Curtea de Apel Bucuresti. Legalitatea grevei de la metrou
19 martie 2010 | JURIDICE.ro
Dosar nr. 45352/3/2009
Format vechi nr.116/2010
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL BUCUREŞTI
SECŢIA A VII A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ŞI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr. 1080/R
Şedinţa publică din data de 2 martie 2010
Curtea compusă din:
PREŞEDINTE – Amelia Farmathy
JUDECĂTOR – Dorina Zeca
JUDECĂTOR – Magdalena Petre
GREFIER – Mihaela Colindeaţă
*****************
Pe rol soluţionarea cererii de recurs formulate de către recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B., împotriva sentinţei civile nr.7287 din data de 18.11.2009, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.45352/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA – având ca obiect „acţiune în constatarea nelegalităţii grevei”.
La apelul nominal făcut în şedinţă publică, au răspuns: recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. prin apărătorul său ales d-nul avocat Laurenţiu Veţeleanu, cu împuternicire avocaţială de reprezentare ataşată la fila 23 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistenţă juridică nr.22488 din data de 09.12.2009 şi intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA prin consilierii săi juridici, d-na Pîrvan Laura, d-nul Cristea Sorin şi Safciu Eduard, cu delegaţie ataşată la fila 22 dosar recurs.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează Curţii faptul că pentru termenul de azi s-a depus la dosar prin serviciul „registratură” al secţiei la data de 25.02.2010 de către intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză, în dublu exemplar.
Curtea în şedinţă publică, procedează la comunicarea întâmpinării formulate în cauză de către intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA către recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B., prin avocat.
Recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. prin avocat, interpelat fiind, arată că nu solicită termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării comunicate la termenul de azi.
Părţile, interpelate fiind, arată că până la acest moment nu au ajuns la o înţelegere în ceea ce priveşte soluţionarea pe cale amiabilă a litigiului.
Recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. prin avocat, având cuvântul, arată că în această fază procesuală înţelege să solicite încuviinţarea probei cu înscrisuri în ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, în raport de motivarea instanţei de fond, potrivit cu care:„deşi salariaţii sunt îndreptăţiţi să solicite negocierile salariilor, Tribunalul apreciază că o astfel de revendicare trebuie să aibă la bază studii temeinice privind veniturile suplimentare realizate de unitate, cheltuielile totale, gradul de acoperire al acestora din obţinerea veniturilor precum şi cât anume din cheltuieli reprezintă majorarea solicitată. Simpla creştere prognozată a indicelui de profitabilitate a muncii nu este în sine un factor suficient care să justifice majorarea solicitată”.
În acest sens, arată că a solicitat la instanţa de fond proba cu înscrisuri, şi în acest sens, a solicitat să i se pună în vedere intimatei de azi să depună la dosar balanţele, bugetul de venituri/cheltuieli pe anii 2008 şi 2009, tocmai pentru a proba că această cerere este întemeiată. Instanţa de fond a respins proba solicitată, astfel că, în raport de cele expuse, solicită încuviinţarea acestei probe în recurs, apreciind cererea ca fiind întemeiată.
Curtea acordă cuvântul intimatei-reclamante SC „Metrorex” SA, prin consilier juridic, asupra cererii de probatorii formulate de către recurentul-pârât, prin avocat.
Intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA, prin consilier juridic, d-na Pîrvan Laura, având cuvântul, arată că se opune încuviinţării cererii de probatorii formulate de către recurentul-pârât, prin avocat, apreciind ca fiind suficiente şi pertinente înscrisurile care au fost avute în vedere de către instanţa de fond la soluţionarea pricinii.
Curtea având în vedere obiectul cererii deduse judecăţii, respectiv „acţiune în constatarea nelegalităţii grevei”, apreciază cererea de probatorii formulată de către recurentul-pârât prin avocat ca nefiind întemeiată, motivat de faptul că instanţa de control judiciar nu poate să cenzureze motivarea instanţei de fond sub aspectul învederat, în ceea ce priveşte eventualele măsuri salariale.
Recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. prin avocat, având cuvântul, în prealabil, arată că, excepţia neconstituţionalităţii, este o critică adusă la soluţia instanţei de fond pe acelaşi temei de drept, privind eventualele măsuri salariale, astfel încât, solicită ca în raport de prevederile legale incidente în cauză raportat la dispoziţiile contractului colectiv de muncă, precum şi la negocierile purtate de această unitate salarială, să se dispună suspendarea judecăţii pricinii şi trimiterea dosarului pentru soluţionarea excepţiei expres invocate la Curtea Constituţională pentru motivele arătate, motivat de faptul că nu există o greşeală în acest sens, ci este util şi pertinent pentru o judecată legală.
Curtea respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, formulată de către recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B., prin avocat, motivat de faptul că aceasta excepţie nu este o critică adusă împotriva unui text de lege, ci este invocată ca şi motiv de recurs.
Curtea constatând cauza în stare de judecată, acordă cuvântul prezente pe excepţia de neconstituţionalitate, ca şi motiv de recurs, cât şi pe fondul cererii deduse judecăţii.
Recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. prin avocat, având cuvântul, solicită, că în ceea ce priveşte excepţia neconstituţionalităţii invocate, a se avea în vedere critica la motivele care au stat la baza respingerii ca inadmisibile a acestei cereri la judecata în fond, potrivit cu care: „tribunalul apreciază că scrisoarea de intenţia a fondului Monetar nu constituie lege sau ordonanţă…”. Ori, raportat la această motivare, instanţa de fond a trecut la respingerea cererii ca inadmisibilă, cerere formulată distinct şi motivată corespunzător. În acest sens, solicită a se avea în vedere faptul că s-a formulat expres o cerere de neconstituţionalitate a unui text de lege aprobat prin art. 2 din O.U.G. Nr.99/2009, cererea îndeplinind condiţiile invocate în baza unui memoriu depus separat.
Mai mult decât atât, acest text de lege nu a mai fost atacat, are legătură cu soluţionarea cauzei, cu atât mai mult cu cât în cauză s-a pus problema de nediscutare şi neparticipare a intimatei la negocierile privind drepturile salariale.
Apreciază că în cauză se impune trimiterea dosarului Curţii Constituţionale, pentru a se pronunţa pe excepţia invocată, aşa cum a fost pe larg detaliată printr-un memoriu separat.
Pe recurs, recurentul-pârât Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. prin avocat, având cuvântul, arată că prima critică adusă soluţiei instanţei de fond se referă la faptul că aceasta a fost dată cu aplicarea şi interpretarea eronată a prevederilor legale, în condiţiile în care instanţa de fond îşi motivează hotărârea pe următoarele considerente: „din dispoziţiile Legii nr. 168/1999 relevante în cauză rezultă că nu este posibilă declanşarea grevei decât în legătură cu revendicările care au făcut obiectul negocierilor colective, declararea grevei cu privire la revendicări care nu au fost în prealabil supuse negocierii imprimă acesteia un caracter nelegal… în cauză se reţine că asupra revendicărilor salariale nu au fost purtate negocieri între partenerii sociali, reprezentanţii patronatului având mandat de negociere limitat în chestiuni ce nu implică majorări ale fondului de salarii până la aprobarea bugetului.”
Astfel, solicită a se avea în vedere faptul că, chiar intimata de azi, în calitatea sa de patronat, a refuzat să discute, respectiv să negocieze în lipsa unui buget aprobat, aceasta fiind cea care a încălcat litera şi spiritul legii şi nu reprezentanţii sindicatului,
Mai mult decât atât, la dosar există o serie de documente care atestă că acest dialog a existat, pe situaţia de fapt, şi în acest sens solicită a se avea în vedere procesul-verbal încheiat, din care rezultă faptul că intimata, aşa cum s-a mai arătat, nu înţelege să procedeze la negocieri întrucât nu are buget.
Instanţa de fond, în spiritul motivării sus citate, instituie principiul în conformitate cu care orice patronat refuză să discute, că nu are mandat şi sindicaliştii nu pot declanşa greva deoarece revendicările „nu au format obiectul dialogului”. Ori, această motivare este inadmisibilă, în raport de înscrisurile depuse la dosar, care atestă existenţa rundelor de negociere, însă reprezentanţii Metrorex, cu încălcarea formelor legale, au refuzat să negocieze în lipsa unui buget.
