Discutii pe marginea fundamentulului raspunderii parintilor pentru fapta prejudiciabila a minorului

Introducere

1. Temeiul de drept al raspunderii parintilor pentru fapta copiilor lor minori este conferit de art. 1000 alin. 2 C. civ., astfel: ”Tatal si mama (…) sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dansii.”

De asemenea, la alin. 5 al aceluiasi text legal gasim reglementarea pentru cazurile de neraspundere atat a parintilor cat si a profesorilor si mestesugarilor: ”Tatal si mama, institutorii si artizanii sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil.”

Aceste texte trebuie coroborate, chiar analizate, si prin prisma reglementarilor din Codul familiei si din alte legi speciale care privesc raporturile sociale dintre parinti si copii, dintre profesori si copii si alte raporturi in care sunt implicati copiii minori si care ne intereseaza in materia raspunderii civile.

In acest sens avem, pe langa prevederile Codului familiei, pe care le vom indica mai jos si pe parcursul lucrarii, dispozitii cuprinse in alte legi, precum: Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului [1], Legea invatamantului nr. 84/1995 [2], Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic [3] etc.

Pe de o parte, obligatia parintilor in ceea ce-i priveste pe copiii lor minori este reglementata de Codul familiei, in cuprinsul art. 101, conform caruia ”(1)Parintii sunt datori sa ingrijeasca de copil. (2) Ei sunt obligati sa creasca copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, potrivit cu insusirile lui (…) spre a-l face folositor societatii.”, iar pe de alta parte, acestei obligatii ii este corelativ dreptul copilului de a fi ingrijit si crescut de catre parintii sai, pana la maturitate, indiferent de nevoile acestuia, asa cum legiuitorul a prevazut in Legea nr. 272/2004. In ceea ce priveste Legea invatamantului, aceasta este de interes atunci cand vom analiza obligatia parintelui privind educatia copilului, coroborata cu obligatia statului, a profesorului sau a mestesugarului, ce intervin, de asemenea,  ca actori importanti in educarea copilului.

Mai mult decat atat, legea privind protectia si promovarea drepturilor copilului detaliaza, reglementand pe componentele ei principale, obligatia speciala [4] a parintilor, prevazuta in Codul familiei, la art. 101. Astfel, Legea nr. 272/2004, la art 5 alin. (2), consacra raspunderea generala a parintilor pentru cresterea si asigurarea dezvoltarii copilului, iar la alin. (3), in subsidiar, pe cea a colectivitatii locale din care fac parte copilul si familia sa. Totodata, complementar, este prevazuta obligatia statului de a asigura protectia copilului si de a garanta respectarea drepturilor acestuia, prin activitatile specifice ale institutiilor si organismelor publice abilitate in acest sens [5]. In sectiunea a 2-a – Mediul familial si ingrijirea alternativa [6] – a Capitolului II din Legea nr. 272/2004 sunt enumerate o parte din indatoririle parintilor fata de copii, indatoriri ce alcatuiesc continutul obligatiei generale de crestere a minorilor, ca mai apoi, sa le gasim reglementate detaliat, pe cele mai importante. Mentonam aici numai cateva dintre acestea: obligatia asigurarii bunastarii materiale si spirituale a copilului, prin asigurarea cresterii, educarii si intretinerii acestuia, cea de reprezentare legala, de administrare a patrimoniului (art. 31), obligatia de a-l supraveghea (art. 32 lit. a) etc.

2. Pe un anumit fond de dezvoltare sociala si neexistand o reglementare speciala, detaliata, a obligatiei pe care o au parintii fata de copiii lor minori, in materia raspunderii civile a parintilor, au existat numeroase opinii neunitare privind fundamentarea acestei institutii de drept.

Astazi, in contextul unei atari dezvoltari sociale, este imperios necesar sa stabilim un nou fundament pentru raspunderea civila a parintilor pentru faptele prejudiciabile ale minorilor (desigur plecand de la raspunderea civila delictuala in general), cu atat mai mult cu cat practica judiciara a resimtit necesitatea refundamentarii raspunderii, mergand pe ideea de protectie a victimei prejudiciului, iar ideea de culpa nemaifiind atat de clar conturata. Totodata, de lege ferenda, este necesara o reorganizare a acestei institutii – tinandu-se cont de realitatile vietii sociale din acest moment, de reglementarile in vigoare – pe bazele echitatii si restabilirii echilibrului si ordinii de drept in societate.

