Inregistrarea audierilor in faza de urmarire penala. Moft sau Must?

21 iunie 2010 | Alexandra LĂNCRĂNJAN

Declaraţiile în faza de urmărire penală sunt deseori fundamentul dosarului ce urmează să fie trimis în faţa instanţei. Este cert că nu avem tehnologia pe care o vedem în serialele americane, că mijloacele de probă sunt limitativ enumerate şi că până la urmă trebuie să ne descurcăm cu materialul clientului. De aceea, procurorii notează cu conştiinciozitate ceea ce declară inculpatul, partea vătămată sau martorul. Dar scrierea după dictare are numeroase hibe: tinzi să reformulezi, nu imortalizezi inflexiunea vocii, nu redai cu exactitate tot ce s-a spus, treci informaţia prin filtrul personal şi ierarhizezi în funcţie de importanţă ceea ce auzi. Ce doresc să demonstrez în următoarele rânduri este faptul că înregistrarea audio nu este un moft ci o necesitate în faza incipientă a procesului penal.

În primul rând, înregistrarea audierilor elimină notele personale ale procurorului, păstrând nealterată declaraţia persoanei în cauză. Din punctul de vedere al persoanei care consemnează declaraţia, există o tendinţă de a reformula frazele, de a schimba termenii folosiţi de cel care declară, de a aranja în ordine logică declaraţia. De asemenea, consemnarea nu este totală, fiind omise elemente care nu par importante, detalii pe care în mod natural cel care relatează le introduce şi care la momentul audierii par lipsite de relevanţă. Această restructurare şi rezumare a declaraţiei este păgubitoare pentru toţi participanţii la procesul penal. Omisiunea fără rea-credinţă a unor detalii poate conduce la imposibilitatea probării acţiunii de premeditare, la alterarea elementelor ce dovedesc periculozitatea inculpatului. Mai mult, prin modificarea stilistică şi logică a declaraţiei se poate schimba succesiunea evenimentelor aşa cum este ea relatată de către inculpat iar motorul intern în comiterea infracţiunii nu este evidenţiat clar.

În al doilea rând, posibilitatea schimbării declaraţiei şi invocării constrângerii este diminuată drastic. În momentul în care audierea este păstrată pe suport audio, orice modificare în declaraţii poate fi lesne probată prin comparare, putând fi evaluată credibilitatea celui audiat şi descurajând schimbarea de atitudine. Această modificare în stilul de a audia poate fi benefică în faza de judecată, deoarece permite o evaluare mai bună de către judecător a contextului luării declaraţiei, cu reale beneficii în momentul în care martorul nu mai poate fi audiat şi se dă citire declaraţiilor din faza de urmărire penală. Elementul psihologic joacă aici un rol esenţial deoarece cunoaşterea de către cel audiat a faptului că declaraţia sa este înregistrată va determina o evaluare internă mai judicioasă a ceea ce spune şi va fi un impediment în revenirea asupra declaraţiilor.

Nu în ultimul rând, probarea exercitării dreptului la apărare, intervenţiilor apărătorului şi respectării regulilor de procedură de către autorităţi este mai facilă în cazul în care există o audiere înregistrată. Suportul audio garantează o implicare activă a apărătorului, o mai mare atenţie din partea procurorului în ceea ce priveşte obligaţiile procedurale şi elimină discuţiile cu privire la aducerea la cunoştinţă a învinuirii, prezenţa avocatului sau semnarea declaraţiei.

Atunci când m-am gândit la această schimbare în procedura audierii am luat în considerare şi toate elementele negative care pot să apară, mai ales prelungirea în timp a audierii, dar cântărind avantajele şi dezavantajele acestei forme de ascultare punctele pozitive au câştigat detaşat. Argumentarea mea nu are exclusiv rol de informare ci este mai mult o provocare. Dacă este o idee bună şi credeţi ca şi mine în ea, ce linii de acţiune consideraţi că sunt utile pentru impunerea ei în practică?