În consecinţă, solicită a se constata faptul că sindicatul şi-a respectat dispoziţiile legale, intimata fiind cea în culpă, însă culpa sa duce la nelegalitatea grevei.
O altă critică adusă soluţiei instanţei de fond vizează motivul trei de recurs, referitor la aprecierea tribunalului în conformitate cu care „în ce priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 44 din Legea nr. 168/1999, instanţa reţine faptul că într-adevăr, astfel cum susţine pârâtul, acesta se referă la greva de avertisment. Cu toate acestea, tribunalul apreciază că acest text de lege trebuie interpretat în sensul în care are vreun efect iar nu în sensul în care acesta ar fi complet lipsit de eficacitate”, apreciind că textul de lege privind greva de avertisment se aplică şi la greva generală, grevă declanşată „încălcând dispoziţiile imperative”.
În raport de această motivare, recurentul-pârât prin avocat, consideră că instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată cu aplicarea greşită a legii, existând o neconcordanţă, întrucât acolo unde lege nu distinge, nici noi nu putem distinge, neputând merge pe deducţie, raportat la principiul sus citat.
În ceea ce priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs, referitor la îndeplinirea de către organizatorii şi conducătorii grevei a obligaţiei prevăzute de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 168/1999, recurentul-pârât prin avocat, are rugămintea ca instanţa de recurs să răspundă la această critică şi pentru viitor, în măsura celorlalte critici aduse, referitoare la obligaţia de a asigura 1/3 din activitate pe parcursul grevei.
Apreciază că motivarea instanţei de fond este neîntemeiată, aceasta încălcând dreptul la grevă al lucrătorilor de la metrou.
În acest sens, solicită a se avea în vedere regulamentul general, potrivit cu care, în astfel de situaţii trebuie asigurată 1/3 din activitate, lucru care de altfel s-a şi întâmplat, din respect pentru călătorii cu metroul, cât şi faţă de prevederile legale privind activitate de transport de călători – vezi varianta 1/3 din timpul aferent de muncă, variantă expres prevăzută de Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Ori, în raport de cele expuse, solicită a se constata faptul că motivare instanţei de fond este perfectă ca motiv de suspendare şi nicidecum ca un motiv de nelegalitate.
Tot pe acest aspect, recurentul-pârât prin avocat, solicită a se avea în vedere faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de legea specială a părţilor, întrucât a dovedit, fără putinţă de tăgadă faptul că a asigurat 1/3 din activitate, respectiv o durată de 8 ore din cele 20 de ore aferente transportului de persoane, respectiv cu peste patru ore mai mult decât minimul de opt ore impus de lege, transportul desfăşurându-se în intervalul orar 16,00 – 24,00.
Faţă de aceste considerente, recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. prin avocat, concluzionează în sensul admiterii recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în scris.
Fără cheltuieli de judecată.
Intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA prin consilier juridic, d-na Pîrvan Laura, având cuvântul în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, solicită a se avea în vedere punctul 16 din scrisoarea suplimentară de intenţie semnată de autorităţile române la data de 08.09.2009 şi aprobată prin Decizia Consiliului director al F.M.I. din 21.09.2009, aşa cum este ea ratificată prin art. 2 din O.U.G. nr. 99/2009, scrisoare care nu constituie lege sau ordonanţă în vigoare.
Mai mult decât atât, solicită a se avea în vedere faptul că intimata a renunţat la motivarea acţiunii în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 99/200, aspect cunoscut şi de recurentul de azi, atâta vreme cât a solicitat, în şedinţă publică, să se consemneze renunţarea la motivarea pe baza prevederilor actului normativ citat, a se vedea în acest sens fila 3 tezele 2-3 din încheierea de şedinţă din data de 18.11.2009.
În consecinţă, solicită a se constata că cele reţinute de către instanţa de fond pe aspectul neconstituţionalităţii sunt corecte.
În ce priveşte motivul doi de recurs, intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA, prin consilier juridic, d-nul Cristea Sorin, arată că în opinia sa, criticile sunt irelevante, în raport de data aprobării bugetului prin Hotărâre de Guvern, publicată în Monitorul Oficial, ceea ce făcea posibilă cunoaşterea bugetului de către sindicalişti.
Mai mult decât atât, solicită a se avea în vedere faptul că reprezentanţii sindicatului au participat cel puţin lunar la şedinţele Consiliului de Administraţie, punându-le la dispoziţie documentele care le invocă, simpla prezenţă a acestor documente fără un studiu,nu poate fi avută în vedere, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost invocate la acel moment.
Referitor la cel de-al patrulea motiv invocat, în raport de prevederile art. 4 din Legea nr. 168/1999, intimata-reclamantă prin consilier juridic, arată că instanţa se referă, aşa cum susţine pârâtul, la greva de avertisment. Ori, în opinia sa, în baza dispoziţiilor art. 101 alin. (1) Cod proc. civ. cu care se completează legea conflictelor de muncă, şi luând în considerare data de 12.11.2009, dată la care a avut loc greva de avertisment, declanşarea grevei propriu-zise la data de 17.11.2009, a avut loc la mai puţin de 5 zile, deci cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 44 din Legea nr. 168/1999, aspect care a impus grevei un caracter nelegal.
Referitor la dispoziţiile art. 66 din Contractul colectiv de muncă, intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA prin consilier juridic, d-nul Safciuc Eduard, având cuvântul, arată că în cauză trebuie avut în vedere scopul societăţii, prin urmare transportul de persoane cu metroul, care este o activitate care se circumscrie sferei serviciului public, social şi de protecţie civilă. Astfel, încetarea totală a activităţii, se răsfrânge asupra tuturor utilizatorilor, în mod negativ, provocând perturbarea întregii activităţi de transport în subteran, cu consecinţa producerii de prejudicii nu numai patronatului şi salariaţilor, dar şi unităţii locale căreia în intervalul de timp arătat nu satisface necesităţile minime de viaţă.
În consecinţă, apreciază că dispoziţiile legale sus citate nu-şi găsesc aplicabilitatea în speţa dedusă judecăţii.
Faţă de aceste considerente, intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA, prin consilier juridic, concluzionează în sensul respingerii recursului declarat de către recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. , ca neîntemeiat şi nefundat.
Fără cheltuieli de judecată.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispoziţiilor art.150 Cod proc, civ. şi reţine cauza spre soluţionare.
C U R T E A,
Prin recursul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a Civilă şi pentru cauze privind Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, recurentul „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B. a criticat sentinţa civilă nr. 7687/18.11.2009 pronunţată în dosarul nr. 45352/2/LM/2009, subsumându-şi criticile motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 şi art. 304 indice 1 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea cererii de recurs, recurentul a susţinut, în esenţă, faptul că instanţa de fond a interpretat greşit legea, respectiv articolele din Legea nr. 168/1999 care reglementează condiţiile în care se poate declanşa greva, excedând, prin raţionamentele expuse în considerentele sentinţei, limitelor dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Recurentul a criticat şi soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din OUG nr. 99/2009 ca inadmisibilă, arătând că actul normativ reprezentat de o ordonanţă intră în aria de competenţă jurisdicţional-constituţională.
Intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
În expunerea apărărilor formulate, intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de fond şi-a motivat în mod corespunzător soluţia, pretenţiile salariale constituind un motiv de nelegalitate al grevei atât cât timp acestea nu au format, în mod serios şi efectiv, obiect al negocierii în lipsa prezentării de către partenerul de dialog social a surselor concrete financiare din care s-ar putea asigura creşterea salarială revendicată.
Intimata-pârâtă a reiterat în întâmpinare argumentele expuse iniţial în cererea de chemare în judecată referitoare la nerespectarea intervalului de 5 zile între greva de avertisment şi declanşarea grevei şi la afectarea gravă a vieţii comunităţii ca efect al încetării activităţilor specifice de transport în intervalul orar 4–16.
Analizând recursul, prin prisma criticilor şi apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 7687/18.11.2009, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale a admis acţiunea formulată de reclamanta-intimată SC „Metrorex” SA şi a constatat nelegală greva declanşată la data de 17.11.2009, dispunând încetarea de îndată a acesteia.
Pentru a motiva această soluţie, instanţa de fond a urmat un raţionament cuprinzând trei argumente principale pe care le-a dezvoltat în conţinutul considerentelor.
