« Secţiuni « Articole « RNSJOpiniiPovestim cărţi
Revista de note şi studii juridice (RNSJ)
Condiţii de publicareDespre revistă
EssentialsNote de studiuStudii
JURIDICE
 1 comentariu

Libertatea creatiei artistice si protectia sentimentelor religioase
10.07.2010 | Marinela CIOROABĂ, Elena-Delia APOPI

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

I. INTRODUCERE

“Statul de drept semnifica, in egala masura, un pluralism politic si un pluralism religios.” (Curtea Europeana a Drepturilor Omului)

Scopul Conventiei Europene a Drepturilor Omului consta in protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete si efective; prin urmare, drepturile enuntate nu genereaza numai simple obligatii de abtinere, ci reclama uneori masuri pozitive din partea statului contractant.

Legislatiile nationale, ca si art. 9 si 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, proclama si garanteaza libertatea de gandire, constiinta si religie, precum si libertatea de exprimare, acestea constituind fundamente esentiale ale unei societati democratice, conditii primordiale ale progresului acesteia.

Posibilitatea fiecarui individ de a imbratisa si de a exprima in orice domeniu propriile conceptii, trairi si idei reprezinta o problematica vasta, “un drept individual, ce tine de libertatea spirituala a fiecarei persoane dar si un drept convivial, facilitand comunicarea cu ceilalti” [1]. Libertatea de exprimare este un drept neobisnuit intrucat, pe de o parte, creeaza un mediu interactiv, un spatiu al dialogului, iar pe de alta parte, implica un drept la critica, aducand atingere intereselor legitime ale altor persoane.

Libertatea de exprimare, reglementata de art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, implica doua elemente interdependente, libertatea de opinie si libertatea de a recepta sau de a comunica informatii fara restrictii. Garantand pluralismul ideilor si conceptiilor, toleranta, aceasta acopera toate activitatile umane – politice, comerciale, culturale, stiintifice, artistice.

In cauza Müller contra Elvetiei din 24 mai 1986, Curtea a subliniat ca art. 10 din Conventie inglobeaza si libertatea creatiei artistice. Comunicarea artistica consta in transmiterea mesajului artistic de la creator la receptor prin intermediul operei de arta.

Art. 9 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului constituie prevederea cheie cu privire la libertatea de gandire. Judecatorii europeni au subliniat importanta acestei libertati: in general, este considerata o piatra de temelie a societatii democratice, dar in particular, judecatorii vad in libertatea religioasa o contributie esentiala pentru formarea identitatii credinciosilor si a conceptiei lor despre viata [2]. Este de remarcat ca articolul 9 nu se refera doar la marile religii, ci de asemenea, la religiile minoritare, la grupuri religioase noi, chiar si la culte; aceasta libertate are un sens larg, vizand credinciosi, atei, agnostici. Din acest punct de vedere, pentru a garanta libertatea de gandire, constiinta si religie, s-a sustinut neutralitatea statului.

Art. 9 protejeaza atat latura activa cat si pe cea pasiva. Conventia garanteaza atat libertatea de gandire, libertatea de constiinta si cea de religie, cat si posibilitatea manifestarii lor exterioare. Astfel, teza a doua a primului paragraf al art. 9 dispune ca dreptul la aceste libertati include si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, in mod individual sau colectiv, in public sau in sfera privata, prin cult, invatamant, practici si indeplinirea ritualurilor.

Libertatea de exprimare nu poate fi disociata de recunoasterea libertatii de gandire, constiinta sau religie, a libertatii de a-ti manifesta opiniile fata de ceilalti membri ai societatii. In timp ce art. 9 protejeaza dreptul de a comunica anumite convingeri, idei structurate, cu o anumita pondere in viata sociala, art. 10 apara dreptul de a primi informatii de orice natura, precum si dreptul de a-ti exprima orice idee, fara ca aceasta sa capete o anumita “stare de convingere”, chiar si pe cele care pot soca sau deconcerta pe cei din jur, cu exceptia celor care nu sunt compatibile cu valorile unei societati democratice [3].

Judecatorii europeni au insistat asupra faptului ca este irelevant daca opinia este exprimata in conformitate cu viziunea generala. In orice caz, libertatea de opinie si de informare pot supravietui doar in cadrul unei societati caracterizate de pluralismului ideilor. Este clar ca apararea drepturilor altora poate conduce la limitarea exprimarii unei opinii, dar in general, libertatea de opinie este garantata pentru oricine.

Un stat poate limita exercitarea drepturilor si a libertatilor garantate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar cu indeplinirea a trei conditii – ingerinta sa fie prevazuta de lege, sa urmareasca un scop legitim si sa fie necesara intr-o societate democratica. Art. 9 par. 2 enumera scopurile legitime – siguranta publica, protectia ordinii publice, a sanatatii si a moralei publice precum si drepturile si libertatile celorlalti.

Art. 10 par. 2 este mai exact si presupune luarea in considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranta nationala, integritatea teritoriala a statelor contractante, siguranta publica, apararea acesteia si prevenirea savarsirii unor infractiuni, protectia sanatatii si a moralei publice, garantarea autoritatii si a impartialitatii puterii judiciare, precum si a unor interese de ordin personal, anume a reputatiei si a drepturilor ce apartin altor persoane, impiedicarea de a divulga informatii confidentiale.

Controlul european este destinat sa impiedice statele sa depaseasca limitele puterii lor de a interveni in materie de libertati. Judecatorii europeni sunt interesati de motivele si proportionalitatea ingerintei. Pentru toata lumea exista libertatea de gandire, constiinta, religie, care se manifesta in public sau privat, individual sau colectiv, cu limitele de mai sus. Curtea a subliniat ca cei care aleg sa-si exercite libertatea de a manifesta religia lor, indiferent daca acestia apartin unei majoritati sau unei minoritati religioase, se pot astepta in mod rezonabil sa fie expusi criticii. Ei trebuie sa tolereze si sa accepte negarea de catre terti a convingerilor lor religioase si chiar propagarea de catre terti a doctrinelor ostile credintei lor.

Prin doua hotarari importante, Otto Preminger-Institut [4] si Wingrove contra Marea Britanie [5] Curtea Europeana a redefinit relatia intre libertatea de exprimare si libertatea de religie, consacrand dreptul la protectia sentimentelor religioase, si anume dreptul credinciosilor de a nu fi insultati in legatura cu convingerile lor religioase. Aceasta jurisprudenta a fost confirmata in 2005 [6].

Toate aceste cauze sunt bazate pe marja larga de apreciere acordata statelor membre, fiind in contradictie cu afirmatiile traditionale conform carora libertatea de exprimare se extinde la declaratii care ”frapeaza, socheaza sau deranjeaza” un anumit sector al populatiei, si include dreptul de a recurge la ”un anumit grad de exagerare sau chiar de provocare”.

