa ceara deschiderea procedurii insolventei. Creditorii, pentru a evita consecintele nefavorabile ale insolventei unui astfel de debitor, vor trebui sa priveasca cu seriozitate propunerea de concordat preventiv.

[1] Ori de cate ori ne vom referi la Legea concordatului, in cuprinsul prezentului material, se va intelege ca avem in vedere Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv si mandatului ad-hoc, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 870 din 14 decembrie 2009.

[10] Oare marii specialisti din ANAF care au insistat pentru aceste amendamente nu au stiut ca notiunea de hotarare irevocabila in penal este un non-sens juridic?

prof. univ. dr. Gheorghe PIPEREA

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?