Primul argument constă în faptul că recurentul-pârât nu a prezentat propunerile de soluţionare a revendicărilor formulate, contrar cerinţelor art.14 din Legea nr.168/1999, ceea ce face ca etapa negocierii şi concilierii să nu fi avut un caracter real şi serios, părând mai degrabă a constitui îndeplinirea formală a acestor etape obligatorii în soluţionarea conflictelor de interese, doar în vederea declanşării grevei, ceea ce invalidează demersurile părţii în culpă şi imprimă grevei un caracter nelegal.
În legătură cu acest prim argument, instanţa de fond a mai arătat că propunerea vizând creşterea salariului este succint motivată şi nu cuprinde nicio propunere de soluţionare a acestei revendicări şi că la momentul declanşării conflictului colectiv de muncă singura nemulţumire a salariaţilor era aceea legată de mandatul dat comisiei de negociere ce nu permitea acesteia să negocieze drepturile salariale suplimentare până la aprobarea bugetului şi de faptul că celelalte revendicări nu au fost discutate în cursul întâlnirilor de negociere. În acest sens, Tribunalul Bucureşti a apreciat că dispoziţiile Legii nr.178/1999 (în realitate este vorba despre Legea nr.168/1999) relevante în cauză nu permit declanşarea grevei decât în legătură cu revendicările care au făcut obiectul negocierii, declanşarea grevei cu privire la revendicări care nu au fost în prealabil supuse negocierii, imprimând acesteia un caracter nelegal.
Instanţa de fond a continuat demersul analizei minuţioase a temeiniciei pretenţiilor salariaţilor reprezentaţi de pârâtul-recurent apreciind că, deşi salariaţii sunt îndreptăţiţi să solicite negocierea, o astfel de revendicare trebuie să aibă la bază studii temeinice privind veniturile suplimentare realizate de unitate, cheltuieli totale, gradul de acoperire al acestora din obţinerea veniturilor precum şi cât anume din cheltuieli reprezintă majorarea solicitată. Simpla creştere prognozată a indicelui de profitabilitate a muncii nu este în sine un factor suficient care să justifice majorarea salarială.
Cel de-al doilea argument al raţionamentului juridic conţinut de considerentele sentinţei recurate se raportează la nerespectarea dispoziţiilor imperative ale art. 14 din Legea nr. 168/1999, respectiv nerespectarea termenului de 5 zile dintre data grevei de avertisment şi data grevei propriu-zise, termen în privinţa căruia instanţa de fond a apreciat incidenţa calculului procedural al termenelor pe zile libere cuprins în art. 101 alin. 1 Cod pr. civilă.
Ultimul argument, pe larg detaliat de Tribunal, se referă la nerespectarea de către angajaţii participanţi la grevă a dispoziţiilor art. 66 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 ce impun asigurarea pe durata grevei a serviciilor esenţiale, însă nu mai puţin de 1/3 din activitatea normală, cu satisfacerea cerinţelor minime de viaţă ale comunităţii locale.
În acest sens, Tribunalul a considerat că, în speţă, condiţia vizând asigurarea unei treimi din activitatea normală a fost respectată, aspect ce rezultă din probatoriu, dar că nu a fost îndeplinită condiţia privind satisfacerea cerinţelor minime de viaţă a comunităţii locale.
În rezvoltarea acestor susţineri instanţa de fond a reţinut că potrivit art. 4 din HG nr. 482/1999, societatea „Metrorex desfăşoară activităţi de transport de persoane pe reţeaua de căi ferate subterane şi supraterane, în condiţii de siguranţă a circulaţiei, în scopul satisfacerii interesului public, social şi de protecţie civilă (…)”.
Din analiza obiectelor de activitate prevăzute la literele a-c ale art. 4 alin.1 din HG nr.482/1999 se observă fără dubiu că acestea sunt în realitate activităţi conexe, desfăşurate în scopul realizării în bune condiţii a obiectului principal de activitate, respectiv acela de transport de persoane.
În măsura în care Metrorex SA deţine monopolul cu privire la transportul public de călători pe reţeaua de cale ferată subterană instanţa apreciază că faţă de intervalul orar ales pentru desfăşurarea grevei, respectiv 4–16, încetarea totală a activităţii de transport este de natură să afecteze grav viaţa întregii comunităţi locale.
Aceasta deoarece în intervalul arătat, când marea majoritate a locuitorilor folosesc reţeaua de transport subterană spre a se deplasa la locurile de muncă, şcoli, etc, încetarea totală a activităţii la metrou este de natură să conducă şi la paralizarea activităţii de transport la suprafaţă, prin supra-aglomerarea acesteia.
Fără a nega dreptul lucrătorilor la greva, tribunalul a apreciat totuşi că acesta nu este unul absolut şi deci că trebuie exercitat în condiţiile şi limitele prevăzute de lege şi cu respectarea garanţiilor prevăzute în scopul asigurării unor servicii esenţiale pentru viaţa comunităţii, în caz contrar exercitarea dreptului la grevă devenind abuzivă.
În ce priveşte apărarea pârâtului, în sensul că prin contractul colectiv de muncă au fost detaliate modalităţile de exercitare a dreptului la grevă (respectiv 1/3 din lungimea reţelei sau 1/3 din timp) instanţa a apreciat că, deşi părţile au dreptul de a insera clauze lămuritoare în acest sens în contractul de muncă, acestea nu pot totuşi veni în contradicţie cu dispoziţiile imperative ale legii.
Ori dispoziţiile art. 66 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 au caracter imperativ, fiind edictate în considerarea interesului general al comunităţii şi faţă de importanţa serviciilor sociale la care textul face trimitere (unităţile sanitare şi de asistenţă socială, de telecomunicaţii, ale radioului şi televiziunii publice, în unităţile de transporturi pe căile ferate, inclusiv pentru gardienii feroviari, în unităţile care asigură transportul în comun şi salubritatea localităţilor, precum şi aprovizionarea populaţiei cu gaze, energie electrică, căldură şi apă), astfel că o eventuală interpretare a modalităţilor de aplicare a acestora nu poate fi în nici un caz de natură să contravină tocmai scopului în care acestea au fost edictate.
Aşa fiind, în măsura în care clauzele inserate de părţi în contractul colectiv de muncă tind a conduce la o aplicare trunchiată a legii, în detrimentul interesului membrilor comunităţii, orice înţelegere în acest sens vine în contradicţie cu scopul reglementării, neputând fi aşadar avută în vedere.
Concluzionând în legătură cu acest din urmă argument, Tribunalul a apreciat că desfăşurarea grevei în intervalul 4-16 nu numai că nu s-a făcut cu respectarea cerinţelor minime de viaţă ale comunităţii locale, ci este de natură a afecta negativ grav viaţa comunităţii, ceea ce imprimă grevei un caracter nelegal.
Curtea a optat pentru redarea in extenso a considerentelor instanţei de fond cu menţiunea opiniei separate a celor doi asistenţi judiciari, pentru ca multiplele trimiteri la argumentele Tribunalului să poată să se regăsească în chiar conţinutul prezentei motivări, în contextul în care analiza legalităţii şi temeiniciei soluţiei pe ansamblu va fi realizată de instanţa de control judiciar prin raportare la fiecare dintre cele trei idei principale care au fundamentat sentinţa recurată.
Înainte de a începe acest demers, Curtea consideră oportun să definească şi să plaseze locul şi importanţa conflictelor colective de muncă în contextul consacrării constituţionale a dreptului la grevă şi a dreptului de a desfăşura negocieri colective.
Aceste aprecieri de ordin general se vor regăsi punctual şi în analiza sentinţei recurate şi au rolul de a sublinia că o instanţă, indiferent de grad de jurisdicţie, are obligaţia de a realiza o apreciere obiectivă, imparţială, care are ca punct de plecare contextul faptic asupra căruia se verifică îndeplinirea dispoziţiilor legale, iar nu o înşiruire de aspecte formale, superficial şi părtinitor expuse.
Dreptul la grevă reprezintă, dincolo de inconvenientele şi efectele negative pe care le poate genera, un drept fundamental recunoscut salariaţilor, fiind garantat de dispoziţiile art.43 alin.1 din Constituţia României. Fireşte că acest drept este supus unor condiţii şi limite de exercitare, însă acestea din urmă, prin modalitatea în care sunt reglementate de legiuitor, nu trebuie să fie de natură să afecteze chiar substanţa dreptului, prin această substanţă Curtea înţelegând nu numai posibilitatea declanşării grevei, ci şi posibilitatea efectivă de producere a efectelor unui asemenea demers, chiar dacă, la nivel economico-social, aceste efecte pot avea un impact negativ, de natură să afecteze desfăşurarea normală a activităţii într-un anumit sector de activitate sau traiul cotidian al unor comunităţi, la nivel local sau naţional.