Manifestarile de intoleranta si actele de cenzura si autocenzura s-au multiplicat in Occident in numele respectului fata de sensibilitatile religioase, iar conflictul intre libertatea creatiei artistice si libertatea religioasa se afla in centrul dezbaterii de evenimente curente. In 2006, de exemplu, lumea a fost tulburata de douasprezece desene animate, dintre care majoritatea au fost caricaturi ale Profetului Mohamed publicate de un ziar danez. Gestul a fost gandit ca o reactie la refuzul unor caricaturisti de a face desene pentru o carte despre Islam si a vrut sa denunte cenzura existenta in societate cu privire la problemele islamice. Publicarea desenelor (si preluarea lor in alte tari) a declansat la scara internationala, in special in lumea musulmana, controverse, proteste, demonstratii si boicoturi. Apoi, au aparut amenintarile cu moartea impotriva lui Robert Redeker, un profesor de filosofie francez care a publicat un articol virulent in Le Figaro la adresa  Islamului. Nu trebuie omisa nici uciderea regizorului olandez Theo Van Gogh, autorul crimei motivand gestul prin faptul ca activitatea lui Theo Van Gogh era blasfemiatoare la adresa Islamului. Cu numai cateva luni in urma, la televiziunea nationala fusese difuzat ultimul film ar regizorului – „Submission” (Supunere), avand ca subiect abuzurile la care sunt expuse femeile musulmane in cadrul casatoriei, in numele obedientei fata de preceptele lui Mahomed. Dar, desigur, extremistii musulmani nu sunt singurii care se simt jigniti. In alte cazuri, ca incercarea de a interzice un afis reprezentand Cina cea de Taina sau un concert Madonna, catolicii au declarat ca au fost socati. Cartile lui Dan Brown au fost considerate de criticii lor o blasfemie la adresa crestinatatii, iar vocile radicale au cerut interzicerea lor.

Toate aceste exemple demonstreaza dificultatea stabilirii echilibrului intre libertatea de exprimare si libertatea de religie, ambele fiind drepturi fundamentale care au o baza internationala puternica. Criza internationala provocata de desene animate cu Mahomed a reaprins dezbaterea referitoare la limitarea libertatii de exprimare in numele sentimentelor religioase.

O societate democratica presupune ca nimeni nu este impiedicat sa isi exprime opiniile sale personale, majoritare sau minoritare. Dar libertatea de exprimare ar trebui sa fie utilizata ca un drept de a jigni sentimentele religioase ale altora?

“Libertatea de exprimare nu inseamna a permite oricui sa spuna orice, oriunde si oricand“, subliniaza istoricul britanic Timothy Garton Ash.

In acest context, este readusa in discutie capacitatea Curtii de a asigura echilibrul intre libertatea creatiei artistice si libertatea religioasa, atunci cand acestea intra in conflict.

In evaluarea limitelor libertatii de exprimare in favoarea sentimentelor religioase (articolul 10 par. 2), Curtea sugereaza o conduita care include obligatia de a evita pe cat posibil, expresiile jignitoare la adresa celorlalte persoane si care constituie o incalcare a drepturilor acestora. Dar solutia nu este atat de simpla intrucat diversitatea artistica si religioasa da nastere la contradictii si ridica ample discutii teoretice (I) si, de asemenea, sta la baza solutiilor care au creat controverse chiar in cadrul Curtii (II).

II. Relatia ambivalenta intre doua libertati fundamentale

Problema respectului datorat libertatii religioase se bazeaza in mod explicit pe libertatea religioasa si libertatea de exprimare, care sunt intr-o relatie de complementaritate (A). In plus, libertatea de exprimare este un drept a carui protectie este relativa, deoarece permite exceptii, inclusiv in numele respectului pentru sentimentele religioase (B).

A. Complementaritatea libertatii de exprimare si a libertatii religioase

Dreptul la libertatea de exprimare ocupa un loc unic in Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Drept ”neobisnuit”, libertatea de exprimare este intr-adevar “piatra de temelie a democratiei si a drepturilor omului protejate de Conventie[7] si reprezinta ”una dintre conditiile de baza pentru progresul si dezvoltarea fiecarui individ” [8]. Implicand libertatea de opinie si libertatea de a primi si comunica informatii si idei, libertatea de exprimare este conceputa de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului in sens larg. Judecatorul de la Strasbourg considera aplicabil art. 10 privitor la libertatea de exprimare, indiferent de natura informatiei, de vreme ce este utilizat un material proiectat sa o faca publica.

Protectia expresiei artistice s-a confruntat cu dificultatea definirii acesteia [9]. In cauza Müller [10], Curtea a consacrat libertatea exprimarii artistice, subliniind ca art. 10 din Conventia europeana ”include libertatea creatiei artistice – inclusiv libertatea de a primi si de a raspandi informatii si idei – care pot participa la schimbul public de  informatii si idei culturale, sociale, politice de orice fel”, iar ”conceptul de libertate de exprimare este suficient de larg pentru a include exprimarea artistica. Hotararea Karatas vs. Turcia (8 iulie 1999, par. 49) a constituit ocazia pentru a preciza ca ”cei care creeaza, interpreteaza, difuzeaza sau expun o opera de arta contribuie la schimbul de idei si opinii indispensabile pentru o societate democratica. Prin urmare, statul are obligatia de a nu aduce atingere  in mod nejustificat  libertatii  lor de exprimare.

Instanta europeana a aratat ca, desi libertatea religioasa tine mai intai de forul interior, aceasta implica in egala masura si pe aceea de a-si manifesta religia. Totusi, textul nu protejeaza orice act motivat sau inspirat de o anumita religie sau convingere, art. 9 enumerand formele pe care le poate lua manifestarea unei religii.

Gandirea, conceptiile corespunzatoare unei anumite religii, valorile personale sau sociale raman in forul interior al individului si nu sunt susceptibile de limitari. In schimb, in cazul manifestarilor exterioare ale constiintei sau religiei, art. 9 par. 2 dispune ca acestea pot face obiectul unor restrangeri, dar numai in masura in care ele sunt prevazute de lege si sunt necesare intr-o societate democratica pentru siguranta publica, protectia ordinii, sanatatii, moralei publice ori pentru protejarea drepturilor si libertatilor altor persoane.

Spre deosebire de al doilea paragraf al art. 10, art. 9 priveste doar libertatea de a-si manifesta religia ori convingerile. ”Textul are in vedere premisa ca, intr-o societate democratica, religiile coexista in randurile aceleiasi populatii, astfel ca apare necesitatea de a insoti aceasta libertate de limitarile de natura a concilia si de a asigura respectul convingerilor fiecarei persoane” [11].

Religia sau convingerile pot fi manifestate din perspectiva art. 9 sau pot fi exprimate din perspectiva art. 10.

O consecinta a acestei distinctii o constituie conflictul dintre latura pasiva a libertatii religiei si latura activa a libertatii de exprimare, conflict care poate cadea sub incidenta fie a art. 9, fie a art. 10. De exemplu, in hotararea Kokkinakis, reclamantul a incercat sa converteasca sotia cantorului prin prezentarea propriilor sale convingeri religioase. Restrictia existenta in legea interna in legatura cu aceasta manifestare a apartenentei religioase a domnului Kokkinakis a provocat discutii din prisma art. 9 par. 2. Aceasta abordare se diferentiaza de cea din hotararea Otto-Preminger-Institut [12], in care reclamantii au contestat interzicerea filmului pretins defaimator la adresa Bisericii Romano-Catolice. Din moment ce filmul nu constituia manifestarea convingerilor religioase, art. 9 – lex specialia – nu era incident, iar validitatea actiunii statului a fost examinata in relatie cu art. 10 par. 2 din Conventie.