Astfel, in materialul de fata ne-am propus sa aratam ca fundamentul actual al raspunderii parintilor pentru faptele minorilor nu mai are ca scop gasirea solutiei satisfacatoare pentru repararea prejudiciului suferit de victima; dupa parerea noastra acest fundament, in contextul actual al vietii sociale, nu mai corespunde realitatii. Totodata, dorim sa aratam o posibila noua fundamentare a raspunderii parintilor pentru faptele copiilor care sa ofere solutii echitabile si care sa reflecte ideea de securitate, de protectie a tuturor cetatenilor unui stat, pornind de la interesul comun al membrilor societatii si de la respectarea drepturilor omului.

Fundamentul actual

3. Fundamentul actual al raspunderii civile a parintilor pentru faptele copiilor este dat de prezumtia legala, relativa, de culpa, instituita in sarcina parintilor [7], asa cum se afirma in literatura de specialitate si in doctrina, ca opinie dominanta [8].

Desi exista unitate [9] de pareri in doctrina si in practica judiciara in a aprecia ca este pe deplin justificat  si conform echitatii sa i se acorde victimei prejudiciului protectia adecvata, prin intemeierea raspunderii pe tripla prezumtie de culpa a parintilor [10], institutia raspunderii nu si-a putut indeplini functia ei reparatorie in toate cazurile in care repararea  prejudiciului ar fi trebuit sa restabileasca situatia anterioara savarsirii faptei prejudiciabile. Desi se invoca echitatea, tocmai acest principiu se incalca.

In literatura juridica se considera ca este vorba de o legatura de cauzalitate intre modul in care parintii si-au indeplinit indatoririle stabilite de lege in raport cu copiii lor minori si faptele ilicite pe care acestia le savarsesc [11]. Altfel spus, faptele ilicite ale copiilor sunt savarsite de acestia pentru ca parintii sunt culpabili de faptul ca nu si-au indeplinit obligatiile pe care legea le-a stabilit in sarcina lor ori si le-au indeplinit in mod defectuos.

In virtutea prevederilor art. 1000 alin. 2 C. civ. se afirma ca, dupa ce victima prejudiciului face dovada existentei prejudiciului, a faptei ilicite a minorului si a legaturii de cauzalitate dintre fapta minorului si prejudiciu, se declanseaza o tripla prezumtie [12], astfel:
a. prezumtia ca au existat abateri in indeplinirea obligatiilor parintesti (actiuni, inactiuni);
b. prezumtia de culpa sau greseala a parintilor pentru neindeplinirea sau indeplinirea necorespunzatoare a indatoririlor legale fata de minorul – autor al faptei prejudiciabile;
c. prezumtia de cauzalitate intre modul necorespunzator de indeplinire a indatoririlor parintesti si comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii a minorului.

4. S-a spus ca din raspunderea fata de sociatate rezulta obligatia parintilor de a raspunde patrimonial pentru faptul prejudiciabil al copilului minor, raspundere fundamentata pe prezumtia de culpa a parintilor. Cu alte cuvinte, parintele care nu-si indeplineste indatoririle legale stabilite in sarcina sa, trebuie sanctionat patrimonial, iar cel care va dovedi contrariul (prezumtiile fiind considerate relative) nu va mai fi sanctionat, deci nu va raspunde patrimonial pentru fapta ilicita a copilului sau minor.

In prima dintre situatii, cand parintele nu poate rasturna prezumtia, acesta va raspunde patrimonial, iar prejudiciul va fi acoperit, restabilindu-se situatia anterioara savarsirii faptei, considerata ilicita de majoritatea autorilor citati.