În alţi termeni, greva reprezintă o modalitate legală, constituţională de pune presiune asupra partenerului de dialog social, ori de câte ori acesta din urmă refuză să negocieze sau negocierile au avut rezultate nesatisfăcătoare.
Greva, ca formă de protest legal a salariaţilor, nu este întâmplător cuprinsă în textul Constituţiei unde se regăsesc cele mai importante drepturi recunoscute şi garantate indivizilor.
Această împrejurare demonstrează că s-a urmărit crearea unui cadru legal în care salariatul, beneficiind de sprijinul şi solidaritatea celorlalţi salariaţi, să poată ajunge să impună o anumită conduită angajatorului care dispune de incomparabil mai multă forţă economică şi deţine de cele mai multe ori, prin forţa împrejurărilor, o poziţie dominantă pe care, în lipsa unor mijloace legale eficiente, salariatul sau, după caz, salariaţii nu o pot coborî către un nivel al echilibrului acceptat.
Echilibrul vectorilor sociali, convergenţa minimală a intereselor contrare ale angajatorului, faţă de cele ale salariaţilor, se materializează în dreptul garantat constituţional al salariaţilor de a purta negocieri colective în materie de muncă şi în caracterul obligatoriu al Convenţiilor colective odată cu acestea au fost semnate şi înregistrate.
Consacrând în textul constituţional atât dreptul la negocieri colective, cât şi dreptul la grevă, se poate aprecia că legiuitorul a înţeles să le confere o importanţă egală, fundamentală în desfăşurarea relaţiilor de muncă în care este firesc ca părţile să aibă interese divergente, dar trebuie evitat ca una dintre ele să poată ajunge într-o poziţie de control absolut.
Acesta este motivul pentru care a fost recunoscut atât dreptul la grevă pentru a contracara o anumită atitudine a angajatorului, dar, în egală măsură, au fost stabilite limitele în care acest drept să fie exercitat pentru a nu rupe echilibrul care trebuie să subziste între părţi şi pentru a nu extinde, de o manieră nerezonabilă, efectele unui astfel de protest în privinţa terţilor.
Legat de aceste aprecieri, Curtea reţine şi evoluţia jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Demir şi Baykara contra Turciei, a apreciat, revenind asupra jurisprudenţei sale anterioare, că dreptul la negociere colectivă a devenit unul dintre elementele esenţiale ale dreptului de a fonda sindicate şi de a se afilia la alte sindicate în scopul apărării intereselor, drept ce formează conţinutul art.11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acest context, se impune ca instanţele naţionale să verifice dacă legislaţia care reglementează dreptul la grevă poate ajunge să afecteze substanţa dreptului la grevă şi să conducă, implicit, la diminuarea semnificativă a conţinutului concret al dreptului de a purta negocieri colective.
În legislaţia românească, desfăşurarea conflictelor colective de muncă este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 168/1999 la care, de altfel, şi instanţa de fond a făcut referiri precise, dar numai sub aspectul redării conţinutului acestor prevederi. Cât priveşte interpretarea respectivelor dispoziţii legale, instanţa de fond a preferat o abordare excesiv de formalistă, vădit părtinitoare şi, cu referire la dezvoltarea celui de-al treilea argument pe care a fost fundamentată sentinţa, contradictorie.
În cauza supusă controlului judiciar, substanţa dreptului la grevă a fost prejudiciată, dar nu ca urmare a unei legislaţii extrem de restrictive, ci ca rezultat al naturii argumentelor în baza cărora instanţa de fond a apreciat întemeiată solicitarea declarării ilegale a grevei.
Limitarea dreptului la grevă s-a realizat, dar nu ca efect al unor texte de lege criticabile sub aspectul conţinutului concret, ci ca efect al unei aprecieri care a pus accent exclusiv pe textele de lege, interpretate de o manieră rigidă şi chiar nelegală.
Sub acest aspect, Curtea remarcă faptul că instanţa de fond a considerat că recurentul, în etapele premergătoare declanşării grevei propriu-zise, ar fi urmărit parcurgerea formală, superficială a acestor etape pentru a-şi atinge scopul, şi anume declanşarea grevei. În acest sens, instanţa de fond a susţinut că salariaţii nu au prezentat propuneri concrete privind modalităţile de mărire a salariilor, ci doar au motivat succint aceste propuneri, simpla creştere prognozată a indicelui de profitabilitate a muncii nefiind în sine un factor suficient care să justifice majorarea salarială, o astfel de revendicare trebuind să aibă la bază studii temeinice privind veniturile suplimentare realizate de unitate, cheltuielile totale, gradul de acoperire al acestora din obţinerea veniturilor, precum şi cât anume din cheltuieli reprezintă majorarea solicitată.
Raportând toate aceste consideraţii la conţinutul sintetic al art. 14 din Legea nr. 168/1999 (iar nu Legea nr. 178/1999, cum, din eroare şi probabil ca urmare a neverificării riguroase a lucrării, apare înscris de mai multe ori în cuprinsul considerentelor sentinţei), Curtea se întreabă de unde a ajuns instanţa de fond să reţină atât obligaţii în sarcina salariaţilor, în contextul în care elementele la care face referire Tribunalul ar putea reprezenta, în cel mai fericit caz, obiectul unui raport de audit efectuat de o firmă de consultanţă specializată în analize economico-financiare. Instanţa de fond pare să ignore cu desăvârşire realitatea, şi anume faptul că salariaţii. În ansamblul lor, au cele mai diverse profesii, de la mecanic de locomotivă, inginer, controlor de trafic, până la muncitori necalificaţi, toate aceste meserii având prea puţin în comun cu competenţa de a efectua astfel de analize laborioase.
În afara acestui factor obiectiv, mai intervine şi aspectul financiar pe care îl implică asemenea analize. Pentru realizarea unui audit sau, în orice caz, a unui studiu serios de impact economico-financiar, este nevoie de bani care să acopere plata unor astfel de servicii, or, în speţă, salariaţii Metrorex exact acest aspect îl revendică, şi anume o creştere salarială, de unde concluzia logică potrivit căreia este puţin probabil ca salariaţii să dispună de asemenea fonduri.
Curtea apreciază că orice argument al instanţei de fond trebuia să treacă dincolo de suportul material al hârtiei pe care a fost înscris şi să se regăsească în realitatea cauzei deduse judecăţii. Dimpotrivă, Tribunalul s-a limitat la a enumera o multitudine de obligaţii pe care pârâta-recurentă ar fi trebuit să le îndeplinească la momentul declanşării conflictului, fără însă a detalia şi mijloacele pe care salariaţii le-ar fi avut în acest sens şi pe care aceştia, cu rea-credinţă, nu le-ar fi folosit.
Nicio dispoziţie legală nu obligă salariaţii care cer, printre altele, salarii mai mari, să realizeze studii temeinice cu privire la această revendicare pentru că, pe de o parte, nu au competenţa necesară şi pe de altă parte pentru că asemenea studii, în mod normal, revin în sarcina celui care urmăreşte în primul rând eficienţa şi profilul activităţii desfăşurate, adică în sarcina angajatorului. Acesta dispune şi de resursele financiare suficiente şi de o perspectivă completă şi complexă asupra activităţii în ansamblul ei.
Salariatul are ca obligaţie principală prestarea muncii şi are dreptul de a solicita şi negocia ca preţul muncii sale reprezentat de salariu să îi asigure un nivel al traiului decent garantat în art. 47 alin. 1 din Constituţie.
În astfel de negocieri, instanţa de fond nu avea competenţa de a se implica, făcând aprecieri asupra modului în care una dintre părţi trebuia să se comporte, cu atât mai mult cu cât aceste aprecieri nu au vizat strict respectarea parcurgerii etapelor conflictului colectiv de muncă, ci modul în care salariaţii au înţeles să îşi expună revendicările.