Dificultatea apare in stabilirea granitei intre art. 9 si 10 din perspectiva dreptului de manifestare a religiei si a libertatii de exprimare a convingerilor religioase. In cauza Kokkinakis Guvernul a acceptat ca, prin faptul ca a intrat in casa vecinei sale pentru a incerca sa o converteasca, reclamantul si-a exercitat dreptul sau de a-si manifesta religia. Acest exemplu confirma faptul ca incidenta art. 9 depinde de domeniul de aplicare a practicii respective – actiuni motivate de propriile convingeri ale unei persoane sau exprimarea credintei insasi (de exemplu, hotararea Arrowsmith in care distribuirea unor pliante care exprima pacifismul nu implica si imbratisarea acestei orientari de catre cel ce le distribuia). Un afis pe care scrie ”Hristos a murit pentru a salva pe noi, pacatosii” intra sub incidenta ar. 9, pe cand in situatia unui afis pe care scrie ”Nu adulterului” este aplicabil art. 10 [13].

Libertatea de a-ti exprima credinta este de regula exercitata in public astfel incat are un impact considerabil asupra celorlalti. Art. 9 constituie lex speciala in raport cu art. 10 in sensul ca reprezinta o forma particulara a libertatii de exprimare [14].

In cauza Otto-Preminger-Institut, Curtea a cantarit cele doua interese aflate in conflict – dreptul reclamantului de a impartasi publicului o viziune controversata asupra religiei si dreptul celorlalte persoane de a le fi respectata libertatea de gandire, constiinta si religie.

O problema care apare este ca dreptul persoanelor de a le fi respectata libertatea religiei nu este garantat de Conventie. Cauza Kokkinakis permite statului sa impiedice un individ sa isi manifeste credinta in cazul in care mijloace improprii sunt folosite in acest scop. Aceasta utilizare a modalitatilor improprii conduce la concluzia ca reclamantul nu respecta libertatea religioasa a celorlalti. In Otto-Preminger-Institut Curtea a mers mai departe cu rationamentul, prin faptul ca a permis statului sa interzica reclamantului exprimarea conceptiilor care erau inacceptabile pentru ceilalti, “in sensul ca respectul sentimentelor religioase, astfel cum este garantat de articolul 9, are a fi considerat incalcat prin reprezentari provocatoare ale unor obiecte de veneratie religioasa, iar asemenea reprezentari pot fi privite ca o incalcare evidenta a spiritului de toleranta ce trebuie sa caracterizeze o societate democratica”.

Otto-Preminger-Institut a adus in discutie conflictul intre libertatea de exprimare, garantata de art. 10 si drepturile individului, din prisma art. 9, pe cand Kokkinakis privea opozitia intre drepturi garantate de art. 9.

Dupa ce Curtea a stabilit ca este necesar respectul pentru ambele drepturi, aceasta a acordat statului o larga marja de apreciere intrucat, ”ca si in cazul moralei, este dificil sa conturezi o conceptie uniforma asupra religiei in societate ”.

In ceea ce priveste concilierea intre libertatea de exprimare si libertatea religioasa, Curtea Europeana considera ca marja de apreciere a statelor este mai mare ”atunci cand reglementeaza libertatea de exprimare pe probleme de natura sa ofenseze convingeri personale intime, in sfera moralei si, in special, in domeniul religios” decat pe ”discurs politic sau chestiuni de interes general”, unde Conventia nu lasa mult loc pentru restrictiile privind libertatea de exprimare”. In primul caz, proiectarea facilitatilor necesare pentru a proteja drepturile altora nu este aceeasi nici macar in statele contractante: acest fapt este valabil in domeniul moralei, dar, de asemenea, ”si, probabil, intr-un grad mai mare in privinta atacurilor impotriva convingerilor religioase (Wingrove, 1996). In acest sens, analiza realizata in cauza Wingrove [15] confirma rationamentul celebrei cauze Otto Preminger-Institut in ceea ce priveste importanta speciala acordata de Curte protectiei credintelor religioase si, astfel, dreptului garantat de art. 9.                                       .

B. Admisibilitatea ingerintelor in exercitarea libertatii de exprimare – extinderea marjei de apreciere a statelor

Exercitarea libertatii de exprimare poate fi supusa, in temeiul art. 10 alin. 2, restrictiilor prevazute de lege. Prin urmare, este evident ca libertatea de exprimare este un drept a carui protectie este relativa, deoarece permite exceptii. Aceasta libertate implica, in conformitate cu textul Conventiei, ”obligatii si responsabilitati” in sarcina persoanelor fizice care isi exercita dreptul, ”a caror aplicare depinde de situatia in cauza si de procedurile utilizate” [16].

O ingerinta in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare incalca Conventia daca nu indeplineste exigentele alin. 2 al art. 10. Trebuie deci sa se determine daca ingerinta era ”prevazuta de lege”, viza unul sau mai multe scopuri legitime mentionate in alin. 2 si era ”necesara intr-o societate democratica” pentru a le atinge.

Curtea a considerat ca sunt ingerinte in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare: obligarea reclamantului la daune-interese (Vides Aizsardzibas Klubs vs. Letonia) chiar si atunci cand este vorba de o despagubire simbolica de 1 franc (Brasilier vs. Franta; Giniewski vs. Franta); interzicerea continuarii difuzarii unei carti (Societe Plon vs. Franta); interzicerea distribuirii unui ziar intr-o zona in care se declarase starea de urgenta (Halis Dogan si altii vs. Turcia); retragerea din punctele de distributie a unui numar al unei reviste (Leempoel & S.A. ED. Cine Revue vs. Belgia); confiscarea tablourilor unui pictor (Muller vs. Elvetia); interdictia de a difuza si lipi afise ale unui partid intr-o regiune supusa starii de urgenta (Tuzel vs. Turcia); interdictia de a continua sa expuna un tablou (Vereinigung Bildender Kunstler vs. Austria) [17].

Cuvintele ”prevazuta de lege” ce figureaza in art. 10 al Conventiei semnifica mai intai ca masura incriminata trebuie sa aiba o baza in dreptul intern. Acceptiunea data de Curte notiunii de lege este foarte larga, tine de sensul sau material si nu formal, incluzand chiar si jurisprudenta. Jurisdictia europeana impune si o anumita calitate a legii: accesibilitatea acesteia pentru persoanele vizate precum si o formulare destul de precisa pentru a le permite sa prevada, intr-un grad rezonabil in circumstantele cauzei, consecintele ce pot rezulta dintr-un act determinat (Maestri vs. Italia). In special, o norma este ”previzibila” atunci cand ofera o anume garantie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice.

In practica, conditia legalitatii interferentei joaca un rol minor in jurisprudenta Curtii Europene. In cele mai multe cazuri, Curtea considera ca ingerinta in exercitarea libertatii de exprimare este prevazuta de lege.

In ceea ce priveste conditia legitimitatii, art. 10 par. 2 prevede ca exercitiul libertatii de exprimare poate fi supus unor “formalitati, conditii, restrictii sau sanctiuni”, prevazute de lege, care constituie masuri necesare intr-o societate democratica pentru protejarea unor interese de ordin general, cum sunt siguranta nationala, integritatea teritoriala a statelor contractante, siguranta publica, apararea acesteia si prevenirea savarsirii unor infractiuni, protectia sanatatii si a moralei publice, garantarea autoritatii si a impartialitatii puterii judiciare, precum si a unor interese de ordin personal, anume reputatiei si drepturilor ce apartin altor persoane, impiedicarea de a divulga informatii confidentiale.

Obiectivele legitime stabilite de textul art. 10 sunt prevazute in mod exhaustiv, dar lasa o marja de apreciere importanta statelor membre.

In general, Curtea nu este prea exigenta in legatura cu criteriul de legitimitate a ingerintei intrucat aceasta accepta, in aproape toate cazurile, sa recunoasca faptul ca statul in cauza urmareste un obiectiv legitim in conformitate cu par. 2 al art. 10.