In cea de a doua situatie, cand parintii pot face dovada contrara prezumtiilor declansate, acestia vor fi absolviti de raspundere, nu vor suporta prejudiciul cauzat de fapta propriului copil, ramanand ca persoana prejudiciata sa suporte singura prejudiciul. Pentru aceasta inechitate, atat in doctrina cat si in practica judiciara s-au cautat diferite solutii care sa aduca o mai buna protectie victimei prejudiciate de faptele minorilor.

Solutiile s-au cautat plecand de la stabilirea naturii obligatiei parintesti, si au fost stabilite pe taram probator.

5. Asupra naturii obligatiei legale a parintilor s-au exprimat opinii diferite [13]. Solutiile au depins de conceptia adoptata cu privire la sfera indatoririlor ce alcatuiesc continutul obligatiei generale a parintilor si, corespunzator, cu privire la rasturnarea prezumtiilor legate de aceste indatoriri. Spre exemplu, in situatia in care s-a considerat ca obligatia parintilor este cea de stricta supraveghere a minorului, daca parintele dovedeste ca nu din culpa sa in supravegherea minorului s-a produs prejudiciul, acesta nu va mai fi tinut sa-l repare, cu consecinta nasterii unei situatii inechitabile pentru cel prejudiciat.
Intrucat de posibilitatea parintilor de a rasturna sau nu prezumtiile stabilite depindeau deciziile instantelor, decizii care puteau genera inechitati asa cum am aratat, trebuiau cautate acele solutii care sa nu mai permita o rasturnare usoara a prezumtiilor, pentru a asigura o mai buna protectie a victimei. Acesta, consideram, este unul dintre motivele pentru care conceptiile privitoare la continutul obligatiei parintesti a evoluat de-a lungul timpului, plecand de la ideea ca obligatia parintilor este cea de supraveghere, continuand apoi cu ideea de obligatie ceva mai complexa si anume cea de supraveghere si educare, ca mai apoi sa se ajunga la conceptia potrivit careia indatorirea parintilor este cea de supraveghere si crestere [14], dandu-se astfel obligatiei parintilor un continut mai larg. Desigur ca nu trebuie minimalizat faptul ca societatea a evoluat de-a lungul vremii, iar acesta este un alt motiv pentru care s-au modificat conceptiile privitoare la continutul obligatiei ce incumba parintilor. Astfel ca, atat nevoia de a repara prejudiciile produse victimelor, cat si evolutia conceptiilor societatii cu privire la sarcinile pe care trebuie sa le suporte un parinte fata de copilul sau, punandu-se tot mai mult accent pe interesul superior al copilului, au dus la o determinare mai complexa a continutului obligatiei ce face obiectul discutiei noastre.

Pentru o buna perioada de timp, in practica judiciara a dominat opinia conform careia raspunderea trebuie fundamentata pe prezumtia de culpa a parintilor in neindeplinirea sau exercitarea necorespunzatoare a  supravegherii si educarii minorului pe care il  au in grija. In acest sens stau marturie solutiile instantelor centrate pe ideea obligatiei de supraveghere si educare [15], desprinsa din dispozitiile art. 101 C. fam.

Aceasta fundamentare este una neindestulatoare, asa cum deducem din noua orientare a instantelor [16], aceea de a recunoaste un continut mai amplu, mai complex, pentru obligatia parinteasca, avand ca temei de drept tot dispozitiile art. 101 C. fam.

Analiza obligatiei instituite de art. 101 C. fam.

6. Pentru o analiza cat mai exacta a celor doua conceptii si pentru a vedea care dintre acestea si in ce masura pot servi mai bine unuia din scopurile pe care consideram ca le are institutia raspunderii civile (functia reparatorie), este necesar sa analizam continutul obligatiei stabilite de catre legiuitor in art. 101 C. fam., text pe care s-au intemeiat solutiile oferite de instante.

Potrivit art. 101 C. fam.: ”(1) Parintii sunt datori sa ingrijeasca de copil.
(2) Ei sunt obligati sa creasca copilul, ingrijind de sanatatea si dezvoltarea fizica, de educarea, invatatura si pregatirea profesionala a acestuia, potrivit cu insusirile lui, in conformitate cu telurile statului, spre a-l face folositor colectivitatii.”