Atât timp cât dispoziţiile art.14 alin.2 din Legea nr.168/1999 permit că cerinţa sesizării în scris a conflictului, obligaţie ce revine în sarcina salariaţilor, precum şi propunerile orale de soluţionare a revendicărilor să fie suplinite prin întocmirea unui proces-verbal care să consemneze discuţiile dintre reprezentanţii salariaţilor şi conducerea unităţii, este cert faptul că legiuitorul nu a urmărit să dea o amploare deosebită a cuprinsului sesizării cuprinzând revendicările şi propunerile de soluţionare a acestora.
De altfel, nici din punct de vedere lexical termenul de propunere la care face referire art. 14 alin. 2 din Legea nr. 168/1999 nu se suprapune cu înţelesul sintagmei de „studii temeinice” folosită de instanţa de fond.
Propunerea reprezintă o sugestie şi nimic mai mult pentru că, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, nu salariatul trebuie să găsească soluţii, ci angajatorul care dispune de toate mijloacele adecvate în acest sens.
Curtea apreciază că în analiza legalităţii procedurii premergătoare declanşării grevei, instanţa de fond a dat o conotaţie juridică şi faptică inexistentă dispoziţiilor art. 14 alin. 2 din Legea nr. 168/1999, lăsând impresia, prin argumentele expuse, unei atitudini părtinitoare al cărei unic scop a fost acela de a pune sub lupă toate adresele şi formalităţile efectuate de pârâta-recurentă, în vreme ce, în privinţa atitudinii angajatorului nu există aproape nicio referire care să circumstanţieze, de o manieră la fel de detaliată, ce drepturi şi, mai ales, ce obligaţii ar fi revenit acestuia din urmă pe parcursul etapei concilierii.
Curtea consideră că, în raport de obiectul cauzei, întreaga dezvoltare a primului argument pe care instanţa şi-a fundamentat soluţia nu îşi avea locul şi rostul pentru că instanţa nu a fost chemată să facă aprecieri în privinţa gradului de detaliere şi profunzime al înscrisurilor emanate de la o parte, ci să verifice dacă etapele procedurale ce preced greva propriu-zisă au fost parcurse. Nicio prevedere legală nu consacră expressis verbis necesitatea caracterului serios şi real al concilierii, singura dispoziţie legală în acest sens regăsindu-se doar în art.65 alin.2 din Codul muncii cu referire însă la o cu totul altă instituţie şi anume instituţia concedierii pentru cauze ce nu ţin de persoana salariatului. Extinderea acestei condiţii şi în privinţa etapei concilierii nu îşi găseşte suport legal. Nu întâmplător legiuitorul nu a detaliat cum trebuie să se desfăşoare etapa concilierii, pentru că această etapă reprezintă un nivel de negociere, iar într-o negociere, pentru a se asigura premisele unor rezultate încurajatoare, este inoportun să se creeze prea multe forme procedurale prestabilite întrucât o asemenea reglementare ar putea fi interpretată ca o încercare de constrângere a uneia dintre părţi. Dimpotrivă, negocierea, fie că ea reprezintă concilierea, medierea sau simple discuţii preliminare, trebuie să fie cât mai puţin guvernată de forme prestabilite pentru a permite părţilor libertatea de iniţiativă care să conducă la găsirea unui rezultat acceptabil pentru părţile conflictului de muncă. Din modul în care instanţa de fond a insistat asupra tuturor obligaţiilor pe care, în baza unei interpretări sui-generis, le-a pus în sarcina recurentei rezultă că instanţa de fond nu a înţeles că rolul ei este să intervină cât mai puţin sau, dacă este posibil, deloc în negocierea dintre părţi pentru a nu frâna, în mod involuntar, iniţiativa care ar putea conduce către o rezolvare a conflictului.
Dar dacă tribunalul a considerat util un astfel de demers, trebuia ca analiza modului în care s-a desfăşurat concilierea să cuprindă, din raţiuni de imparţialitate şi obiectivitate, şi elemente care să poată contura, la fel de minuţios detaliat, conduita angajatorului.
Dacă Tribunalul a reţinut îndeplinirea formală a concilierii de către salariaţi, ca urmare a unei atitudini culpabile a acestora, nu aceeaşi unitate de măsură în apreciere a avut la momentul în care a arătat că, în realitate, nu s-a putut negocia din pricina mandatului extrem de restrâns acordat comisiei de negociere de către conducerea societăţii.
Nicio apreciere, pozitivă sau negativă, din partea instanţei, fireşte în contextul mai larg al multitudinii de obligaţii pretins a fi fost neîndeplinite de salariaţi.
În această modalitate de abordare a soluţiei faptice rezidă culpa tribunalului care nu a prezentat echilibrat contextul în care s-a desfăşurat concilierea.
Este exclusiv opţiunea părţilor relativ la modul în care acestea poartă în concret negocierea, atât timp cât există disponibilitate şi interes pentru ajungerea la un rezultat care să fie considerat cel puţin satisfăcător de toate părţile implicate în negociere. Din această perspectivă, Curtea observă că, faţă de mandatul limitat de negociere încredinţat comisiei de negociere, s-ar putea contura lipsa de interes şi de disponibilitate a angajatorului de a negocia „real şi serios”, pentru a cita din argumentaţia instanţei de fond,de o manieră efectivă şi corespunzătoare scopului pentru care a fost legiferată etapa concilierii, respectiv ajungerea la o înţelegere.
Cel de-al doilea argument în baza căruia instanţa de fond a concluzionat cu privire la nelegalitatea grevei, are la bază o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 44 din legea nr. 168/1999 ca urmare a greşitei aplicări în speţă a dispoziţiilor art.101 alin.1 Cod pr.civilă. Acest articol face parte din Capitolul III, Titlul I al Cărţii a II-a din Codul de procedură civilă.
Cartea a II-a a Codului de procedură civilă reglementează modalitatea în care se desfăşoară procedura contencioasă. Prin urmare, modalitatea de calcul a termenelor pe zile libere se circumscrie procedurii contencioase, or etapele prealabile ce trebuie îndeplinite în mod obligatoriu înainte de declararea ulterioară a grevei propriu-zise nu au un asemenea caracter. Doar după sesizarea instanţei cu o cerere de declarare ilegală a grevei, sau, după caz, cu o cerere având ca obiect suspendarea grevei, se poate afirma existenţa unei proceduri contencioase, împrejurare care nu îndrituieşte instanţa să aplice dispoziţii procedurale specifice activităţii de judecată unor proceduri care nu au nimic contencios în ele însele, ci doar au rolul de a etapiza, calendaristic, evenimentele care pot apărea ca urmare a eşuării negocierilor sau a refuzului negocierii.
Extinderea aplicabilităţii dispoziţiilor art.101 alin.1 din Codul de procedură civilă într-o procedură necontencioasă, cu o natură care se apropie mai degrabă de aspectul soluţionării amiabile a unui conflict decât de rigoarea unor proceduri pe care sunt ţinute să le respecte instanţele de judecată, arată faptul că Tribunalul nu face această distincţie. Legea nr. 168/1999 nu este o lege specială în raport de dispoziţiile Codului de procedură civilă decât în ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cerinţelor având ca obiect suspendarea respectiv, încetarea grevei, precum şi a conflictelor individuale de muncă. În privinţa reglementării etapelor prealabile grevei şi a grevei însăşi, Legea nr. 168/1999 nu îmbracă acest caracter faţă de dispoziţiile Codului de procedură civilă, pentru că cele două reglementări normează relaţii sociale diferite, neexistând premisele pentru a caracteriza Codul de procedură civilă ca fiind legea generală, iar Legea nr. 168/1999, în ansamblul său, ca reprezentând o lege specială.
Sub aspectul celui de-al treilea argument care a stat la baza pronunţării sentinţei recurate, Curtea reţine, pe de o parte, existenţa unor motive contradictorii, cel puţin sub aspectul utilităţii precizării lor succesive şi, pe de altă parte, confuzia pe care Tribunalul o face între alin. 1 şi 2 ale art. 66 din Legea nr. 168/1999, precum şi interpretarea eronată a sintagmei „satisfacerea necesităţilor minime de viaţă ale comunităţilor locale”.
În acest sens, Curtea observă că deşi Tribunalul ajunge la concluzia că pârâta-recurentă şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura o treime din activitatea normală, câteva paragrafe mai jos, instanţa pare să ajungă la o concluzie contrară atunci când realizează o critică a legalităţii clauzelor contractului colectiv de muncă raportate tocmai la înţelegerea dintre părţi privitoare la modalitatea de desfăşurare a grevei, respectiv cu asigurarea activităţii pentru o treime din lungimea reţelei sau o treime din programul de lucru.