Interpretarea conditiei necesitatii intr-o societate democratica joaca un rol-cheie in solutiile Curtii. Primele eforturi de a defini “necesitatea” pot fi gasite in Handyside vs. Marea Britanie, in care Curtea a afirmat ca, pentru ca interventia sa fie “necesara intr-o societate democratica, trebuie sa corespunda unei nevoi sociale imperioase“. Analiza acestei conditii se va face prin raportare la circumstantele de fapt si procedurile utilizate in fiecare cauza.

Conceptul de marja de apreciere s-a impus, in special, avand in vedere dificultatile legate de faptul ca aderarea la Conventia Europeana a Drepturilor Omului a constituit un abandon al suveranitatii in domeniul juridic. Criticata de unii, dar aparata de altii in numele realismului, marja nationala de apreciere este rezultatul unui compromis care poate conduce la incertitudine juridica. Intr-adevar, notiunea de marja nationala de apreciere “de fapt, constituie o limita  pe care insasi Curtea si-a impus-o, o judicial self restraint, o politica judiciara“. Marturie sunt hotararile: Otto Preminger-Institut vs. Austria, Wingrove vs. Marea Britanie si IA vs. Turcia, in care Curtea considera ca, datorita contactelor directe si constante cu realitatile din tarile lor, autoritatile nationale sunt mai bine plasate decat judecatorul international pentru a se pronunta asupra continutului exact al exigentelor si cu privire la “necesitatea unei restrictii” ori “a unei sanctiuni destinate sa raspunda exigentelor”.

Ca si in cazul ”moralei”, avand in vedere diversitatea traditiilor culturale si religioase ale statelor parti, nu este posibila delimitarea unei conceptii uniforme in Europa cu privire la semnificatia religiei in societate; asemenea concepte pot varia chiar si in interiorul aceleiasi tari.

Din acest motiv, nu este posibila definirea comprehensiva a ceea ce constituie o ingerinta permisibila in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare, acolo unde o asemenea exprimare este directionata impotriva sentimentelor religioase ale altora. Autoritatilor nationale le este conferita o anumita marja de apreciere cu privire la existenta si gradul necesitatii unei asemenea interferente. Marja de apreciere a autoritatilor nu este insa nelimitata, corelandu-se cu supervizarea pe baza Conventiei, a carei amploare variaza in functie de circumstante.

Jurisprudenta Curtii privitoare la protectia libertatii religioase a fost inaugurata prin hotararea Otto-Preminger. Aceasta cauza se referea la Institutul Otto-Preminger, o asociatie particulara cu scopul general de a promova creativitatea, comunicarea si divertismentul prin mijloace audiovizuale. Asociatia a anuntat o serie de sase spectacole accesibile publicului cu filmul “Le Concile d’amour” (“Consiliu in rai“). Anuntul preciza ca, in conformitate cu legea tiroleza a cinematografelor, filmul era interzis persoanelor sub 17 ani. Acest film prezinta tragedia satirica a lui Oscar Panizza, in contextul reconstituirii procesului si a condamnarii scriitorului in 1895, pentru blasfemie. Panizza pleaca de la presupunerea ca sifilisul este pedeapsa lui Dumnezeu pentru destrabalarea si pacatele omului in timpul Renasterii, in special la Curtea Papei Borgia Alexandru al VI-lea. In filmul lui Schroeter, reprezentantii lui Dumnezeu pe pamant, purtand insemnele puterii pamantesti, se aseamana foarte bine cu protagonistii din rai. Piesa il descrie pe Dumnezeu Tatal ca fiind batran, infirm, pe Iisus ca pe baiatul mamei, cu o inteligenta scazuta, iar pe Fecioara Maria, ca pe o destrabalata fara principii [18].

Filmul a fost interzis la cererea diocezei Bisericii Romano-Catolice din Innsbruck pentru incalcarea articolului 118 din Codul penal austriac, care prevedea infractiunea de defaimare a doctrinelor religioase si copia a fost sechestrata. Dupa ce a epuizat caile de atac interne, Institutul a apelat la Curtea Europeana a Drepturilor Omului, sustinand ca prin sechestrarea si confiscarea filmului a fost incalcat dreptului sau la libertatea de exprimare.

Curtea a admis ca legislatia austriaca a fost corect aplicata, conditia legalitatii fiind indeplinita, precum si faptul ca masurile contestate au urmarit un scop legitim in conformitate cu art. 10 par. 2, si anume “protectia drepturilor altora”. In ceea ce priveste conditia necesitatii masurilor intr-o societate democratica, Curtea arata ca problema consta in cantarirea intereselor conflictuale privind exercitarea a doua libertati fundamentale garantate de Conventie, si anume dreptul reclamantului de a face cunoscute publicului opiniile controversate si, implicit, dreptul celor interesati de a le cunoaste, pe de o parte, si dreptul altor persoane la respectarea adecvata a propriei libertati de gandire, constiinta si religie, pe de alta parte. In balansarea celor doua libertati, trebuie luata in considerare marja de apreciere a autoritatilor nationale, a caror obligatie intr-o societate democratica este de a lua in considerare, in limitele jurisdictiei lor, interesele societatii in ansamblu. Curtea subliniaza ca religia romano-catolica este religia majoritatii covarsitoare a tirolezilor. Prin sechestrarea filmului, autoritatile austriece au actionat pentru asigurarea unei atmosfere de pace in regiunea respectiva si pentru prevenirea situatiilor in care unii oameni ar putea sa simta ca sunt tinta unui atac intr-o forma nejustificata si ofensatoare la adresa credintelor lor religioase. Este in primul rand datoria autoritatilor nationale, care sunt mai in masura decat instanta internationala, sa aprecieze necesitatea unui asemenea demers in lumina situatiei locale la un moment dat, astfel incat autoritatile austriece nu si-au depasit marja de apreciere.

Hotararea Wingrove vs. Marea Britanie ofera un alt exemplu. Reclamantul s-a plans de o atingere a libertatii sale de exprimare prin faptul ca filmul  lui, ”Visions of Ecstasy” (Viziuni ale extazului), nu a primit viza de la Oficiul britanic pentru viza cinematografice, din cauza naturii sale blasfemiatoare fata de simbolurile crestine.

In aceasta hotarare este reluat rationamentul Curtii privitor la legalitatea, legitimitatea si necesitatea ingerintei in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare.

In legatura cu necesitatea ingerintei intr-o societate democratica, se face distinctie intre discursul politic si problemele de interes general, pe de o parte, si chestiunile susceptibile sa ofenseze convingerile intime, in domeniul moralei si al religiei, pe de alta parte. Curtea a declarat ca ”o marja mai larga de apreciere este, in general, lasata la dispozitia statelor contractante atunci cand ele reglementeaza  probleme de natura sa ofenseze convingeri intime din sfera moralei si, mai ales, a religiei. ”. In plus, “ceea ce este de natura sa ofenseze grav persoanele care imbratiseaza alta credinta religioasa variaza semnificativ in timp si spatiu, in special in epoca noastra, caracterizata printr-o gama tot mai mare de religii si confesiuni. ”. Aceasta nu exclude un control european, cu atat mai necesar cu cat notiunea de blasfemie este larga, evolutiva si comporta riscurile unor atingeri arbitrare sau excesive.

Insa dreptul englez nu interzice exprimarea unor idei ostile religiei crestine, ci ceea ce cauta sa controleze este maniera de a apara aceste idei.