Asa cum rezulta din analiza textului de mai sus si din interpretarile date de doctrina de specialitate [17], coroborate cu prevederile Legii nr. 272/2004, observam ca:
– obligatia parintilor este aceea de a creste copilul minor [18];
– continutul obligatiei de crestere a minorului este cel de a ingriji, de a asigura conditiile necesare pentru ca minorul sa se poata dezvolta armonios din punct de vedere bio-psiho-social;
– obligatia de crestere a copilului minor este o obligatie speciala stabilita de legiuitor prin art. 107 C. fam, ce face parte din continutul mai larg al obligatiei prevazute de art. 86 C. fam., si anume obligatia generala de intretinere [19].

Prin prisma celor de mai sus, putem concluziona ca legiuitorul a stabilit o obligatie generala de intretinere ca efect al rudeniei, al calitatii de soti sau ca efect al unor relatii ce pot fi asimilate celor de familie (adoptie, tutela) [20], in al carei continut se intra si obligatia speciala de intretinere datorata de parinti copilului lor minor. Continutul celei din urma obligatii este stabilit in art. 107 C. fam, astfel: ”(1) Copilul minor este intretinut de parintii sai.

(2) Daca minorul are un venit propriu, care nu este indestulator, parintii au indatorirea sa asigure conditiile necesare pentru cresterea, educarea, invatatura si pregatirea sa profesionala.”

Dupa cum rezulta din textul legal mentionat, asa cum am evidentiat si mai sus, obligatia legala a parintilor fata de minori este de a asigura atat climatul necesar dezvoltarii biologice si fizice a copilui (ingrijind de sanatatea si dezvoltarea fizica), cat si ambianta familiala (morala, bazata pe afectiune reciproca) ce-i poate garanta copilului dezvoltarea in bune conditii a personalitatii sale si totodata de a veghea si a-l indruma pe copil de asemenea maniera incat acesta sa se poata integra in societate, sa poata face fata cerintelor sociale care, odata cu dezvoltarea societatii, sunt din ce in ce mai complexe. Alte argumente care sa poata sprijini afirmatiile de mai sus putem gasi, suficiente, dupa parerea noastra, in continutul Legii 272/2004.

7. Asa cum am precizat, obligatiei parintelui prevazuta de art. 101 C. fam. ii corespunde dreptul corelativ al copilului minor prevazut si detaliat in Legea nr. 272/2004. Art. 31 al acestei legi prevede: ”(1) Ambii parinti sunt responsabili pentru cresterea copiilor lor.
(2) Exercitarea drepturilor si indeplinirea obligatiilor parintesti trebuie sa aiba in vedere interesul superior al copilului si sa asigure bunastarea materiala si spirituala a copilului, in special prin ingrijirea acestuia, prin mentinerea relatiilor personale cu el, prin asigurarea cresterii, educarii si intretinerii sale, precum si prin reprezentarea sa legala si administrarea patrimoniului sau.”

De asemenea, art. 44 al aceleiasi legi dispune: ”(1) Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care sa permita dezvoltarea sa  fizica, mentala, spirituala, morala si sociala.

(2) Parintilor sau, dupa caz, altor reprezentanti legali le revine in primul rand  responsabilitatea de a asigura, in limita posibilitatilor, cele mai bune conditii de viata necesare cresterii si dezvoltarii copiilor; parintii sunt obligati sa le asigure copiilor locuinta, precum si conditiile necesare pentru cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala.”

Iar art. 45 alin. 2 prevede: ”(2) In cazul in care parintii sau persoanele care au, potrivit legii, obligatia de a intretine copilul nu pot asigura, din motive independente de vointa lor, satisfacerea nevoilor minime de locuinta, hrana, imbracaminte si educatie ale copilului, statul, prin autoritatile publice competente, este obligat sa asigure acestora sprijin corespunzator, sub forma de prestatii financiare, prestatii in natura, precum si sub forma de servicii, in conditiile legii.”

Coroborand toate textele legale citate, putem extrage o concluzie finala. Astfel, obligatia de intretinere, reglementata de art. 86 C. fam., are drept obiect asigurarea mijloacelor necesare traiului – alimente, locuinta, imbracaminte, medicamente, nevoi spirituale [21]. Art. 107 C. fam. aduce o completare, in sensul ca, pe langa mijloacele necesare traiului, obiectul acestei obligatii il constituie, in plus, si asigurarea mijloacelor necesare pentru cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala a copiilor, in masura in care acestea nu au fost preluate de stat [22]. Obligatia speciala reglementata de art. 101 C. fam. este o componenta intrinseca a obligatiei de intretinere prevazuta de  art. 107 C. fam., care trebuie privit in legatura cu art. 101 din acelasi cod, care prevede dreptul si obligatia parintilor de a creste copilul; de aici, continutul obligatiei de a creste copilul este urmatorul [23]:
– ingrijirea de sanatatea si dezvoltarea fizica a copilului;
– ingrijirea de educarea copilului;
– ingrijirea de invatatura si pregatirea profesionala a copilului.

Obligatia stabilita de legiuitor la art. 101 C. fam. este o obligatie speciala [24] de crestere a minorului, ce presupune un cumul de multe alte indatoriri ce incumba parintilor si care sunt precizate detaliat in reglementarile in vigoare care privesc raporturile dintre parinti si copiii lor minori.

Toate aceste indatoriri trebuie subordonate cu prioritate principiului interesului superior al copilului [25]. Totodata, trebuie sa mentionam si faptul ca indatoririle parintilor fata de copii sunt in acelasi timp si drepturi recunoscute de lege [26] parintilor, cu precizarea ca exercitarea lor este guvernata de interesul superior al copilului, pe primul plan situandu-se indatoririle, iar nu drepturile parintesti [27].

8. Observam ca in literatura de specialitate, drepturile si indatoririle parintesti au fost clasificate, pe de o parte, in drepturi si indatoriri cu privire la persoana copilului minor, iar pe de alta parte, in drepturi si indatoriri cu privire la bunurile minorului.

Privitor la continutul fiecareia din cele doua categorii de indatoriri s-au exprimat diferite opinii [28]. Conform uneia dintre opinii [29], la care achiesam, si tinand cont de realitatile vietii sociale din acest moment, drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana copilului care ne intereseaza in materia pe care o analizam sunt:
a) Dreptul si indatorirea parintilor de a creste copilul;
b) Dreptul de a lua masuri disciplinare;
c) Dreptul de a veghea la cresterea, educarea, invatatura si pregatirea profesionala a copilului;
d) Dreptul si indatorirea de a ingriji de sanatatea si dezvoltarea fizica a acestuia etc.

In continutul acestor drepturi si indatoriri, dupa cum reiese din analiza reglementarilor in vigoare si asa cum s-a aratat in lucrarea anterior citata [30], nu poate fi vorba de obligatia de a educa minorul, ci de dreptul si totodata indatorirea de a asigura educarea, de a veghea la educarea copilui, precum si de dreptul parintelui de a-si educa copilul conform propriilor convingeri – drept fundamental al parintilor [31] – desigur, acestia devenind raspunzatori in situatia in care si-au asumat ei insisi obligatia de educare. Dar, in conditiile in care educatia se desfasoara in mod institutionalizat, in conditiile in care in Romania invatamantul este declarat prioritate nationala [32], invatamantul fiind obligatoriu pentru primele 9 clase si frecventa obligatorie pana la varsta de 17 ani (art. 6 din Legea nr. 84/1995) nu credem ca mai putem vorbi doar despre raspunderea parintilor pentru educarea propriilor copii minori. Cu atat mai mult cu cat se preconizeaza ca educatia prescolara sa devina obligatorie incepand cu varsta de 3 ani [33]. Trebuie sa tinem totusi cont de faptul ca, pe fondul actual de dezvoltare a societatii, educatia nu mai poate fi lasata in sarcina parintelui. Educatia copiilor, pentru orice societate care doreste sa-si asigure progresul, este un obiectiv extrem de important, ridicat la rang de lege.

9. Astfel, indatorirea parintelui, in contextul dat de reglementarile in vigoare, nu mai este cea de a asigura educatia propriu-zisa a copilului, ci de a veghea ca educatia acestuia sa se desfasoare in interesul superior al copilului, parintele avand obligatia si totodata dreptul de a supraveghea modul in care organele abilitate isi indeplinesc obligatiile stabilite prin lege [34]. Indatorirea de a ingriji de educatia  copilului constituie unul dintre elementele ce alcatuiesc continutul obligatiei speciale de a asigura cresterea copilului pe toate planurile, indatorire care cu greu poate fi disociata de celelalte elemente ale obligatiei parintesti, cu atat mai mult cu cat este greu de imaginat ca aceasta ar putea fi delegata, singura, unei alte persoane fizice sau institutii care ar putea sa o indeplineasca.

Mai mult decat atat, conform art. 5 din Legea nr. 272/2004, raspunderea pentru cresterea si asigurarea dezvoltarii copilului revine in primul rand parintilor (alin. 2), ceea ce vine in sprijinul celor afirmate mai sus si ne indreptateste sa consideram ca parintii nu mai sunt singurii raspunzatori pentru cresterea [35] minorului. In alin. 3 al aceluiasi articol se stabileste, in subsidiar, responsabilitatea colectivitatii locale din care fac parte copilul si familia acestuia, iar complementar (alin. 4), legiuitorul stabileste raspunderea statului care are obligatia de a asigura protectia copilului si de a garanta respectarea tuturor drepturilor acestuia, prin activitatea specifica realizata de institutiile statului si autoritatile publice cu atributii in acest domeniu.

In aceste conditii, mai putem vorbi de culpa parintelui in asigurarea educatiei copilului, in contextul actual al vietii sociale in care activitatea mult mai multor actori sociali concura la formarea personalitatii copilului si la realizarea pregatirii sale profesionale spre a fi de folos comunitatii din care face parte?

10. Este cunoscut faptul ca mediul social [36] este un factor ce poate influenta, pozitiv sau negativ, dezvoltarea psihosociala a minorului. Pentru faptul ca minorul a cazut prada influentelor negative ale diferitelor medii cu care acesta intra in contact am putea culpabiliza parintele, cel mult,  pentru lipsa de supraveghere. De asemenea, dupa cum se afirma in lucrarile de specialitate privind psihologia in general si pe cea a copilului in special, mai sunt si alti factori ce concura la conturarea si mai apoi definitivarea personalitatii fiecaruia dintre noi.

Principalii factori ai dezvoltarii psihice sunt: ereditatea, mediul si educatia [37]. Dezvoltarea psihica se sprijina pe ereditate, isi extrage continutul din datele furnizate de mediul social si este dirijata de educatie [38]. Toti acesti factori sunt interdependenti, se influenteaza reciproc si nici unul nu este un factor determinant in crearea personalitatii umane. Pentru mostenirea genetica pe care o primim pe cine putem face culpabili?

In concluzie, conform cu cele aratate mai sus, consideram ca prezumtia de culpa a parintilor in educarea si supravegherea copiilor sau pentru nerespectarea indatoririlor de crestere a minorului nu mai poate fi viabila.

Dintr-o raspundere subiectiva, bazata pe culpa, care nu raspunde necesitatilor unei societati moderne, aceasta ar trebui sa devina o raspundere obiectiva, asa cum a fost instituita recent (1997) in sistemul de drept francez [39].

O noua fundamentare

11. Avand in vedere normele de drept in vigoare, consideram ca se poate stabili un nou fundament al raspunderii civile pentru fapta copilului minor si in sistemul de drept romanesc. Mai mult, apreciem ca se poate vorbi chiar despre un fundament al raspunderii pentru fapta altuia in general, fundament care confera raspunderii civile un caracter obiectiv.

Asa cum s-a afirmat recent si in literatura juridica romaneasca [40], tinand cont de faptul ca art. 1000 alin. 1 C. civ. roman este o traducere fidela a textului art. 1384 C. civ. francez care consacra un principiu general de raspundere civila pentru fapta altuia, este necesar si util sa se recunoasca existenta acestui principiu si de catre doctrina si jurisprudenta din Romania [41]. Astfel ar putea fi acoperite toate acele situatii in care se poate gasi minorul, situatii strict prevazute de lege precum: plasamentul, tutela, curatela, internarea minorului intr-un centru de reeducare, incredintarea minorului in libertate supravegheata etc. De asemenea, ar putea fi acoperite si alte situatii decat cele ale minorilor: situatia persoanelor majore fara discernamant, situatia militarilor, care, desi au  discenamant si nici nu sunt subiecte intr-un raport de prepusenie [42], se afla totusi intr-un raport de subordonare, iar raspunderea generata de situatia acestora nu are actualmente nici un temei juridic recunoscut. Pentru toate aceste situatii, art. 1000 alin. 1 C. civ. ar putea constitui temeiul de drept pentru antrenarea raspunderii civile, dand astfel o orientare unitara in jurisprudenta si doctrina si inlaturand astfel controversele de pana acum in aceasta  materie.

12. Dincolo de fundamentul de drept care se stabileste astfel in privinta raspunderii pentru fapta altuia, in cazul special al parintilor pentru fapta copilului mai este necesar a fi determinat un alt fundament.

Nu este foarte greu de gasit. Daca admitem ca obligatia speciala (art. 101 C. fam.) de crestere, ce incumba parintilor, face parte dintr-o obligatie generala de intretinere (art. 86 C. fam), fiind consacrata expres cu privire la minor (art. 107 C. fam.), atunci temeiul pentru raspunderea civila ce sta la baza instituirii de catre legiuitor a acestei obligatii trebuie sa fie si temeiul pentru raspunderea civila a parintilor pentru copii. Prin asemanare, si pe temeiul art. 1000 alin 1 C. civ., poate fi antrenata si raspunderea tuturor celor carora le incumba indatorirea de crestere a copilului. Desigur ca trebuie facute nuantarile in acele situatii de tranzitie precum curatela sau in multe alte situatii in care anumite indatoriri ce constituie continutul obligatiei parintesti se deleaga pentru a fi exercitate de alte persoane fizice sau juridice (institutii de drept public sau privat). In cele din urma situatii mai ales, dar nu numai, poate fi atrasa, in subsidiar, si raspunderea comunitatii locale unde se afla locuinta de drept a minorului si a celui care il are in grija si, complementar cu aceasta, raspunderea statului (art. 5 din Legea nr. 272/2004). In astfel de situatii, anumite indatoriri care fac obiectul obligatiei de intretinere sunt delegate unor persoane, fie determinate de lege, fie prin conventie. In functie de indatoririle ce sunt preluate de catre acestea, trebuie stabilita responsabilitatea acestora, situatie in care temeiul juridic al raspunderii ar putea fi diferit.

13. Dupa cum s-a spus [43], fundamentul obligatiei de intretinere in general il constituie, pe de o parte, sentimentele de prietenie si afectiune reciproca existente intre membrii familiei si, pe de alta parte, regulile de convietuire sociala. Obligatia de intretinere este uneori efectul unor relatii de rudenie, alteori al calitatii de sot si, nu de putine ori, efectul unor relatii asimilate, sub anumite aspecte, cu relatiile de familie (spre exemplu, tutela). Tot astfel, ar trebui fundamentata si raspunderea parintilor pentru faptele copiilor lor minori – pe aceleasi considerente – dar coroborate cu cele de echitate [44], care procura constiintei sociale suportul rational si moral al obligarii la indemnizare, iar celui desemnat sa raspunda ii procura justificarea obligatiei de a indemniza pe cel prejudiciat. Totodata, confera victimei sentimentul de justitie si echitate [45].

Prin urmare, prin instituirea unei raspunderi obiective – raspundere de plin drept – a parintilor, se da o noua fundamentare a raspunderii parintilor, fapt ce duce la agravarea raspunderii acestora, dar si la o mai eficienta sprijinire a victimelor, in demersul lor de reparare a prejudiciului [46].

Cu alte cuvinte, prin renuntarea la prezumtia de culpa a parintilor, susceptibila a fi rasturnata prin proba contrara, se consacra raspunderea obiectiva. Pentru prima data, printr-o decizie, instanta suprema franceza apreciaza ca ”doar forta majora sau fapta victimei pot exonera” parintii de la de raspunderea de plin drept a acestora pentru fapta minorului lor, nefiind necesar a fi analizata culpa acestora [47].

Astfel, s-a apreciat [48] ca prejudiciul cauzat de minor trebuie reparat independent de orice culpa: a persoanei responsabile de savarsirea faptei sau a parintilor acesteia.

Prin aceasta, obligatia de despagubire nu mai poate fi privita ca o sanctiune pentru modul culpabil al indeplinirii obligatiilor parintesti, ci, in acest context, ea poate fi apreciata ca o masura reparatorie, in beneficiul victimei.

Aceasta noua fundamentare are la baza ideea de risc pe care parintii si-l asuma, tinand cont de faptul ca, in functie de nivelul de dezvoltare fizica si psihica a minorului, exista riscul producerii unor prejudicii pe care parintii sunt datori a le suporta, in virtutea relatiei speciale dintre parinti si minor, esentiala fiind calitatea de parinte.

14. Intr-o lucrare relativ recenta [49], Jerome Julien propune o noua perspectiva. In opinia acestuia, fundamentul subiectiv priveste propria conduita culpabila a persoanei responsabile civilmente si nu poate justifica raspunderea pentru prejudiciul cauzat de alta persoana, iar riscul se refera exclusiv la pericolul pe care il reprezinta persoana care a cauzat direct prejudiciul, fara nicio legatura cu cel care ar trebui sa raspunda pentru acesta. Obligatia parintilor de a repara prejudiciul cauzat de copilul lor isi are izvorul in prerogativele autoritatii parintesti pe care acestia o exercita asupra minorului. Relatia dintre parinte si copilul sau se naste prin actul de vointa al parintilor care sta la baza filiatiunii [50].

Plecand de la o astfel de fundamentare, chiar si in cazul in care unul dintre parinti este decazut din drepturile parintesti, putem conchide ca obligatia acestuia subzista, el ramanand in continuare obligat sa repare prejudiciul produs de catre minor victimei, J. Julien exprimand insa pentru acest caz o opinie contrara [51].

Potrivit art. 110 C. fam., decaderea din drepturile parintesti nu scuteste parintele de indatorirea de a asigura intretinerea minorului. Aceleasi ratiuni care au stat la baza instituirii unei astfel de dispozitii imperative trebuie sa fie luate in considerare si la mentinerea obligatiei parintelui decazut din drepturi de a despagubi victima prejudiciului: filiatia – izvor al vointei parintilor.

De asemenea, pe aceeasi linie de gandire, intr-o astfel de fundamentare obiectiva a raspunderii, devine fara relevanta faptul ca minorul locuieste sau nu cu parintii sai,  calitatea de parinte nefiind stirbita de nimic.

Singurul caz in care inceteaza (juridic vorbind) relatia de filiatie este cel al adoptiei, caz in care toate prerogativele autoritatii parintesti intra in sarcina adoptatorului (atat drepturile cat si obligatiile din continutul acesteia).

15. O astfel de fundamentare obiectiva ar putea fi intarita de reasezarea intregii raspunderi civile, prevazuta de dreptul comun, pe alte baze decat cele de pana acum. In acest sens avem in vedere nevoia de schimbare a conceptiei clasice cu privire la functiile care i-au fost atribuite acestei din urma raspunderi, cu privire la caracterul si finalitatea acesteia; finalmente ar fi utila si o definitie a raspunderii din care sa rezulte schimbarea de optica.

[1] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004[2] Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999

[51] In opinia autorului J. Julien obligatia de reparare va reveni celui care va exercita drepturile parintesti (a se vedea L. R. Boila, op. cit., p. 224-228).

Fanuta Lisman

Cuvinte cheie: Familie, minori

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, detalii aici!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!