Curtea nu vede rostul analizei clauzelor Contractului colectiv de muncă, anterior încheiat între părţi, în contextul în care Tribunalul a părut mai degrabă lămurit în privinţa îndeplinirii condiţiei reprezentând o treime din activitatea normală. Prin urmare, faţă de această împrejurare, era irelevant ce au convenit părţile prin contractul colectiv de muncă anterior, câtă vreme Tribunalul s-a raportat în analiza sa la dispoziţiile art.66 alin.1 din Legea nr. 168/1999 şi a considerat îndeplinită condiţia referitoare la desfăşurarea activităţii în timpul grevei.
Instanţa de fond a considerat că pârâta-recurentă nu a respectat, prin alegerea intervalului orar situat între 4 şi 16, cerinţa satisfacerii necesităţilor minime de viaţă a comunităţii locale, motivat de monopolul pe care Metrorex îl are în reţeaua de transport subterană şi de faptul că marea majoritate a locuitorilor folosesc reţeaua subterană pentru a se deplasa la locuri de muncă, şcoli, etc., încetarea activităţii la metrou fiind de natură să conducă şi la paralizarea activităţii de transport la suprafaţă prin supraaglomerarea acesteia.
În aparenţă, argumentele Tribunalului sunt corecte, numai că ele ignoră contextul în care sunt prezentate şi anume conflictul colectiv de muncă concretizat în declararea grevei propriu-zise.
Nicio grevă nu va produce vreodată efecte benefice pentru marea majoritate a persoanelor neimplicate în conflict, însă acest aspect a fost considerat de legiuitor, atunci când a permis greva, mai puţin important decât dreptul salariatului de a pune presiune asupra angajatorului în scopul obţinerii unor revendicări de natură salarială. Acesta este şi motivul pentru care în art.66 alin.1 din Legea nr.168/1999 legiuitorul, referindu-se la modalitatea de desfăşurare a grevei în unităţile care asigură transportul în comun, a stabilit obligativitatea satisfacerii necesităţilor minimale de viaţă ale comunităţii locale.
Raţionamentul instanţei de fond referitor la această chestiune pare a sugera că pentru a îndeplini această cerinţă minimală este necesar ca locuitorii să poată ajunge la serviciu şi la şcoală sau în orice alte destinaţii în intervalul orar 400 – 1600. dar, abordând un raţionament similar, s-ar putea susţine, în egală măsură, că şi în intervalul orar 1600 – 2300 locuitorii au aceleaşi cerinţe minimale, respectiv să poată să se întoarcă la domiciliu sau să plece, după caz, la serviciu sau în orice alte locuri unde prezenţa lor e necesară.
Urmând această linie de gândire, se ajunge la concluzia că cerinţe minimale se pot regăsi la orice oră în care, raportat la o activitate cotidiană normală, locuitorii vor să folosească mijlocul de transport oferit de reţeaua Metrorex. Aşadar, faţă de această situaţie, ar fi posibile, dacă raţionamentul instanţei de fond ar fi corect, două soluţii: ori salariaţii Metrorex să întrerupă lucrul doar noaptea, când oricum programul cu publicul nu există şi prin urmare locuitorii nu ar fi deloc afectaţi de protest sau să lucreze, în sincope, pe tot parcursul zilei pentru a asigura necesităţile minimale de viaţă ale comunităţii locale.
Curtea observă faptul că Tribunalul s-a limitat să constate că oprirea totală a lucrului în intervalul orar 4-16 nu satisface necesităţile minimale, dar s-a ferit să afirme un punct de vedere în privinţa modului în care, organizând totuşi greva, salariaţii ar fi respectat această condiţie.
În contextul în care aceeaşi instanţă a detaliat cu minuţiozitate ce obligaţii nu a îndeplinit pârâta în etapa concilierii, este cu atât mai surprinzătoare reţinerea acesteia de a explica în ce modalitate ar trebui salariaţii să poată face legal grevă. Şi sub acest aspect, motivarea Tribunalului adânceşte dezechilibrul pe care instanţa l-a creat între părţi în privinţa argumentelor expuse în motivare. De altminteri, tocmai în această precizare, rezidă adevăratul şi singurul motiv de nelegalitate pe care instanţa de fond ar fi avut posibilitatea să îl analizeze, nu doar formal, ci prin raportare la o interpretare concretă şi coroborată a celor două condiţii prevăzute de art.66 alin.1 din Legea nr.168/1999 care să arate salariaţilor cum ar fi trebuit să procedeze corect. Dacă ar fi acţionat de o asemenea manieră, tribunalul nu ar fi excedat obiectului cauzei, pentru că, în exercitarea atribuţiilor sale, instanţa nu este chemată doar să verifice legalitatea şi temeinicia pretenţiilor formulate de reclamant, ci să răspundă, cu egală preocupare şi acribie, apărărilor pârâtului.
În cauză, Tribunalul a invocat ca motive de nelegalitate intervalul orar ales şi împrejurarea monopolului Metrorex asupra transportului subteran. În legătură cu această din urmă susţinere, Curtea subliniază că împrejurarea deţinerii monopolului nu trebuie să constituie un pretext pentru aprecierea mult mai restrictivă în privinţa îndeplinirii condiţiei privind satisfacerea necesităţilor minimale ale comunităţii.
În acest sens, este de observat că monopolul este alegerea Statului care doreşte să deţină controlul asupra unor activităţi pe care le consideră importante sau, după caz, strategice, dar această alegere nu poate avea drept consecinţă lipsirea de substanţă a dreptului la grevă al salariaţilor, în condiţiile în care totuşi, în respectivele domenii de activitate, este recunoscut dreptul la grevă.
De altminteri, în contextul concret al speţei, susţinerile Tribunalului referitoare la monopol şi la consecinţele acestuia sunt inexacte pentru că separă, în mod artificial, posibilităţile de deplasare subterană de cele aflate la suprafaţă.
Pentru a asigura necesităţile minimale de viaţă ale comunităţii locale este obligatoriu ca oprirea activităţii de transport de către salariaţii Metrorex să nu împiedice în mod absolut viaţa de zi cu zi a locuitorilor Bucureştiului. Cu alte cuvinte, în măsura în care, în afara garniturilor de metrou, nu ar mai exista un alt mijloc de transport în comun, oprirea, chiar şi pentru câteva ore, a activităţii de transport în subteran ar putea aduce atingere acestor necesităţi minimale, pentru că se poate lesne presupune că nu toţi locuitorii dispun de autoturisme personale sau de mijloace financiare pentru a folosi serviciile oferite de firmele de taxi.
Totuşi, în contextul concret al reţelei de transport public din Bucureşti, Curtea constată că subzistă alternative pentru a asigura transportul locuitorilor pe tot parcursul celor două treimi de inactivitate, respectiv mijloacele de transport în comun de suprafaţă aparţinând RATB. Acestea furnizează servicii similare de transport la tarife comparabile şi, spre deosebire de reţeaua de transport subteran, acoperă o suprafaţă mai întinsă în interiorul şi vecinătăţile Municipiului Bucureşti. Prin urmare, soluţii există pentru satisfacerea necesităţilor minimale ale comunităţii, iar dispoziţiile art.66 alin.1 din Legea nr.168/1999 nu pot fi interpretate izolat, doar prin raportare la activitatea afectată de derularea acţiunii de protest, ci trebuie evaluate în contextul analizării existenţei unor alternative concrete pentru satisfacerea respectivelor necesităţi minimale. Pentru a fi îndeplinită această condiţie, este suficient ca persoana potenţial afectată de desfăşurarea grevei să poată avea o altă soluţie. În cazul de faţă, soluţia comparabilă, din punct de vedere al destinaţiei şi a costului, este folosirea mijloacelor de transport în comun de suprafaţă.
A izola în acest context, activitatea de transport în subteran, de orice activităţi similare desfăşurate la suprafaţă, nu îşi găseşte un suport temeinic în argumentul asigurării necesităţilor minimale pentru că acestea se raportează la ansamblul oportunităţilor de transport oferite comunităţii, care astfel are posibilitatea de a-şi continua activităţile zilnice, chiar dacă, în drumul spre serviciu, spre şcoală sau spre orice altă destinaţie, va folosi în intervalul 4-16 alt mijloc de transport de suprafaţă.