Nigel Wingrove, autor al scenariului si al inregistrarii filmului “Visions of Ecstasy”, il zugraveste pe Hristos crucificat dedandu-se la un act vadit sexual. Raportandu-se la film, Curtea apreciaza ca motivele furnizate de autoritatile nationale sunt atat pertinente cat si suficiente, deoarece modul de a trata aceste imagini centrau filmul nu atat pe sensibilitatea erotica a personajelor, cat pe cea a spectatorilor (prima functie a pornografiei), iar difuzarea sa putea sa loveasca si sa ultragieze sentimentele religioase ale crestinilor. Autoritatile nationale sunt mai bine plasate decat judecatorul european pentru a aprecia impactul probabil al unui asemenea film asupra publicului, astfel incat refuzul de a acorda viza este o consecinta de inteles, neexistand o violare a articolului 10 [19].

In cauza IA vs. Turcia din 13 decembrie 2005, pentru prima data, Curtea a trebuit sa decida cu privire la un caz care implica nu un atac la adresa religiei catolice, ci la adresa Islamului si a sentimentelor religioase ale musulmanilor.

Ceea ce este interesant in aceasta cauza este faptul ca judecatorul european continua sa urmeze precedentul Otto-Preminger, criticat sever in doctrina, reducand problema violarii art. 10  la “punerea in balanta a doua drepturi: in primul rand, dreptul reclamantului de a comunica publicului ideile sale privind teoria religioasa, si in al doilea rand, dreptul altor persoane de a le fi  respectata libertatea  de gandire, constiinta si religie .

In aceasta cauza, Curtea nu contesta faptul ca sentinta de condamnare constituie o ingerinta in exercitarea libertatii de exprimare, ca aceasta ingerinta era prevazuta de lege si urmarea un obiectiv legitim – protectia ordinii publice, moralitatea si drepturile celorlalte persoane. Curtea Europeana reaminteste faptul ca exercitarea acestei libertati comporta indatoriri si responsabilitati. Printre acestea, in contextul credintelor religioase, se regaseste obligatia de a evita utilizarea unor “expresii care sunt gratuit ofensatoare pentru altii si blasfemiatoare“ (par. 24). In ceea ce priveste proportionalitatea, judecatorul european a statuat ca, avand in vedere faptul ca instantele nationale nu au confiscat cartea, condamnarea la plata unei amenzi nesemnificative a fost proportionala cu scopul urmarit. Curtea a apreciat ca art. 10 nu a fost incalcat de catre Turcia intrucat respectiva carte continea atacuri injuste impotriva sentimentelor religioase ale musulmanilor.

III. Necesitatea unei noi abordari pentru concilierea celor doua libertati

Jurisprudenta europeana privitoare la protectia libertatii religioase a ramas constanta. In ciuda crizei internationale provocate de caricaturile lui Mahomed, in al carei context au fost date hotararile din 2006 [20], Curtea a confirmat implicit jurisprudenta sa anterioara. Cu toate acestea, consecintele acestei jurisprudente raman de actualitate. De asemenea, opiniile divergente pun in lumina necesitatea protectiei libertatii de exprimare, opunandu-se orientarii jurisprudentiale actuale.

A. O evolutie jurisprudentiala timida

Hotararile Giniewski vs. Franta si Aydin Tatlav vs. Turcia nu reprezinta un reviriment de jurisprudenta. Intr-adevar, exercitiul dreptului la libertatea de exprimare ramane subordonat respectului convingerilor religioase; totusi, cateva precizari sunt aduse pentru a sublinia intr-o anumita masura privilegiul sentimentelor religioase in conflictul cu libertatea de exprimare.

Principiile hotararilor Otto Preminger-Institut si I.A. vs. Turcia sunt reluate in jurisprudenta din  anului 2006.

Hotararea Giniewski ridica problema delicata a limitelor libertatii de exprimare in cazul in care exercitarea acesteia “loveste, socheaza sau deranjeaza statul sau orice sector al populatiei“.

In cauza Giniewski vs. Franta reclamantul a fost condamnat la despagubiri simbolice de 1 franc si la publicarea, pe cheltuiala sa, a unui comunicat intr-un ziar de audienta nationala. Curtea a considerat ca, daca in principiu o asemenea publicare nu apare ca fiind o masura prea restrictiva a libertatii de exprimare (Chauvy si altii vs. Franta) in cauza respectiva, mentionarea delictului de calomnie in comunicatul de presa imbraca un caracter disuasiv si sanctiunea astfel aplicata apare ca disproportionata, tinand seama de importanta dezbaterii la care reclamantul dorise in mod legitim sa participe (Giniewski vs. Franta) [21].

Curtea a observat ca articolul scris de catre reclamant nu a avut un caracter ofensator gratuit (Hotararea Otto Preminger – par. 49) sau injurios (Hotararea I.A. vs. Turcia). Referinta la art. 9 apare problematica (jurisprudenta Otto Preminger a facut obiectul unor critici puternice in legatura cu acest fapt), cu toate acestea, defaimarea colectiva “se potriveste perfect“, a spus Curtea, cu protectia libertatii religioase.

Hotararea se inscrie, prin urmare, intr-o anumita masura, in directia jurisprudentei anterioare. Aceasta a fost confirmata prin hotararea Aydin Tatlav vs. Turcia din 2 mai 2006, in care Curtea a preluat ideea de “echilibrare“ a intereselor contradictorii  privind exercitarea celor doua libertati.

Cu toate acestea, Curtea merge dincolo de confirmarea implicita a deciziilor anterioare. Judecatorii de la Strasbourg considera ca o dezbatere cu privire la radacinile aceastei crime impotriva umanitatii din cursul celui de-al doilea razboi mondial este o chestiune ce tine incontestabil de interesul general al societatii contemporane si nu priveste doar religia. Putem deduce ca in discutiile pe teme de interes general, jurisprudenta confirmata prin aceasta hotarare este in sensul ca “ingerintele in libertatea de exprimare trebuie sa fie interpretate restrictiv“ [22].

Pentru prima data, in mod contrar jurisprudentei Otto Preminger, Wingrove si I.A. vs. Turcia, Curtea a hotarat ca ingerinta a fost disproportionata, ceea ce a condus la incalcarea art. 10.

Cauza Aydin Tatlav vs. Turcia se refera la o publicatie considerata a aduce ofense credintei musulmanilor (“La realite de l`Islam”). Autorul lucrarii a avansat ideea ca religia a avut ca efect legitimarea nedreptatilor sociale, lasandu-le nesanctionate pe principiul “aceasta este vointa lui Dumnezeu”. Cu ocazia publicarii celei de-a cincea editii a cartii, reclamantul a fost condamnat la o pedeapsa cu inchisoarea de un an transformata in amenda pentru profanarea unei credinte religioase.

In hotararea sa, Curtea releva ca anumite pasaje din lucrare contin critici la adresa religiei din punct de vedere social si politic, insa apreciaza ca aceste pasaje nu reprezinta un atac, o incalcare a simbolurilor sacre ale musulmanilor. Se face referire la hotararea Giniewski vs. Franta din 31 ianuarie 2006, in care a fost introdus conceptul de “critica legitima”. Cei care opteaza sa isi exercite dreptul de a-si manifesta religia nu se pot astepta sa fie scutiti de orice critica, ei trebuie sa tolereze si sa accepte negarea de catre altii a convingerilor lor religioase si chiar propagarea de catre altii a unor doctrine ostile credintei lor. Insa ceea ce conteaza pentru stabilirea existentei unei “critici legitime” este maniera in care credintele si doctrinele religioase sunt combatute sau negate. In cauza, reclamantul nu a folosit un ton inadecvat, nu a urmarit sa loveasca sentimentele religioase ale musulmanilor, pasajele incadrandu-se in conceptul de “critica legitima”.

