Ordonanta presedintiala. Lipsa publicitatii. Neincalcare. Apreciere vadit eronata de instanta a unor fapte. Incalcare. CEDO, Udorovic vs. Italia
31 mai 2010 | JURIDICE.ro, Dragos BOGDAN, Razvan LUNGU
Notă: Hotararea rezumata mai jos prezinta importanta sub ambele aspecte pe care le analizeaza.
In ceea ce priveste lipsa publicitatii sedintelor de judecata in cazul ordonantelor presedintiale, face pentru prima data aplicarea principiilor stabilite de Marea Camera in hotararea Micallef c. Maltei Cu un rationament similar celui facut in acceptarea lipsei publicitatii pe taramul articolului 5 (Reinprecht c. Austriei, 67175/01, 15 noiembrie 2005), ea a decis ca lipsa publicitatii este justificată uneori de cerintele de celeritate, rapiditatea luarii unor masuri contrabalansand dreptul la un proces public.
În ceea ce priveste refuzul instantei de a se pronunta pe un capat de cerere, trebuie subliniata asemanarea prezentei cauze cu Dulaurans vs Franta: in ambele cauze, instantele au considerat, in mod vadit eronat, ca reclamantii nu se plansesera cu privire la anumite probleme si, in consecinta, refuzasera sa analizeze actiunile sau unele capete de cerere. De regula, Curtea nu substituie propria sa interpretare a dreptului national sau apreciere a probelor (adica a situatiei de fapt) celor apartinand instanţelor naţionale în lipsa arbitrariului sau a erorilor manifeste. Ambele cauze sunt bune exemple de erori grave ale instantelor nationale care, prin exceptie de la regula enuntata anterior, sunt controlate direct de Curte.
UDOROVIC vs. Italia, (38532/02), 18 mai 2010
In fapt
Reclamantul, cetatean italian si membru al comunitatii de tigani Sinti, s-a nascut in 1951 iar in prezent locuieste in Terracina. La momentul faptelor traia intr-o tabara de nomazi din Roma, situata pe strada Luigi Nono.
In ianuarie 1996, printr-o decizie a administratiei locale, primarul Romei a amintit ca in temeiul Legii nr. 59 din 1985, astfel de tabere se pot constitui doar in locatii bine stabilite si in conditii sanitare si igienice adecvate. Prin aceiasi hotarare, s-a stabilit si capacitatea taberei Nono pentru 30 de persoane.
In iunie 1999, la solicitarea biroului de imigrare politia a efectuat un recensamant in tabara Nono.
In noiembrie 1999, printr-o decizie primarul a dispus evacuarea a 47 de persoane din tabara Nono si transferarea acestora intr-o tabara dotata corespunzator. In motivarea deciziei sale, primarul a declarat ca tabara se situa langa o scoala, ca nu avea canalizare si apa potabila, fiind imposibil de reabilitat intr-un termen rezonabil. A aratat si faptul ca in urma comportamentului ocupantilor, pentru protejarea mediului si a sanatatii acestora cat si a rezidentilor din zona, se impunea luarea unor masuri rapide, precum evacuarea.
Ulterior, reclamantul a atacat decizia la instanta de contencios administrativ, solicitand amanarea executarii evacuarii.
In martie 2000, reclamantul a introdus o actiune civila privind discriminarea sa, impotriva administratiei locale si a primarului Romei, atat pentru a inceta discriminarea la care a fost supus de autoritati prin cele doua decizii din 1996 si 1999, cat si pentru a fi despagubit material si moral. In jurisprudenta constanta a instantelor nationale, acest tip de actiune era considerata una preliminara, similara ca procedura si efecte unei ordonante presedintiale.
Procedura s-a desfasurat in camera de consiliu. In martie 2001, instanta civila a respins actiunea reclamantului, avand in vedere ca cele doua decizii nu au fost discriminatorii intrucat urmareau protejarea sanatatii publice. Instanta a mai retinut ca prin decizia din 1996, autoritatile urmareau organizarea acestor tabere de nomazi, si in niciun caz identificarea tiganilor sinti.
Cererea reclamantului prin care a investit instanta de apel in ianuarie 2002, a fost de asemenea judecata in camera de consiliu si respinsa. Instanta a constatat ca masura evacuarii dispusa prin decizia din 1999 nu a fost discriminatorie, nefiind intemeiata pe rationamente de natura etnica. In ceea ce priveste decizia din 1996, instanta a apreciat ca reclamantul nu a invocat motive cu privire la nemultumirea sa fata de aceasta masura.
In drept
Reclamantul se plangea de doua aspecte: pe de o parte de lipsa publicitatii si, pe de alta parte, de neanalizarea capatului de cerere privind decizia din 1996.