Este foarte posibil ca aceste variante să nu fie la fel de convenabile pentru comunitate, însă legiuitorul nu a urmărit niciun moment, prin felul în care a elaborat conţinutul art.66 alin.1 din Legea nr.168/1999, să se a sigure că aceste variante sunt comode, ci doar a dorit să creeze premisele menţinerii unui minim necesar în raport de nevoile zilnice ale comunităţii.
Nicio grevă nu poate fi privită din perspectiva oportunităţii, pentru că nicicând perturbarea ritualului zilnic al membrului comunităţii în ceea ce priveşte deplasarea acestuia nu va fi percepută pozitiv de către respectivul locuitor. Această percepţie însă, este lăsată pe un plan secund pentru că interesele salariaţilor sunt, prin raportare la argumente ţinând de comoditatea, uşurinţa sau rapiditatea deplasării terţilor, mult mai importante pentru că ele vizează obţinerea unor drepturi salariale care să le asigure un trai decent. În absenţa transportului subteran, membrii comunităţii, dispunând de alternative, pot duce un trai decent, chiar dacă situaţia particulară a deplasării în aceste condiţii poate fi sursa unui stres resimţit acut, însă salariaţii, în absenţa posibilităţii exercitării unei presiuni reale, eficiente şi legale pentru negocierea unor drepturi salariale, pot ajunge în ipoteza în care nivelul traiului decent, conferit pentru cei mai mulţi dintre salariaţi de preţul muncii lor reprezentat de cuantumul salariului, să rămână doar la aprecierea exclusivă a angajatorului, apreciere care, din motive lesne de intuit, ar putea să îi dezavantajeze.
În contextul analizării îndeplinirii condiţiei referitoare la satisfacerea necesităţilor minimale, Curtea conferă o semnificaţie mai adâncă înscrierii dreptului la grevă în Constituţie. Aşa cum este îndeobşte cunoscut, textul Constituţiei a fost supus aprobării tuturor cetăţenilor prin referendum.
Această modalitate nu este deloc întâmplătoare şi îşi găseşte justificarea în importanţa fundamentală pe care o are o Constituţie în orice stat democratic.
Asumându-şi Constituţia, fiecare membru al comunităţii recunoaşte şi înţelege să beneficieze de drepturile fundamentale cuprinse în textul acesteia.
Dacă recunoaştem dreptului la grevă, este, în egală măsură necesar să fie recunoscută, chiar dacă nu la nivelul unei reglementări exprese, o solidaritate socială extinsă care implică faptul ca terţele persoane, neimplicate în greva ce perturbă activitatea de transport, consimt implicit, în limitele prevăzute de lege, să le fie afectată modalitatea în care îşi desfăşoară activităţile zilnice.
Cu alte cuvinte, recunoaşterea unui drept fundamental nu trebuie să rămână la un nivel formal exprimat de posibilitatea declanşării grevei, ci trebuie acceptată şi prin prisma efectelor negative pe care le poate produce pentru fiecare membru al comunităţii, fireşte, în limitele stabilite prin reglementarea legală a acţiunii de protest.
Greva rămâne o stare de fapt perturbatoare, însă nu se poate nega acest efect pentru că dacă nu ar îngreuna o anumită stare de fapt, ea nu şi-ar mai putea atinge scopul şi anume acela de a echilibra raportul de forţe cu angajatorul şi de a obţine, în contextul unor negocieri efective, ceea ce probabil orice membru al comunităţii, la modul generic îşi poate dori, şi anume, o creştere a veniturilor şi implicit a nivelului de trai.
Instanţa de fond a constatat îndeplinită condiţia menţinerii unei treimi din activitate pe timpul grevei, dar coroborând-o cu neîndeplinirea celei de-a doua condiţii din textul art.66 alin.1 din Legea nr. 168/1999, în realitate a lipsit-o de efectul spre care putea tinde, respectiv respingerea solicitării reclamantului de încetare a grevei.
Pentru a nu subzista nelămuriri şi ulterior pronunţării prezentei decizii în legătură cu acest aspect, Curtea consideră că, raportat la prevederile art.66 alin.1 din Legea nr.168/1999 şi la existenţa alternativelor pentru asigurarea transportului în comun pe raza Municipiului Bucureşti, modalitatea de întrerupere a activităţii în intervalul orar 400 – 1600 nu este nelegală şi nici de natură să împiedice realizarea necesităţilor minimale de transport a membrilor comunităţii locale. Dimpotrivă, faptul că pârâta a ales să reînceapă activitatea după ora 1600 arată că a fost preocupată să asigure o parte a deplasării zilnice a locuitorilor Capitalei, fiind de notorietate faptul că, în afara orelor de vârf din timpul dimineţii, şi după ora 1600, în intervalul orar 16-20, deplasarea membrilor comunităţii înregistrează cote înalte de frecvenţă.
Curtea reţine confuzia pe care tribunalul o face între cerinţa asigurării necesităţilor minimale şi efectul grevei care este de natură, în opinia instanţei de fond, să afecteze viaţa comunităţii locale. Curtea nu contestă acest din urmă aspect, însă subliniază că nu despre efectul grevei face vorbire dispoziţiile art. 66 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, ci doar despre obligativitatea asigurării cerinţelor minimale. Pornind de la textul art. 66 alin. 1 din Legea nr. 168/1999 se poate lesne trage concluzia că, existând doar obligaţia asigurării cerinţelor minimale, viaţa comunităţii poate fi chiar şi grav perturbată pentru că ea trebuie să se descurce în condiţia asigurării minimului necesar. Prin urmare, interpretând logic dispoziţiile art.66 alin.1 din Legea nr. 168/1999, rezultă clar că orice grevă legală poate atinge chiar un nivel serios de perturbare a vieţii comunităţii, dacă în aceste condiţii se menţin posibilităţi minimale pentru persoanele afectate de încetarea respectivei activităţi.
În ansamblul posibilităţilor de transport în comun pe raza Municipiului Bucureşti, metroul nu reprezintă, aşa cum eronat susţine instanţa de fond, raportându-se exclusiv la criterii de comoditate şi rapiditate a deplasării, un serviciu esenţial pentru viaţa comunităţii, ci o variantă de deplasare a cărei utilitate, necontestată de Curte, nu poate conduce la stabilirea unor condiţii atât de restrictive în ceea ce priveşte declanşarea grevei, încât substanţa dreptului la grevă să fie periclitată prin modalitatea ineficientă de organizare a unor asemenea acţiuni sindicale, ca urmare a unor interpretări ce exced condiţiilor din art. 66 alin. 1 din Legea nr. 168/1999.
Curtea cunoaşte că în jurisprudenţa, în cazuri similare, s-a apreciat, în puţinele situaţii în care instanţele au fost sesizate cu acţiuni privind încetarea grevei, că cerinţa menţinerii unei treimi din activitate nu ar fi îndeplinită decât dacă această proporţie s-ar raporta la desfăşurarea activităţii în fiecare oră, practic fără întreruperea totală a respectivei activităţi.
Deşi cunoaşte opinia şi motivarea ei, instanţa de recurs nu achiesează la acest punct de vedere pentru că, în cauză, o asemenea manieră de desfăşurare a grevei ar putea avea chiar consecinţele despre care face vorbire tribunalul atunci când afirmă că încetarea totală a activităţii de transport în subteran este de natură să afecteze grav viaţa comunităţii, aspect ce poate fi adevărat, dar care nu este reţinut de legiuitor în ipoteza expusă de alin.1 al art.66 din Legea nr.168/1999 ca motiv de nelegalitate a grevei.
Este suficient să ne imaginăm cam cum ar arăta peroanele din staţiile de metrou sau cum ar călători pasagerii în vagoanele garniturilor în condiţiile în care s-ar lucra efectiv doar 20 de minute în loc de 60. Aglomeraţia inerentă s-ar dovedi nu numai extrem de neplăcută, dar şi potenţial periculoasă pentru zecile de mii de călători care, în eventualitatea unui eveniment nedorit, s-ar vedea în situaţia de a nu reuşi să facă faţă aglomeraţiei pentru a reuşi să scape dintr-un loc devenit periculos. În ipoteza unui incendiu, spre exemplu, sutele de oameni care ar aştepta de două sau trei ori mai mult sosirea în staţie a garniturii care reprezintă îndeplinirea condiţiei privind desfăşurarea unei treimi a activităţii s-ar putea confrunta cu imposibilitatea de a ajunge cât mai rapid în zonele de ieşire din subteran spre suprafaţă.