Ca si in cauzele anterioare, Curtea a recunoscut lipsa unei conceptii uniforme asupra protectiei convingerilor religioase, ceea ce extinde, in opinia sa, marja de apreciere a statelor membre in acest domeniu. Insa, controlul exercitat de Curte a relevat faptul ca sanctiunea aplicata a reprezentat o ingerinta in exercitarea dreptului la libertatea de exprimare, ingerinta care nu a fost proportionala cu scopul legitim urmarit, astfel incat art. 10 din Conventie a fost incalcat.

B. Utilitatea opiniilor separate – conceptul de ”chilling effect”

Jurisprudenta privind protectia religiei are consecinte sociale; aceasta ar putea genera presiuni atat asupra indivizilor cat si asupra autoritatilor publice. In societatea noastra, deseori descrisa ca liberala, exista o presiune crescanda asupra dezbaterii publice privind religia. Pe masura ce se extinde campul si numarul discursurilor considerate ca intolerabile din punct de vedere religios, dreptul intervine pentru a-i face pe autorii acestora sa taca, pentru a-i pedepsi sau a-i intimida.

In mod paradoxal, Curtea Europeana a reamintit de fiecare data importanta libertatii de exprimare, desi solutiile acesteia nu s-au supus cu adevarat aceastui principiu. Astfel de hotarari conduc la saracirea dezbaterii publice, teama de sanctiuni ii determina pe autori sa adopte o atitudine de prudenta excesiva, numita in limba engleza ”chilling effect”.

Acest efect a fost denuntat in mod repetat de catre judecatori in cadrul opiniilor divergente.

Reactiile violente la publicarea caricaturilor lui Mahomed in presa daneza a generat o reafirmare a libertatii de exprimare in lumea occidentala. Cu toate acestea, decizia luata in cauza Giniewski de catre jurisdictiile franceze a fost incompatibila cu aceste declaratii.

Critici se pot aduce hotararii Otto Preminger Institut si din perspectiva faptului ca, spre deosebire de jurisprudenta sa in materie de protectie a moralei (cauza Muller), Curtea nu a acordat atentie masurilor pe care asociatia reclamanta le-a luat pentru a limita efectele perturbatoare ale filmului: acesta trebuia sa fie difuzat doar de 6 ori, unui public informat, accesul in salile de cinema a fost interzis persoanelor de varste mai mici de 17 de ani. Toate acestea reduceau riscul ca publicul catolic sa fie profund ofensat de filmul in cauza.

Totodata, in cauza Wingrove, Curtea a limitat controlul sau la argumentele invocate de catre autoritatile britanice, chiar daca se constata ca legislatia engleza in ceea ce priveste blasfemia se aplica numai la credinta crestina si, prin urmare, nu trateaza in mod egal diferitele religii practicate in Regatul Unit. Comisia a sustinut ca avand in vedere ca filmul era de scurt metraj – 18 minute -, elementele blasfemiatoare mai putin proeminente fata de echivalentul lor din filmul ”Council in Heaven”, refuzul de a acorda viza de distribuire a filmului a fost disproportionat fata de scopul legitim urmarit.

Spre deosebire de jurisprudenta consacrata prin hotararea Otto Preminger, punctele de vedere divergente conduc intr-adevar la protectia libertatii de exprimare. Intr-adevar, opiniile separate sunt de luat in considerare, intrucat in acest domeniu, in cea mai mare parte, hotararile au fost adoptate cu o majoritate fragila.

Conventia nu garanteaza in mod explicit dreptul la protectia sentimentelor religioase. Mai precis, un astfel de drept nu poate fi derivat din dreptul la libertatea de religie, care include de fapt un drept de a exprima viziunea critica asupra opiniilor religioase ale altora.” [23].

Aceasta nu reprezinta contestarea oricarei protectii a libertatii religioase, ci necesitatea de a sublinia importanta atasata unui drept care nu este prevazut in Conventie. Nu este logic sa se dea prioritate unui drept care nu este garantat in mod expres pentru a goli de continut un alt drept. In opiniile separate se recunoaste faptul ca ”este legitima, in sensul articolului 10, protectia sentimentelor religioase ale unor membri ai societatii impotriva criticilor si insultelor de o anumita gravitate”. Judecatorii resping sacralizarea religiei in totalitatea ei, scutirea de orice critica, orice reprezentare sau utilizare de catre terti. Formula Handyside citata de Curte in hotararile acesteia trebuie sa aiba efect deplin. Judecatorii considera necesar sa reaminteasca in opinia separata ca libertatea de exprimare ramane principiul si restrictiile, continute in alin. 2 al art. 10, exceptii.

In plus, pentru a asigura o protectie adecvata acestor libertati, trebuie sa fie luate in considerare circumstantele cazului. Judecatorii evidentiaza, de asemenea, valorile democratice in prezentarea ideilor lor.

In primul rand, spiritul de toleranta ar trebui sa caracterizeze o societate democratica. Intr-adevar, Curtea solicita ca autorii lucrarilor sa aiba o atitudine toleranta, dar toleranta nu exista doar intr-o directie intr-o societate democratica. Judecatorii Palm, Pekkanen si Makarczyk au tinut sa sublinieze in opinia separata din 1994 [24] ca ”toleranta functioneaza in ambele sensuri, iar caracterul democratic al unei societati va fi afectat in cazul in care atacuri violente impotriva reputatiei unui grup religios sunt permise. In consecinta, trebuie sa recunoastem, de asemenea, ca poate fi necesara intr-o societate democratica stabilirea limitelor privind exprimarea publica a acestor critici sau insulte”.

Mai mult, in opinia separata din cauza Leyla Sahin vs. Turcia, judecatorul Tulkens concluzioneaza ca trebuie sa ne amintim, din nou si din nou, ca drepturile omului sunt cele mai bune metode pentru prevenirea si combaterea fanatismului si a extremismului”.

Decizia in cauza I.A. vs. Turcia a fost luata cu o majoritate fragila (4 voturi contra 3 voturi). Intr-o opinie separata comuna, trei judecatori au aratat in mod clar ca doresc schimbarea jurisprudentei bazate pe Otto Preminger Institut. Acestia au reamintit pozitia principiala a Curtii din hotararea Handyside vs. Marea Britanie din 1976: Libertatea de exprimare – unul dintre fundamentele esentiale ale unei societati democratice – se aplica nu numai pentru ”informatiile sau ideile care sunt primite favorabil sau considerate ca fiind inofensive, dar si pentru cele care frapeaza, socheaza sau deranjeaza autoritatile publice sau orice sector al populatiei”. Acestia au sublinat ca aceasta formula nu trebuie sa devina o fraza pur formala, ci trebuie sa fie luata in serios si sa inspire solutiile Curtii”. Judecatorii au simtit nevoia de a afirma ca este timpul revizuirii jurisprudentei Otto Preminger Institut [25].