Lipsa publicitatii sedintei de judecata
Curtea a reamintit ca publicitatea procedurii de judecata prevazuta de articolul 6 paragraful 1 protejeaza cetatenii impotriva unor sedinte secrete care scapa cenzurii publicului, fiind de asemenea un mijloc de mentinere a increderii in justitie. Prin transparenta pe care publicitatea o ofera in buna administrare a justitiei, ajuta la realizarea scopului urmarit de articolul 6: procesul echitabil, unul dintre principiile fundamentale ale unei societati democratice.
In functie de particularitatile fiecarui caz in parte, articolul 6 paragraful 1 nu exclude posibilitatea instantelor de a deroga de la acest principiu. In acest sens, Curtea a amintit ca in cazurile exceptionale, ale procedurilor preliminare, in speta eficienta masurilor provizorii solicitate depinde de celeritatea impusa, astfel ca este permisa o derogare. In cauza, masura a fost prevazuta in Decretul nr. 286.
In timp ce independenta si impartialitatea instantei sau a judecatorului cauzei sunt garantii inalienabile, esentiale in cadrul acestor proceduri, celelalte garantii procedurale se pot aplica numai in functie de natura si scopul procedurii preliminare luate in considerare. Astfel, in cazul procedurilor in fata Curtii, Guvernul trebuie sa argumenteze, ca in raport de scopul procedurii aplicate in cauza, unele garantii procedurale speciale nu pot fi aplicate decat prin a aduce atingere excesiv obiectivelor masurii provizorii.
In cazul de fata, era vorba despre o procedura preliminara in care se luau masuri provizorii. Actiunea privind discriminarea urmarea asigurarea unei protectii imediate si efective vis-a-vis de tratamentele discriminatorii ale altor persoane sau ale autoritatilor. Potrivit articolului 44 din Decretul nr. 286, prin aceste actiuni se incearca a a se obtine incetarea comportamentului discriminatoriu, precum si adoptarea unor masuri corespunzatoare, dupa caz, pentru a elimina efectele discriminarii.
Curtea a retinut, ca in astfel de cazuri in care autoritatile trebuie sa asigure eficienta si rapiditatea masurilor, publicitatea sedintelor de judecata ar putea constitui un obstacol in solutionare celor solicitate de reclamant. Ea a constatat ca procedura in fata instantelor nationale s-a desfasurat cu respectarea tuturor celorlalte garantii procedurale prevazute de articolul 6: reclamantul si-a ales singur un avocat, a participat la audieri si a avut posibilitatea de a depune memorii si documente.
In concluzie, Curtea a estimat ca lipsa publicitatii sedintelor de judecata a fost justificata si nu a existat nici o incalcare a articolului 6 paragraful 1 din Conventie.
Omisiunea instantelor de a se pronunta asupra tuturor aspectelor cerereii reclamantului
Reclamantul se plangea de asemenea si de omisiunea instantei de apel de a examina cererea sa privind nelegalitatea masurii din 1996.
Curtea a amintit ca dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6 paragraful 1 din Conventie include, printre altele, dreptul partilor de a prezenta observatiile pe care le considera relevante pentru cauza lor. Scopul Conventiei nu este sa asigure drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi care sunt concrete si efective. Cu alte cuvinte, articolul 6 obliga instantele nationale sa examineze toate observatiile, argumentele si dovezile prezentate de catre parti, in functie de pertinenta acestora.
In speta, prin solutia sa din 2002 instanta de apel a apreciat ca reclamantul nu a invocat motive cu privire la nemulturmirea sa fata de masura dispusa prin decizia din 1996. Totuşi, analiza contestatiei introduse de reclamant permitea sa se constate ca unul dintre motivele indicate de reclamant viza chiar decizia din 1996 pe care o critica pentru discriminare. In aceste conditii, Curtea a subliniat ca decizia instantei se baza pe o apreciere indubitabil eronata a unor fapte pertinente.
Curtea a constat ca decizia din 1996 reglementa recensamintele taberelor de nomazi din apropierea Romei, si stabilea criteriile de individualizare a rezidentilor ilegali care putea fi evacuati.
Prin urmare, argumentele ignorate de catre instanta de apel prezentau o mare relevanta asupra problemei in litigiu, deoarece vizau caracterul discriminatoriu al deciziei autoritatilor.
Avand in vedere consideratiile de mai sus, Curtea a statuat ca instanta de apel nu a respectat dreptul reclamantului la un proces echitabil in sensul articolului 6 paragraful 1 din Conventie.
Dragos BOGDAN, Razvan LUNGU