Nu trebuie în niciun moment uitat că suprafaţa metroului este un areal închis, limitat ca spaţii destinate călătorilor şi de aceea circulă la intervale orare mici garniturile de metrou, tocmai în scopul de a evita supraaglomerarea ce se poate dovedi nefastă în condiţii de pericol iminent şi de a asigura fluxul de călători spre zonele exterioare.
Din această perspectivă, o modalitate de desfăşurare a grevei prin limitarea numărului de garnituri puse la dispoziţia călătorilor, poate reprezenta o variantă într-adevăr periculoasă pentru viaţa şi integritatea călătorilor, iar viaţa şi integritatea acestora sunt primele condiţii minimale de care trebuie să ţină cont organizatorii unui astfel de protest.
În ceea ce priveşte inconvenientul incontestabil legat de supraaglomerarea traficului rutier de suprafaţă, aspect pe care Curtea nu îl contestă, se poate aprecia că nici acesta nu se circumscrie celor două condiţii prevăzute de art. 66 alin. 1 din Legea nr. 168/1999.
Observând accentul pe care instanţa de fond îl pune pe afectarea gravă a vieţii comunităţii, Curtea are motive suficiente să creadă că instanţa de fond nu a realizat distincţia dintre cele două alineate ale art. 66 din Legea nr. 168/1999 şi faptul că situaţia pârâtei-recurente, în privinţa analizării condiţiilor de legalitate a grevei, se circumscrie doar alin.1, iar nu şi alin.2 în care într-adevăr se face vorbire despre necesitatea ca acţiunea de protest să nu pună în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor. Deosebirea dintre cele două alineate constă în delimitarea activităţilor pentru care cerinţa nepunerii în pericol a vieţii şi sănătăţii oamenilor este incidentă şi circumscrierea acestora unor domenii de risc şi importanţă maximă cum ar fi unităţile sistemul energetic naţional, unităţile operative de la sectoarele nucleare, unităţile cu foc continuu.
Activitatea metroului nu se poate regăsi între aceste domenii şi prin urmare, inactivitatea sa temporară, nu poate pune în pericol viaţa şi sănătatea oamenilor, decât, teoretic şi ipotetic, în situaţia desfăşurării sincopate a activităţii în fiecare oră, din motivele mai sus expuse.
Sintagma cuprinsă în alin. 2 al art. 66 din Legea nr. 168/1999 referitoare la viaţa şi sănătatea oamenilor are în vedere acele acţiuni sau, după caz, inacţiuni prin care să se ajungă la influenţarea negativă a funcţiilor organismului uman sau la crearea unei stări de insecuritate cu privire la factorii care pot influenţa sănătatea membrilor comunităţii, cum este cazul controlului strict al emisiilor de radiaţii în unităţile din sectoarele nucleare.
Această condiţie înscrisă în alin. 2 al art. 66 se regăseşte şi în conţinutul art. 55 din Legea nr. 168/1999 care reglementează motivul pentru care se poate cere suspendarea grevei. Deşi o asemenea cerere nu a făcut obiectul prezentei cauze Tribunalul, prin modalitatea în care a interpretat condiţia îndeplinirii necesităţilor minimale prevăzute în art.66 alin.1 din Legea nr. 168/1999, a antamat această eventualitate litigioasă între părţi.
Fiind vorba despre o interpretare a Tribunalului, Curtea, ţinută să verifice şi să răspundă tuturor argumentelor consideră că întreruperea lucrului la metrou nu poate dăuna vieţii şi sănătăţii membrilor comunităţii pentru că nu exercită activităţi care, neîndeplinite, ar fi de natură să perturbe funcţionarea organismului uman sau să influenţeze negativ starea de sănătate fiziologică a acesteia. În acest sens este necesar să nu se confunde cerinţa afectării vieţii cu dorinţa ca viaţa de zi cu zi să se desfăşoare beneficiind de toate oportunităţile pe care le oferă, în mod normal, o Capitală precum Bucureştiul.
Disconfortul produs ca urmare a declarării grevei nu poate avea amploarea afectării vieţii membrilor comunităţii decât prin prisma lipsirii temporare de un mijloc de transport confortabil şi rapid.
Referitor la susţinerea apărătorului recurentei conform căreia motivarea instanţei de fond, raportat la cel de-al treilea argument principal, ar putea constitui o excelentă motivare pentru suspendarea grevei, Curtea manifestă rezervă în a comenta aceste susţineri, apreciind că, în cauză, era relevant dacă Tribunalul a motivat excelent sau, după caz, corespunzător soluţia dată pretenţiei care a avut un alt obiect şi anume încetarea grevei, cu atât mai mult cu cât competenţa soluţionării unei pricini având ca obiect suspendarea grevei revine în atribuţiile jurisdicţionale ale Curţii de Apel.
În privinţa criticii având ca obiect respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, Curtea apreciază soluţia instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică, nemaintrând în amănunte faţă de soluţia dată recursului, soluţie care lasă fără efecte practice analiza acestui motiv de recurs.
Concluzionând, Curtea consideră că prin modalitatea în care a parcurs etapa concilierii, etapa grevei de avertisment şi etapa grevei propriu-zise, pârâta nu a încălcat prevederile art. 14, art. 44 şi art. 66 alin. 1 din Legea nr. 168/1999, fiind fără relevanţă juridică, în raport de aceste ultime dispoziţii legale, dacă acţiunea de protest a afectat viaţa comunităţii, câtă vreme, atât prin funcţionarea metroului în intervalul orar cuprins între 16 şi 23, cât şi prin alternativele de transport oferite de transportul în comun de suprafaţă, cerinţa satisfacerii necesităţilor minime de viaţă ale comunităţii locale a putut fi asigurată şi respectată. Restul inconvenientelor şi greutăţilor inerente, legate de desfăşurarea unei greve, nu are relevanţă în privinţa legalităţii acesteia, orice grevă, prin esenţa sa, fiind de natură să perturbe, chiar şi grav, activitatea cotidiană a comunităţii la nivel local sau naţional, împrejurare ce nu îi poate consacra nelegalitatea, ci poate să o facă mai greu de suportat şi de acceptat, prin prisma consecinţelor de terţele persoane neimplicate în conflict.
Curtea nu a urmărit, prin amploarea demersului de motivare al deciziei care schimbă sentinţa recurată şi permite recurentei-pârâte continuarea grevei fără alte finalităţi prealabile, să stabilească sau să sugereze care dintre cele două părţi are dreptate în privinţa poziţiilor exprimate în etapa concilierii. Asemenea aserţiuni nu intră în analiza Curţii pentru că, aşa cum se sublinia în considerentele ce preced, nicio instanţă nu are a se amesteca în modalitatea şi conţinutul concret al negocierilor.
Doar în ipoteza în care instanţa este sesizată cu nulitatea contractului colectiv de muncă, există posibilitatea analizei rezultatului negocierii prin prisma respectării de către părţile contractante a dispoziţiilor legale.
Reţinând ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea constată că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit legea, împrejurare de natură să încalce substanţa dreptului la grevă al salariaţilor reprezentaţi de recurentul-pârât.
Pe cale de consecinţă, apreciind conţinutul echilibrat şi argumentat juridic al opiniei separate exprimată în cauză de cei doi asistenţi judiciari ce au intrat în compunerea instanţei la judecarea în fond a pricinii, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. 1 Cod pr. civilă cu referire la dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă, va admite recursul, va modifica în tot sentinţa recurată şi va respinge cererea ca nefondată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât „Unitatea” – Sindicatul Liber Metrou din cadrul S.C.T.M.B., împotriva sentinţei civile nr. 7287 din data de 18.11.2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale, în dosarul nr.45352/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC „Metrorex” SA.
Modifică în tot sentinţa recurată, în sensul că:
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 02.03.2010.
PREŞEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Amelia Farmathy Dorina Zeca Magdalena Petre
GREFIER
Mihaela Colindeaţă
Red.A.F.
Dact.LG/2 ex./15.03.2010
Jud. fond: A.M.Ciornei; C.Trămîndan
A se vedea si Greva ilegala la Metrou. Opinie separata asistenti judiciari
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