Ceea ce este interesant este faptul ca in hotararea Aydin Tatlav din 2 mai 2006 este preluat  argumentul din opinia separata a hotararii I.A. vs. Turcia, argument care enunta conceptul de ”chilling effect”  – condamnarea autorului lucrarii prezinta riscul de descurajare a scriitorilor si editorilor de a publica carti nonconformiste, care aduc critici politice sau religioase. Acest fapt ar aduce atingere pluralismului ideilor, esential pentru dezvoltarea normala a unei societati democratice si ar conduce la autocenzura [26]. In plus, criteriul ”criticii legitime” este extrem de delicat, astfel incat este dificila delimitarea granitei intre provocare sau lipsa de respect pentru sentimentele religioase ale altora si “critica legitima”. Acest aspect conduce inca o data la concluzia necesitatii revizuirii jurisprudentei Otto Preminger Institut.

IV. Aspecte controversate actuale

“Fara libertate nu exista arta; arta traieste doar prin constrangerile pe care si le impune si moare la orice alte constrangeri.(Albert Camus)

Libertatea de exprimare nu se limiteaza la scriitori si artisti. Este o libertate fundamentala, de care depind celelalte libertati.

Cele douasprezece desene animate, caricaturile lui Mahomed, ar putea fi considerate ca o reafirmare a libertatii de exprimare in Europa. S-ar putea spune ca, prin acestea, jurnalistii au incercat sa arate, asa cum s-a subliniat in opiniile divergente ale judecatorilor europeni, ca traim intr-o societate democratica si nu teocratica.

Rapid insa scandalul caricaturilor a fost pus in paralel cu operele iconoclaste care vizeaza crestinismul.

Cartile lui Dan Brown au fost considerate de criticii lor o blasfemie la adresa crestinatatii. Vocile radicale au cerut interzicerea lor si au pus din nou in discutie limitele libertatii de expresie.

”Codul lui Da Vinci” – cartea si filmul – au suscitat nemultumirea Vaticanului si a catolicilor prin sugestia ca Iisus ar fi fost casatorit cu Maria Magdalena si ar fi avut copii, o linie de sange regala asupra careia oficialii bisericii ar fi pastrat secretul timp de secole. Nemultumirea a venit si din faptul ca la baza religiei crestine se afla convingerile potrivit carora Iisus nu ar fi fost niciodata casatorit, a fost crucificat si a inviat din morti.

In pofida controverselor si a valului de critici suscitate la Festivalul de Film de la Cannes, unde a fost lansat, filmul ”Codul lui Da Vinci” a avut incasari de peste 750 de milioane de dolari in intreaga lume, ceea ce a sustinut teoria potrivit careia orice fel de publicitate este benefica.

In ceea ce priveste cel de-al doilea film, ”Ingeri si Demoni”, a carui premiera a avut loc pe 10 mai 2009, regizorul Ron Howard a acuzat Vaticanul ca a incercat sa ii saboteze filmarile de la Roma. Vaticanul a interzis producatorilor filmului accesul in cetatea Sfantului Scaun si in toate bisericile din Roma. Astfel, o scena cheie a filmului, care trebuia sa fie filmata in biserica Santa Maria della Vittoria, a fost filmata intr-un studio, iar producatorii au fost nevoiti sa reproduca intreaga piata San Marco.

In film, Biserica este pusa intr-o lumina negativa, prin jocurile de culise de la curtea pontificala si prin punerea in discutie a unor fundamente canonice crestine. Reprezentantii Bisericii si-ar fi dorit sa dea o adevarata excomunicare insa s-au temut ca acest lucru va genera si mai multa publicitate in jurul filmului, avand rezultatul invers decat cel scontat.

Exista si un corespondent romanesc al scandalului caricaturilor – reactiile la piesa “Evanghelistii” a Alinei Mungiu-Pippidi. De altfel, aceasta asociere a fost invocata chiar de catre autoare, al carei articol intitulat “Razboaiele nesfinte – Mahomed si Evanghelistii” [27] propune o analiza a luarilor de pozitii fata de piesa in termenii distinctiei libertate de gandire – libertate de exprimare. Alina Mungiu-Pippidi sustinea, elaborand pe baza binomului amintit, legitimitatea scrierii si publicarii piesei “Evanghelistii” si respectiv, ilegitimitatea respingerii ei pe argumente ideologice [28].

La inceputul lunii decembrie 2005 a fost pusa in scena la Iasi piesa “Evanghelistii”. Piesa si montarea ei au suscitat fara intarziere proteste ale lumii crestine din Romania, incepand cu Patriarhul Teoctist si Monseniorul Robu, care au acuzat-o de blasfemie. Se pare ca multi actori au refuzat sa joace in aceasta piesa scrisa in 1992, oripilati de amploarea blasfemiei. Cu toata indelunga reticenta a lumii teatrale, “Evanghelistii” a fost totusi premiata in 1993 de UNITER si publicata de Unitext, editura acesteia.

Piesa este pusa sub semnul unui citat din Cioran, in care filozoful considera istoria Bisericii lui Hristos ca o ”aventura infama“. Si pentru Mungiu Evangheliile sunt un „”instrument de cucerire“ (scena IV, p. 69), Apostolul Pavel e ”un fanatic care cauta sa ademeneasca oamenii in sanul unei noi secte“ (scena III, p. 65), iar istoria Bisericii e o lunga suferinta impusa umanitatii pentru o ”parabola proasta“ [29].

Intriga acesteia este urmatoarea: “Pavel, un sectant evreu, ii comanda sofistului Cherintos din Antiohia, undeva in deceniul sapte al erei crestine, o lucrare despre viata unui prooroc evreu. Cherintos le cere discipolilor sai, Ioan, Luca, Marcu si Matei sa redacteze fiecare aceasta istorie dupa relatarile Povestitorului care-l insoteste pe Pavel, si care se va dovedi a fi Isus. In timpul redactarii, Isus profita de sejurul sau in Antiohia spre a se indragosti de ibovnica lui Cherintos, Elena, un fel de vestala-curtezana. In Antiohia apare episodic si Petru, care-l acuza pe Pavel ca l-a confiscat pe Invatatorul lor. In fine, cand cele patru texte sunt terminate, Pavel organizeaza o ultima cina, in care ii otraveste pe toti cei de fata, cu exceptia lui Isus. Isus sufera mai ales de pierderea amantei Elena, dar, dupa un schimb de replici, Pavel ii scurteaza suferinta infigandu-i pumnalul in spate. Pavel pleaca cu evangheliile pline de minciuni; cum toti sunt morti, nimeni nu-l va putea da in vileag si-si va putea pune in aplicare visul de marire. Isus invie si o ia in brate pe amanta sa moarta, parafrazand cuvintele de pe cruce: <Asta seara vei fi cu mine in Rai>.” [30].

Au fost  exprimate si opinii favorabile piesei, subliniindu-se ca exista libertatea de optiune, nimeni nu te obliga sa citesti o carte sau alta, iar cel care citeste o asemenea carte nu isi va schimba sistemul de valori si credinte. Un ateist nu va descoperi credinta citind (spre exemplu) “Hristos rastignit a doua oara”, iar un credincios nu isi va pierde credinta citind “Evanghelistii”. Carti ca “Evanghelistii” sau “Evanghelia dupa Isus Christos” a lui Jose Saramago nu pot duce la daramarea Bisericii.

O alta opera controversata este “Versetele satanice“, carte interzisa in trecut pentru ideile in materie religioasa. Patriarhia Romana condamna aparitia in limba romana a cartii “Versetele satanice“, scrisa de prozatorul britanic de origine indiana Salman Rushdie. Aceasta a aparut in decembrie 2007 in librariile din tara. Conducerea Bisericii Ortodoxe Romane sustine ca “Versetele satanice“ lezeaza valorile spirituale si simbolurile religioase.

