Secţiuni » Jurisprudenţă
JurisprudenţăCEDOCJUECCRÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legii
Curţi de apelTribunaleJudecătorii
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
CărţiProfesionişti
Print Friendly, PDF & Email

Perchezitie corporala pe strada. Viata privata. Putere discretionara a politiei. CEDO, Gillan si Quinton vs. Marea Britanie
31.05.2010 | JURIDICE.ro, Dragos BOGDAN, Razvan LUNGU

Gillan si Quinton vs. Marea Britanie (4158/05), 12 ianuarie 2010

In fapt

Reclamantii, Kevin Gillan si Pennie Quinton,  s-au nascut in 1977 si respectiv 1971, si in prezent locuiesc in Londra.

Intre 9 si 12 septembrie 2003, a avut loc o expozitie internationala de echipamente de aparare in Docklands, in estul Londrei, prilej cu care reclamantii impreuna cu alte persoane au protestat.

Reclamantul Gillan, echipat cu un rucsac si deplasandu-se cu bicicleta, a fost oprit si perchezitionat de catre doi agenti de politie, in temeiul articolelor 44-47 din Legea terorismului, in scopul identificarii unor obiecte care pot fi utilizate in scopuri teroriste. Deoarece nu a fost gasit nimic incriminator, reclamantului i s-a permis sa plece dupa 20 de minute.

In aceiasi zi, reclamanta Quinton echipata cu o jacheta de fotograf si cu o camera de filmat a fost oprita de catre un agent de politie, in temeiul acelorasi articole – desi prezentase permisul sau de presa -, si a fost perchezitionata. Intrucat nu a fost gasit nimic incriminator, reclamanta si-a continuat calatoria dupa 5 minute. Reclamanta a sustinut ca astfel a fost intimidata si pusa intr-o situatie de inferioritate, motiv pentru care nu s-a mai reintors printre protestanti, desi venise la aceasta manifestatie cu scopul de a face un documentar.

Conform Legii terorismului, daca un agent de politie de grad inalt considera necesar pentru prevenirea actelor de terorism, poate autoriza toti agentii de grad inferior dintr-o zona determinata, sa retina si sa perchezitioneze orice persoana. Autorizatia trebuie sa fie confirmata de catre ministrul de interne in termen de 48 de ore. Perchezitia poate fi efectuata in zona stabilita, indiferent daca existau sau nu indicii ca s-ar fi savarsit o infractiune, doar pentru identificarea acelor „obiecte care pot fi utilizate in scopuri teroriste”.

Ulterior reclamantii au contestat legalitatea acestor masuri printr-o cerere de control juridiciar.

Reclamantii au sustinut, in primul rand, ca autorizatia si confirmarea in cauza, au fost date cu depasirea competentelor si nelegale, intrucat au existat o serie de indicii clare potrivit carora Parlamentul a fost de acord ca aceste autorizatii/confirmari sa fie eliberate doar ca raspuns la o amenintare terorista iminenta pentru o locatie specifica.

In al doilea rand, reclamantii au pretins ca intrebuintarea de catre agentii de politie a autorizatiei prevazuta de articolul 44 – de a retine si perchezitiona – a fost contrara scopului prevazut de lege si ilegala deoarece prevederile legale au fost fie inexistente, fie au ingaduit ca agentii sa faca un abuz putere.

In al treilea rand, reclamantii au pretins ca atat intrebuintarea de catre agentii de politie a autorizatiei prevazuta de articolul 44,  cat si exercitarea masurilor prevazute de aceasta au constituit o ingerinta disproportionata in drepturile lor in temeiul articolelor 5, 8, 9, 10 si 11 din Conventie.

In octombrie 2003, instanta respingand cererile reclamantilor a apreciat ca aceste masuri au fost prevazute de lege si nefiind disproportionate, avand in vedere pericolul evident al unor atacuri teroriste in Londra.

In iulie 2004, instanta de apel a apreciat ca nu a existat nicio lipsire de libertate, luand in considerare atat natura ingerintei in cazul unei retineri sau perchezitionari normale cat si faptul ca scopul principal al acestor masuri nu este lipsirea de libertatea, ci mai degraba efectuarea unor verificari. A mai considerat ca nu se aplica articolele 10 si 11 din Conventie. Avand in vedere natura amenintarilor teroriste impotriva Marii Britanii, instanta a retinut ca autorizarea si confirmare acestor masuri, nu a fost disproportionata.

In martie 2006, Camera Lorzilor a respins in unanimitate recursul reclamantilor, apreciind ca astfel de perchezitii nu afecteaza viata privata in sensul prevederilor Articolului 8 din Conventie.  Totodata, a aratat ca masurile au fost prevazute de lege iar exercitarea lor a fost una legitima si proportionala, deoarece exista pericolul unor amenintarii teroriste.

In drept

Existenta unei ingerinte in dreptul reclamantilor la respectarea vietii private

Curtea a examinat mai intai daca masurile retinerii si perchezitiei reprezinta o ingerinta in dreptul reclamantilor la respectarea vietii private.

Curtea a constatat ca articolele 44-47 din Legea terorismului permit agentilor de politie atat retinerea cat si perchezitia oricaror persoane aflate in interiorul ariei geografice acoperite de autorizatie.

Agentii de politie pot solicita indivizilor sa isi dea jos palaria, incaltamintea, imbracamintea  ori manusile. Paragraful 3.5 din Codul bunelor practici precizeaza faptul ca agentul de politie poate introduce mainile sale in buzunarele persoanei retinute, ii poate verifica gulerul, sosetele si pantofii, dar si parul acesteia. Refuzul de a se supune perchezitiei poate fi asimilat unei infractiuni care se pedepseste cu inchisoarea sau amenda ori ambele.

Chiar daca Camera Lorzilor si-a exprimat indoiala cu privire aplicarea articolului 8, deoarece ingerinta nu prezenta un nivel ridicat de gravitate, atat instantele nationale, cat si comisarul metropolitan au admis faptul ca aplicarea masurilor prevazute de articolul 44 reprezinta o ingerinta in exercitarea drepturilor prevazute de Articolul 8; de asemenea instantele de apel au descris aceste masuri ca avand o mare putere de patrundere in viata privata a indivizilor.

Guvernul a argumentat ca, in anumite circumstante, o perchezitie poate reprezenta o ingerinta in drepturile prevazute de articolul 8 – si anume o perchezitie a jurnalelor sau a corespondentei personale -, dar o asemenea masura superficiala care nu implica descoperirea unor astfel de date personale nu reprezinta o ingerinta.

Curtea insa nu a acceptat acest punct de vedere, aratand ca ori de cate ori corespondenta, jurnalele sau orice documente private sunt descoperite si facute publice, utilizarea unor asemenea masuri coercitive conferite de legislatie, de a retine sau perchizitiona o persoana, hainele si lucrurile sale personale, reprezinta o ingerinta clara in dreptul la respectarea vietii private.

In opinia Curtii, caracterul public al masurii, poate in anumite cazuri, sa reprezinte o grava ingerinta datorita umilintei si rusinii la care sunt supusi indivizii. Asadar, informatiile cu caracter personal aflate in sacosele, portofele, notebook-urile sau jurnalele personale, il pun pe proprietar intr-o situatie de disconfort, ori de cate ori acestea sunt expuse insotitorilor sai sau publicului larg.

Aceasta ingerinta nu se poate compara cu perchezitile la care sunt supusi calatorii in aeroporturi. Se pate considera ca o persoana care cumpara un bilet de avion, pentru a calatori, este de acord cu o asemenea perchezitie. Aceste persoane stiu ca bagajele lor pot fi perchezitionate inainte de a se imbarca si se bucura de o libertate de alegere, deoarece pot sau nu, sa isi ia asupra lor unele efecte personale, evitand astfel orice perchezitie.

Drepturile conferite in acest sens de articolul 44 din Legea din 2000 sunt de natura diferita: orice persoana poate fi retinuta oriunde, oricand, fara o avertizare prealabila si fara posibilitatea de a alege de a se supune sau nu perchezitiei, ceea ce reprezinta in ingerinta in dreptul la viata privata.

A fost ingerinta prevazuta de lege?

Este cert ca masurile aplicate in prezentul caz au un temei in dreptul intern, si anume articolele 44-47 din Legea terorismului. Mai mult, Codul bunelor practici, care este un document public, stabileste detaliile cu privire la modul in care agentii de politie trebuie sa efectueze o perchezitionare. Cu toate acestea, reclamantii se plang de faptul ca aceste dispozitii confera in mod discretionar puteri nejustificate agentilor de politie, atat in ceea ce priveste autorizatia cat si aplicarea lor in practica.

In opinia Curtii, puterile discretionare de care beneficiau agentii de politie in temeiul Legea terorismului, atat in ceea ce priveste autorizatia de retinere si perchezitie precum si aplicarea lor in practica, nu prezentau garantiile legale corespunzatoare pentru a oferi indivizilor o protectie adecvata impotriva ingerintelor arbitrare.

In primul rand, in momentul autorizarii retineri si perchezitiei nu se cerea decat ca aceasta sa fie „necesara”, si „utila”. Autorizatia trebuia sa fie confirmata de catre ministrul de interne in termen de 48 de ore si trebuia reinnoita la fiecare 28 de zile. Ministrul nu putea modifica domeniul de aplicare teritorial al unei autorizatii, si chiar daca teoretic putea refuza sa o confirme, sau sa ii determine termenul de expirare, se pare ca, in practica, se intampla rar acest lucru. Asadar, restrictiile temporale si teritoriale impuse de catre Parlament nu aveau o aplicare reala, autorizatiile continuand a fi emise, asa cum reiese din faptul ca autorizarea initiala acordata zonei metropolitane a fost reinnoita continuu prin „rotatie”.

Autoritatea independenta de supraveghere (Independent Reviewer), instituita prin Legea terorismului prevede o garantie suplimentara. Cu toate ca puterile sale sunt limitate la o simpla apreciere generala a modului in care dispozitiile legii sunt aplicate si nu includ dreptul de a anula sau modifica autorizatiile, in fiecare din rapoartele sale incepand cu mai 2006 a reliefat faptul ca „articolul 44 ar putea fi mai putin utilizat”.

Puterea discretionara de care se bucura fiecare agent de politie reprezinta un alt motiv de ingrijorare. Hotararea acestuia de a retine si perchezitiona o persoana ”ori de cate ori considera oportuna o asemenea masura pentru a preveni actele de terorism”, se bazeaza exclusiv pe „presimtiri” sau pe „intuitia profesionala”.

Agentul de politie este obligat, in efectuarea perchezitiei sa se conformeze termenilor legali impusi de cod. Cu toate acestea, codul reglementeaza, in esenta, doar modul in care se face retinerea si perchezitia, in loc sa prevada restrictii privind decizia agentului de politie de a retine si perchezitiona un individ.

Nu numai ca agentul respectiv nu este conditionat de existenta unor indicii temeinice privind savarsirea unei infractiuni, dar singura conditie este ca perchezitia trebuie sa fie efectuata cu scopul de a gasi obiecte care pot fi utilizate in scopuri teroriste, care insa constuie o categorie foarte larga, ce acopera numeroase obiecte pe care orice individ le poate avea asupra sa. Mai mult decat atat, agentul de politie nici macar nu trebuie sa justifice motive speciale pentru a suspecta prezenta unor astfel de obiecte pentru a face o perchezitie.

In raport de statisticile de care dispune, Curtea a ramas surprinsa de nivelul pana la care au ajuns agentii de politie in aplicarea masurilor prevazute de articolul 44 din Legea terorismului. Astfel a concluzionat ca acordarea unor asemenea puteri agentilor da nastere arbitrariului.

Desi in cauza nu au fost perchezitionati persoane de altă rasă (spre exemplu negrii sau asiatici), riscul unor astfel de ingerinte in drepturilor acestor categorii de persoane este unul real. Din statisticile Autoritatii independente de supraveghere reiesea faptul ca aceste drepturi sunt exercitate in mod disproportionat in cazul negrilor sau al asiaticilor. Deasemenea, aceasta a arata in ultimele sale rapoarte ca a crescut numarul retinerilor si perchezitiilor in randurile albilor, tocmai pentru a echilibra statisticile.  In plus, exista riscul ca astfel de puteri sa fie utilizate in mod abuziv impotriva demonstrantilor sau protestatarilor, incalcandu-se astfel Articolul 10 sau 11 din Conventie.

Desi aceste masuri sunt supuse controlului juridiciar, ori pot face obiectul unor actiuni in despagubire, deoarece au un caracter discretionar, apar obstacole considerabile in dovedirea faptului ca pot constitui un abuz de putere. Dupa cum am vazut in acest caz, astfel de actiuni in justitie au foarte putine sanse de reusita.

Lipsa oricarei obligatii pentru agentii de politie de a dovedi existenta unui motiv temeinic privind savarsirea unei infractiuni, face sa fie imposibila orice incercare de a demonstra ca si-a exercitat atributiile in mod ilegal.

In concluzie, Curtea a considerat ca atat atributiile de autorizare si confirmarea cat si masurile retinerii si perchezitiei prevazute de articolele 44 si 45 din Legea terorismului nu sunt bine reglementate si nici nu ofera garantii juridice adecvate impotriva abuzurilor. Prin urmare, aceste ingerinte nu au fost „prevazute de lege”, ceea ce reprezinta o incalcare a Articolului 8.

Dragos BOGDAN, Razvan LUNGU


Aflaţi mai mult despre , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.