In ceea ce priveste conditia ca orice ingerinta sa fie prevazuta de lege, in dreptul intern, Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasa si regimul general al cultelor [31] prevede in articolul 13 ca: “In Romania sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase”.

La momentul aparitiei acesteia, 20 de organizatii non-guvernamentale romanesti si internationale au considerat ca legea cultelor incalca dreptul la exprimare al individului, actele artistice putand fi asimilate defaimarii si ofensei, iar, de exemplu, carti precum “Codul lui Da Vinci“ sau piesa “Evanghelistii“ ar putea fi interzise.

Legea insa nu implica nicio cenzura si, mai ales, nu impune nicio sanctiune, fapt dovedit si de inexistenta vreunui caz de interzicere a unei creatii artistice in Romania.

V. Concluzie

In contextul celor expuse anterior, merita amintita opinia separata a judecatorului Spielann in cauza Muller. Acesta a aratat ca notiunea de “obscenitate” este relativa, exemplificand prin celebrele cazuri ale lui Flaubert  (“Madame Bovary”)  si Baudelaire (“Les Fleurs de Mal”) care, la vremea lor, au provocat indignarea unor segmente ale populatiei si replica autoritatilor, in timp ce astazi ar fi departe de a fi considerate obscene.

Intr-adevar, printre cartile interzise catolicilor prin indexuri ale Vaticanului, s-au numarat ani de-a randul clasici ai literaturii si ai filosofiei: Defoe, Descartes, Diderot, Flaubert, Hobbes, Hume, Kant, Locke, Mill, Montaigne, Montesquieu, Pascal, Rousseau, Sand, Spinoza, Stendhal, Voltaire si Zola

Situatia este similara in ceea ce priveste evolutia religiei. De exemplu, din cauza anticlericalismului exprimat in povestea ascensiunii si a decaderii lui Julien Sorel, Biserica Romano-Catolica a interzis cartea “Rosu si Negru”. Aceeasi soarta au avut-o si cartile “Coranul”, “Suferintele tanarului Werther”, “Talmudul”, “Versetele satanice”.

Timp de secole, cenzura a dat nastere insa unor bestseller-uri. Dupa cum spunea Montaigne, “a ne interzice ceva inseamna a ne face sa ne gandim la acel lucru”, iar scriitoarea marocana Nadia Tazi, referindu-se la cenzura cartii lui Salman Rushdie, “Versetele satanice”, comenta ca “o carte nu poate fi ucisa”.

Aceste exemple demonstreaza dificultatea de a reconcilia cele doua libertati fundamentale; dezbaterea privind relatia dintre libertatea creatiei artistice si libertatea religioasa ramane astfel deschisa.



[1] Radu Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Comentarii si explicatii, Editia a 2-a, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2008, pag. 531

[2] Kokkinakis vs. Grecia, 25 mai 1993

[3] C. Birsan, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, vol. 1, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, pag. 730

[4] Otto-Preminger Institut vs. Austria, 20 septembrie 1994

[5] Wingrove vs. Marea Britanie, 22 octombrie 1996

[6] I. A. vs. Turcia, 13 septembre 2005

[7] Vogt vs. Germania, 1993

[8] Handyside vs. Marea Britanie, 1976

[9] Laurent Pech, La liberte d`expression et sa limitation, Presses Universitaires de la Faculté de Droit de Clermont, p. 338

[10] Muller vs. Elvetia , 24 mai 1986

[11] Kokkinakis vs. Grecia, 25 mai 1993, par. 33

[12] A se vedea infra pag. 13, 14

[13] Malcolm D. Evans, Religious Liberty and International Law in Europe, Cambridge University Press, 2008, p. 307

[14] Malcolm D. Evans, op. cit., p. 309

[15] A se vedea infra pag. 15

[16] Handyside vs. Marea Britanie, 1976

[17] Dragos Bogdan, Analiza jurisprudentei CEDO. Articolul 10 – libertatea de exprimare (II) Ingerinta

[18] Agentia de Monitorizare a Presei- Academia Catavencu, Jurisprudenta europeana privind libertatea de exprimare, 2001, pag. 234

[19] Vicent Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Roman pentru Drepturile Omului, Editia a 6-a, 2008, pag. 588

[20] Giniewski vs.Franta, 31 ianuarie 2006 si  Aydin Tatlav vs. Turcia, 2 mai 2006

[21] In aceasta cauza reclamantul, istoric si ziarist, publicase un articol intr-o revista in care incerca sa demonstreze faptul ca doctrina teologica a ”suprematiei bisericii catolice” (care se considera singura detinatoare a adevarului divin) continea fermentii antisemitismului care au favorizat conceperea si realizarea Holocaustului. A se vedea Dragos Bogdan, Analiza jurisprudentei CEDO. Articolul 10 – libertatea de exprimare (IV) Necesara intr-o societate democratica.

[22] Murphy vs. Irlanda, 10 iulie 2003

[23] ”La Convention ne garantit pas explicitement un droit à la protection des sentiments religieux. Plus précisément, semblable droit ne peut être dérivé du droit à la liberté de religion qui, en réalité, inclut un droit d’exprimer des vues critiquant les opinions religieuses d’autrui.”, Otto Preminger, Opinia separata a Judecatorilor Palm, Pekkanen si Makarczyk.

[24] Cauza Otto Preminger, opinia separata a judecatorilor Palm, Pekkanen si Makarczyk

[25] ”peut-être temps de revisiter cette jurisprudence ” (§ 8 Opinion dissidente commune a MM Les juges  Costa, Cabral Barreto et Jungwiert)

[26] ”La liberté de la presse touche à des questions de principe, et toute condamnation pénale a ce qu’on appelle en anglais un chilling effect, propre à dissuader les éditeurs de publier des livres qui ne soient pas strictement conformistes, ou politiquement (ou religieusement) corrects. Un tel risque d’autocensure est très dangereux pour cette liberté, essentielle en démocratie, sans parler de l’encouragement implicite à la mise à l’index ou aux fatwas.” (§ 6 Opinion dissidente commune a MM Les juges  Costa, Cabral Barreto et Jungwiert)

[27] Alina Mungiu-Pippidi, Razboaiele nesfinte, Mahomend si evanghelistii

[28] Gabriel Andreescu, Neutralitatea militanta a statului in “conflictul“ dintre libertatea religioasa si libertatea de expresie, Noua Revista de Drepturile Omului, nr. 2/2006

[29] Adrian Papahagi, Despre Evanghelistii Alinei MungiuPippidi

[30] Adrian Papahagi, op. cit.

[31] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 11 din 8 ianuarie 2007


Elena-Delia APOPI
auditor de justitie

* coordonator: Roxana RIZOIU
formator Institutul National al Magistraturii

 
Secţiuni: Data protection, Media & Publicitate, RNSJ | Toate secţiunile
Cuvinte cheie:
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Libertatea creatiei artistice si protectia sentimentelor religioase”

  1. socolsiu spune:

    O analiza extrem de bine scrisa.
    O singura chestiune as vrea sa o subliniez: nu este benefica o intarire a caracterului laic al statelor democratice, astfel incat cele doua libertati sa inceteze a mai reprezenta un motiv de iregularitate jurisprudentiala? ( in acest sens sustin ideile separate din cazurile Muller si I.A. vs. Turcia)

    Cu stima,
    Socol S.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD