Judecatoria sectorului 1. Obligarea de a nu parasi tara. Cerere de ridicarea a interdictiei respinsa
10 august 2010 | JURIDICE.ro
R O M Â N I A
JUDECĂTORIA SECTORUL 1 BUCUREŞTI
Dosar nr. 34668/299/2010
INCHEIERE
Şedinţa din Camera de Consiliu din data de 02 August 2010
Completul compus din:
PREŞEDINTE – MIHEŢ DARIA ISABELA
GREFIER – ALINA DRAGNEA
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Trifan Mihaela.
Pe rol soluţionarea cauzei penale privind pe petentul D. D. C., având ca obiect plângere împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prev. de art. 140 ind. 2 C.p.p.
La apelul nominal făcut în şedinţa publică a răspuns petentul personal şi asistat de avocaţi B. O. şi C. M., cu împuternicire avocaţială nr. 36218/2010, la fila 105 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă care învederează instanţei faptul că au fost comunicate actele solicitate Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Secţia de Combatere a Corupţiei, după care,
Apărătorul ales al petentului, avocat O. B., analizând actele de procedură comunicate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, înţelege să invoce excepţia necompetenţei materiale a DNA şi excepţia nelegalităţii sesizării a DNA, faţă de faptul că nu există niciun act de sesizare a instituţie cu privire la soluţionarea cauzei conexe. În susţinerea exceţiei necomptenţei materiale a DNA, arată faptul că prin ordonanţa din data de 18.09.2008 s-a dispus declinarea competenţei în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 194 rap. 13 ind. 1 din Lg. nr. 78/2000 în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4, motivat, printre altele, de împrejurarea că sumele puse în discuţie, fie ca obiect material al infracţiunii fie ca prejudiu cauzat, se situează sub echivalentul în lei a 200.000 de euro, condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii prev. de art. 13 de Legea nr. 78/2000. În consecinţă, solicită admiterea excepţie necompetenţie materiale a DNA, întrucât în opinia apărării competenţa de instrumentare a cauzei aparţine Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
În ceea ce priveşte excepţia nelegalităţii sesizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, arată în susţinerea aceste excepţii, faptul că ultimul act procedural este ordonanţa din data de 18.09.2008 prin care a fost instituit Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4, ca organ de urmărire penală pentru efectuarea actelor de urmărire penală iar ulterior acestui act nu care să dispună şi să ateste legalitatea sesizării DNA.
În concluzie nelegalitatea sesizării DNA, atrage printre altele nelegalitatea investirii procurorului care instrumentează şi nelegalitatea ordonanţei prin care s-a dispus prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
În consecinţă, pentru motivele mai sus expuse, solicită admiterea acestor excepţii.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că susţinerile apărătorului petentului ţin de fondul cauzei, aceste excepţii au fost dezbătute pe larg şi la sesizarea instenţei cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive şi în faţa instanţei de recurs, apreciază că în măsura în care s-a stabilit că DNA este competent din punct de vedere material, aceste susţineri intră în puterea lucrului judecat. În consecinţă DNA este competent să soluţioneze cauza cu privire la cei doi inculpaţi precum şi în ceea ce priveşte cauza conexă, având în vedere motivele de indivizibilitate. În concluzie, solicită respingerea acestor excepţii ca nefondate.
Apărătorul ales al petentului, avocat O. B., având cuvântul în replică, arată, în ceea ce priveşte susţinerile Reprezentalui Ministerului Public, că strict din punct de vedere procedural nu suntem în prezenta puterii de lucru judecată, faţă de faptul că încheierile instanţei privind prevenţia, sunt încheieri definitive şi nu fac parte din categoria hotărârilor ce cad sub incidenţa puterii de lucru judecată.
Pe de altă parte, solicită a se avea în vedere faptul că Reprezentantul Ministerului Public nu a răspuns decât la prima excepţie invocată şi nu a pus concluzii şi cu privire la excepţia nelegalităţii sesizării DNA, în condiţiile în care de la dosarul cauzei lipseşte orice act de procedură prin care să se dispună sau să se ateste legala sesizare a DNA cu instrumentarea cauzei, mai ales că la dosarul cauzei există o ordonanţă de desesizare a DNA în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4.
Instanţa, în ceea ce priveşte excepţiile invocate de către apărătorul petentului, le califică ca fiind aspecte ce vizează nelegalitatea ordonanţei de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, urmând a fi avut în vedere la soluţionarea pe fond a plângerii astfel formulată.
În consecinţă, acordă cuvântul pe fondul plângerii formulate.
Petentul, având cuvântul, arată că ordonanţa de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara excede încheierii instanţei de recurs prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara, fiind instituite în acest sens în sarcina sa anumite obligaţii, care ulterior au fost extinse de către DNA.
Mai arată că DNA a dezgropat un dosar instrumentat în anul 2005, încercând prin aceasta să aducă noi probe în favoarea vinovăţiei sale.
Consideră că prin această ordonanţă de prelungire i-a fost îngrădit dreptul la libera exprimare, în sensul că i-a fost interzis să vorbească în favoarea adevărului, că nu are voie să vorbească despre acest dosar şi să ia legătura cu anumiţi martori.
Mai arată că nu există probe sau indicii că ar încerca să se sustragă cercetărilor penale, faţă de faptul că timp de 15 ani s-a prezentat la DNA, atât ca urmare a citării sale cât şi din propria iniţiativă, şi în consecinţă arată că nu doreşte să se sustragă urmăririi penale şi doreşte doar ridicarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Apărătorul ales al petentului, avocat O. B., având cuvântul, înţelege să invoce incidenţa dispoziţiilor art. 197 al. 2 C.p.p, ce prevăd nulitatea absolută, faţă de faptul că cele două excepţii invocate, respectiv excepţia nulităţii absolute şi excepţia nelagalităţii sesizării DNA atrag incidenţa dispoziţiilor art. 197 al. 2 C.p.p.
În ceea ce priveşte alte aspecte procedural, arată că procurorul de caz a efectuat un melaj nelegal al a câtorva instituţii ce aparţin dreptului procesual penal iar rezultatul a fost unul nelegal, respctiv pronunţarea unei ordonanţe de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
În continuare, arată că potrivit dreptului procesual penal există două instituţii şi anume: „ luara sau prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de învinuit şi luarea sau prelungirea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpat”, în consecinţă instanţa de recurs a dispus faţă de inculpat luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara, impunând anumite restricţii strict limitate la aspectul factual şi juridic cu care a fost sesizată, respectiv săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de înşelăciune având ca parte vătămată pe primatul M. I.
Ulterior acestor dispoziţii procurorul de caz dispune începerea urmăririi penale în ceea ce îl priveşte pe inculpatul D. D. C. şi cu privire la o altă infracţiune de înşelăciune, sens în care se creează o nouă cauză în care numitul D. D. C. are calitatea de învinuit iar prelungind măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara dispusă iniţial de către instanţa de recurs, procurorul încalcă cadrul procesual al instituţiei, în sensul că în loc să dea o ordonanţă prin care să arate motivat că se impune luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă D. D. C. în calitate de învinuit, a dispus prin ordonanţa nr. 163/P/2009 din data de 22.07.2010 prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
Din punct de vedere al apărării, arată că acest procedeu este nelegal,întrucât contextul factual, procesual aflat în legătură cu cea de-a doua faptă pentru care s-a început urmărirea penală şi în raport de care D. D. C. are calitatea de învinuit nu au fost niciodată sub controlul judiciar al instanţei de recurs care a luat prima măsură.
Însă denumirea instituţiei „prelungirea duratei măsurii” ne trimite din punct de vedere al unei interpretării de fond la acele raţiuni ale interesului de care să depindă de interesul factual şi juridic al instanţei de recurs. Din punct de vedere al apărării o interpretare corectă a textelor de lege limitează acţiunea procurorului la contextul avut în vedere de instanţa de judecată. Mai arată că acest melaj prin care calitatea de învinuit se confundă cu calitatea de inculpat, prin care se confundă chiar şi instituţia procesuală a luării cu cea a preluării, se constituie tot în atâtea motive de nelegalitate a ordonanţei prin care s-a dispus prelungierea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
Mai arată că până şi controlul judiciar este diferit, de exemplu în cazul prelungirii măsurii obligării de a nu părăsi ţara instanţa de control este datoare a se opri şi a statua dacă există motive şi indicii care să impun prelungirea măsurii iar în cazul luării măsurii obligării de a nu părăsi ţara, instanţa de control efectuează un control mai amplu, în sensul că se reia din nou conceptul de indicii, de probe şi se va opri şi asupra interesului urmăririi penale.
Toate aceste nelegalităţii a ordonanţei de prelungire pun instanţa de control în poziţia de a statua asupra unor chestiuni factuale şi procedurale care nu au fost avute în vederea de instanţa care a luat măsura.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, arată că nici în ceea ce priveşte prima faptă cea avută în vedere de instanţa de judecată cât şi în ceea ce priveşte cea de-a doua faptă nu subzistă motive care să poată să stea în susţinerea interesului prelungirii acestei măsuri.
Totodată, în ceea ce priveşte primul motiv, solicită a se avea în vedere că toate persoanele atât cele la care a făcut referire instanţa de judecată cât şi multe altele au fost audiate, astfel că nu mai există pericolul influenţării declaraţiilor acestora.
Mai arată, că din analiza dosarului rezultă, în ceea ce priveşte prima faptă că urmărirea penală a fost finalizată, în condiţiile în care de circa două săptămâni nu a mai fost efectuat niciun act de urmărire penală.
Referitor la cea de-a doua faptă, solicită a se avea în vedere faptul că şi cu privire la această faptă au fost audiate atât persoanele la care face referire procurorul ca motiv de prelungire cât şi multe altele au fost audiate, proba testimonială a fost administrată, şi astfel nu există pericolul de influenţare, de deturnare a cursului anchetei prin neluarea sau prin neprelungirea acestei măsuri.
Totodată, învederează instanţei faptul că unul din motivele avute în vedere de către procuror la dispunerea prelungirii măsurii se constituie într-o veritabilă încălcare a dreptului la libera exprimare, întrucât se reţine acele exprimări publice făcute de către D. D. C. şi care nu aveau legătură cu fondul cauzei iar simple referiri conexe ca motiv de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, care se constituie astfel într-o veritabilă încălcarea a dreptului la libera exprimare, întrucât nu se poate socoti că cele stabilite de instrucţia penală în derulare reprezintă un adevăr absolut şi că orice exprimare în contra adevărului absolut reprezintă un motiv de prelungire a măsurii.
De asemenea învederează instanţei că, din actele şi lucrările dosarului rezultă că probele administrate în urmărirea penală nu pot decât să servească unei trimiteri în judecată, nu pot să servească unei condamnări şi nici la stabilirea unui adevăr absolut în contra căruia inculpatul să nu aibă voie să se exprimă.
În consecinţă, pentru toate aceste motive de procedură şi de fond, solicită să se constate nelegalitatea ordonanţei prin care s-a dispus prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara şi admiterea plângerii astfel formulată.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea plângerii ca neîntemeiată, faţă de faptul că criticile formulate de apărare nu sunt întemeiate.
Mai arată că indiciile prev. de art. 143 C.p.p, respectiv acea presupunere rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunea rezultă fără niciun dubiu din întreg materialul administrat în cauză, indicii ce au fost analizate atât cu ocazia soluţionării propunerii de arestare preventivă cât şi de către instanţa de recurs.
În concluzie aceste considerente sunt intrate în puterea de lucru judecat iar procurorul a reulat în ordonanţa de prelungire aceste argumente, pe care le-a punctat sintetic nefiind cazul reluării de plano a acestora, astfel că susţinerea apărării că ordonanţa de prelungire nu este motivată nu are un suport real.
Mai arată că un alt motiv care a impus prelungierea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, îl reprezintă şi faptul că faţă de numitul D. D. C. s-a dispus începerea urmării penale cu privire la săvârşirea unei alte infracţiuni de înşelăciune, din anul 2005, având ca parte vătămată pe Ţărdea Marian şi astfel potrivit art. 145 al. 2 ind. 3 C.p.p, s-au extins obligaţiile luate de către instanţa de recurs. Mai arată că este reală susţinerea petentului în sensul că acesta s-a prezentat în faţa organelor de urmăririe penală ori de câte ori a fost chemat, dar această obligaţie i-a fost impusă de către instanţa de recurs. Nu se poate susţine că introducerea acelor obligaţii de către instanţa de recurs şi ulterior de către procuror i-ar încălca acestuia dreptul la libera exprimare, că audierea anumitor persoane ar echivala cu terminarea urmării penale, atâta timp cât există posibilitatea reaudierii acestora. În consecinţă, consideră că extinderea obligaţiilor este total oportună şi menţinerea măsurii de obligare de a nu părăsi ţara este absolut jusificată. Mai arată că această măsura este cea mai largă şi mai puţin restrictivă din cadrul măsurilor preventive, prev. de art. 136 C.p.p.
În consecinţă, solicită respingerea plângerii ca nefondată, având în vedere că prin ordonanţa de prelungire a măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu i-a fost încălcat petentului niciun drept fundamental.
Apărătorul ales al petentului, avocat O. B., având cuvântul în replică, referitor la conceptul de indicii temeinice avut în vedere de către Reprezentantul Ministerului Public, în sensul că în cauză există indicii temeinice cu privire la săvârşirea acestor infracţiuni şi suspiciuni legitime că aceste infracţiuni ar fi fost săvârşite, arată că potrivit art. 136 C.p.p, pentru luarea sau prelungierea unei măsuri preventive nu sunt suficiente existenţa unor indicii temeinice şi suspiciuni legitime, trebuind să existe motivarea interesului luării acelei măsuri în raport de buna desfăşurare a procesului penal.
În concluzie, în prezenta cauză nu există o astfel de motivare lipseşte, persoanele la care se face referire au fost audiate iar în ceea ce priveşte susţinerea că urmărirea penală poate să comporte la reaudierii, arată că această măsură a fost luată şi prelungită pentru termene precise, nu a fost luată până la finalizarea urmăririi penale. în ceea ce priveşte conceptul de „ suspiciune legitimă” arată că procurorul a avut la dispoziţie instituţia extinderii acţiunii penale în raport de prima faptă, lucru pe care nu l-a făcut şi nu a înţeles să facă saltul calitativ de la indicii temeinice la probe din care să rezulte că în cauză ar fi fost săvârşite infracţiunile de înşelăciune. Consideră că procurorul nu a avut probe care să determine extinderea acţiunii penale şi astfel D. D. C. să aibă calitatea de inculpat atât în raport de prima faptă cât şi în raport de cea de-a doua faptă.
De asemenea solicită a se avea în vedere şi declaraţia denunţătorului, în ceea ce priveşte cea de-a doua faptă, în sensul că această inţiativă de denunţ a fost interesată, denunţătorul având această iniţiativă pentru a beneficia de o situaţie mai favorabilă într-o cauză în care este anchetat.
În consecinţă această iniţiativă a denunţului intră în contradicţie cu infracţiunea de şantaj. În concluzie toate aceste elemente conduc la nelegalitatea şi netemeinicia ordonanţei de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul în replică, arată că procurorul nu avea obligaţia de a dispune extinderea acţiunii penale, această măsură a obligării de a nu părăsi ţara poate fi luată, potrivit dispoziţiilor legale atât faţă de inculpat cât şi faţă de învinuit.
În consecinţă nu mai era necesară punerea în mişcare a acţiunii penale şi cu privire la cea de-a doua faptă.
Apărătorul ales al petentului, avocat O. B., având cuvântul în replică, arată că susţinerile sale au avut în vedere faptul că s-a creat o confuzie între instiuţia de luare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpat şi instituţia luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de învinuit, mai ales faţă de faptul că această măsură are o durată maximă insitituită de lege.
De asemenea, mai arată că prin acest „melanj” nelegal s-a creat şi o confuzie între momentul de la care începe să curgă această măsură şi momentul la care urmează să expire.
INS T A N Ţ A
Deliberând asupra cauzei penale de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 23.07.2010 sub nr. de dosar 34668/299/2010, petentul inculpat D. D. C. a formulat plângere împotriva ordonanţei de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara din data de 22.07.2010 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Secţia de Combatere a Corupţiei în dosarul penal nr. 163/P/2009, considerând-o nelegală şi netemeinică.
În motivarea plângerii, petentul inculpat a criticat ordonanţa de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, considerând că, în mod greşit organul de urmărire penală a reţinut că ar mai subzista motivele avute în vedere de către instanţa de judecată la momentul dispunerii măsurii preventive.
În acest sens, petentul inculpat a arătat că, măsura interzicerii de a părăsi ţara a fost dispusă de Tribunalul Municipiului Bucureşti, prin încheierea nr. 293/P/25.06.2010, instituindu-se totodată o serie de obligaţii, printre care şi aceea de a nu se apropia de partea vătămată M. I. F., de inculpatul P. D. P. sau de martora M. M. O., or, la acest moment, persoanele mai sus amintite au fost audiate între timp şi nici una dintre acestea nu au reclamat organelor de urmărire penală încercări de presiuni sau tentative de influenţare din partea sa.
Mai mult, a arătat petentul inculpat, în intervalul scurs de la data pronunţării încheierii nr. 239/P/25.06.2010, a fost citat de fiecare dată la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi s-a prezentata de fiecare dată, nu numai la procedurile de citare ci şi la procedurile de chemare, demonstrând interes şi disponibilitate faţă de lucrările efectuate în acest dosar astfel încât nu se poate afirma că ar încerca în vreun fel sau altul să se sustragă de la urmărire penală.
Petentul inculpat a mai criticat ordonanţa de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara întrucât menţionează drept temei legal al prelungirii şi alte fapte şi aspecte în legătură cu care instanţa de judecată ce a pronunţat măsura în cauză nu a fost sesizată, fiind lipsită de orice motivare relativ la aceste aspecte.
Astfel, petentul inculpat a arătat că, în mod nelegal şi netemeinic, măsura prelungirii interdicţiei de a părăsi ţara este motivată prin trimiteri la o serie de elemente de fapt din dosarul nr. 91/P/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie ce a fost conexat între timp dosarului nr. 163/P/2009, elemente în legătură cu care Tribunalul Bucureşti nu a fost sesizat or, în măsura în care organul de cercetare ar considera că aceste noi fapte fundamentează o atare măsură preventivă, acestuia îi revenea obligaţia de a o motiva în mod concret şi detaliat, potrivit rigorilor art. 137 alin. 3 C.pr.pen.
A mai arătat petentul că, în privinţa faptelor reţinute în cadrul fostului dosar nr. 91/P/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, are calitatea de învinuit, nefiind pusă în mişcare acţiunea penală or, din cuprinsul ordonaţie atacate rezultă că această calitate, aceea de inculpat, ar fi întrunită şi cu privire la noile fapte, fapt nepermis întrucât i se creează o poziţie procesuală mult mai defavorabilă decât cea avută în vedere la momentul instituirii măsurii preventive prin încheierea Tribunalului Bucureşti.
Nu în ultimul rând, petentul inculpat a considerat că, sub pretextul subzistenţei stării de fapt iniţiale, organul de urmărire penală extinde într-un mod nepermis obligaţiile ce i-au fost impuse, făcând referire la anumite activităţi de natură jurnalistică ale sale, care nu au fost avute în vedere de Tribunalul Bucureşti, încercându-se prin aceasta restrângerea dreptului la exprimare garantat de art. 30 din Constituţia României, respectiv de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, petentul inculpat a solicitat instanţei să constate că ordonanţa de prelungire a măsurii preventive a interzicerii de a părăsi ţara din data de 22.07.2010 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Secţia de Combatere a Corupţiei nu motivează în concret în ce măsură elementele reţinute de Tribunalul Bucureşti prin încheierea nr. 239/P/25.06.2010 ar mai fi întrunite în cauză, ci, în mod nelegal şi netemeinic încearcă extinderea măsurii preventive şi în legătură cu elemente de fapt şi persoane ce nu au intrat sub controlul instanţei de judecată ce a dispus măsura, fiind, totodată, lipsită de orice fel de motivare în acest sens.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 140 indice 2 C.pr.pen.
S-a solicitat şi ataşat dosarul de urmărire penală nr. 163/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Secţia de Combatere a Corupţiei Direcţiei.
Analizând plângerea formulată, prin prisma actelor de urmărire penală şi a motivelor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de petentul inculpat, instanţa reţine următoarele:
Prin încheierea penală nr. 293/R/25.06.2010 a Tribunalului Municipiului Bucureşti-Secţia I Penală s-a admis recursul formulat de inculpatul D. D. C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 23.06.2010 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi, rejudecând pe fond, s-a respins propunerea de arestare preventivă a inculpatului D. D. C.
Prin aceeaşi încheiere, în baza art. 145 ind. 1 C.pr.pen. instanţa a luat faţă de inculpatul D. D. C. măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate, impunându-i în baza art. 145 ind. 1 al. 2 C.pr.pen. rap. la art. 145 al. 1 ind. 1 şi al. 1 ind. 2 C.pr.pen., ca pe durata măsurii să respecte următoarele obligaţii:
– să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
– să se prezinte la secţia de poliţie în a cărei rază domiciliază inculpatul conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
– să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura:
– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme:
– să nu se apropie de partea vătămată M. I. F., inculpatul P. D. P. şi martora M. M. O. şi să nu comunice cu aceste persoane direct sau indirect.
În baza art. 145 ind. 1 al. 2 c.p.p. rap. la art. 145 al. 2 ind. 2 C.p.p. i s-a atras atenţia inculpatului că în caz de încălcare cu rea – credinţă a măsurii sau a obligaţiilor ce îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
În motivare, instanţa superioară a constatat că, materialul probator efectuat în cauză, conturează presupunerea rezonabilă că inculpaţii D. D. C.şi P. D. P. au săvârşit, cu vinovăţie, infracţiunile de şantaj prev. de art. 194 alin.1 şi 2 C. p. p. rap. la art. 13 ind.1 din Legea 78/2000 , în dauna părţii vătămate M. I. F. şi, mai mult, acelaşi material probator relevă indicii cu privire la o activitate ilicită mult mai amplă decât cea reţinută în propunerea de arestare.
Însă, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul D. D. C., instanţa superioară a apreciat că se impune alegerea unei alte măsuri preventive, respectiv cea de a nu părăsi ţara, pentru singurul motiv că nu este infractor recidivist şi are un copil minor în întreţinere.
Totodată, instanţa superioară a apreciat drept pertinente observaţiile procurorului că prin intermediul postului de televiziune pe care îl conduce, inculpatul ar putea direct sau indirect să influenţeze ancheta în curs prin impresiuni exercitate asupra victimelor sau martorilor astfel încât, pentru a evita o astfel de consecinţă negativă asupra bunului mers al procesului, a stabilit în sarcina inculpatului D. D. C. obligaţia de a nu se apropia de partea vătămată, de coinculpatul şi de martora M. M. O. şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect, inclusiv prin mass- media.
Prin ordonaţa nr. 163/P/2009 din data de 22.07.2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Secţia de Combatere a Corupţiei, în baza art. 145 indice 1 pct. 1 şi 2 rap. la art. 145 pct. 2 şi 2 indice 3 C.pr.pen., procurorul de caz a dispus prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de inculpatul D. D. C. prin încheierea nr. 239/P/25.06.2010 a Tribunalului Municipiului Bucureşti-Secţia I Penală, pentru o durată de 30 de zile, începând cu data de 25.07.2010 până la data de 23.08.2010 inclusiv.
În cuprinsul ordonaţei, s-a menţionat ca, pe durata măsurii preventive, inculpatul D. D. C. să respecte următoarele obligaţii:
– să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;
– să se prezinte la secţia de poliţie în a cărei rază domiciliază inculpatul conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
– să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura:
– să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme:
– să nu se apropie de următoarele persoane şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect: M. I. F., P. D. P., M. M. O., Ț. P. P., M. C. S. G., Ț. C. R., P. N., E. A., M. D. B. A., M. G. V., P. M. , M. G.
În motivare, procurorul de caz a constatat că cerinţele art. 143 pct. 1 C.pr.pen. sunt îndeplinite în cauză precum şi împrejurarea reţinută de Tribunal, în sensul că, prin calitatea sa de jurnalist şi patron de televiziune, inculpatul D. D. C. are posibilităţi concrete de a face presiuni asupra persoanelor implicate în prezentul dosar, în special asupra martorilor şi persoanelor vătămate.
A mai reţinut procurorul de caz că, inculpatul face afirmaţii necorespunzătoare adevărului cu privire la împrejurări ale cauzei şi la conduita organelor de urmărire penală cu prilejul participării la diverse emisiuni ale posturilor de televiziune OTV şi Realitatea TV.
Reţinând că, la dosarul nr. 163/P/2009 a fost conexat ulterior încheierii Tribunalului Bucureşti dosarul nr. 91/P/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie-Secţia de Combatere a corupţiei, vizând săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de către învinuitul D. D. C. şi M. G. faţă de persoana vătămată, procurorul de caz a extins pentru identitate de motive interdicţia stabilită de instanţă cu privire la partea vătămată şi martorii iniţiali şi pentru martorii Ț. P. P., M. C. S. G., Ț. C. R., P. N., E. A., M. D. B. A., M. G. V., P. M. şi coînvinuitul M. G. .
Cu ocazia soluţionării prezentei cauze,apărătorul inculpatului D. D. C.a invocat excepţia necompetenţei materiale a DNA şi excepţia nelegalităţii sesizării DNA, motivat de de faptul că nu există niciun act de sesizare a instituţie cu privire la soluţionarea cauzei conexe.
În susţinerea exceţiei necomptenţei materiale a DNA, a arătat faptul că prin ordonanţa din data de 18.09.2008 s-a dispus declinarea competenţei în ceea ce priveşte efectuarea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii prev. de art. 194 rap. 13 ind. 1 din Lg. nr. 78/2000 în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4, motivat, printre altele, de împrejurarea că sumele puse în discuţie, fie ca obiect material al infracţiunii fie ca prejudiciu cauzat, se situează sub echivalentul în lei a 200.000 de euro, condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii prev. de art. 13 de Legea nr. 78/2000 astfel că,în opinia apărării competenţa de instrumentare a cauzei aparţine Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
În ceea ce priveşte excepţia nelegalităţii sesizării Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, apărătorul inculpatului a arătat în susţinerea aceste excepţii, faptul că ultimul act procedural este ordonanţa din data de 18.09.2008 prin care a fost instituit Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4, ca organ de urmărire penală pentru efectuarea actelor de urmărire penală iar ulterior acestui act nu mai există nici un alt act care să dispună şi să ateste legalitatea sesizării DNA.
În concluzie nelegalitatea sesizării DNA, în opinia apărării, atrage printre altele nelegalitatea investirii procurorului care instrumentează şi nelegalitatea ordonanţei prin care s-a dispus prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara.
S-a mai invocat ca motive de nelegalitate, împrejurarea că, procurorul a încălcat cadrul procesual al instituţiei, în sensul că în loc să dea o ordonanţă prin care să arate motivat că se impune luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă D. D. C. în calitate de învinuit, a dispus prin ordonanţa nr. 163/P/2009 din data de 22.07.2010 prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, faptul că a extins în mod nelegal şi netemeinic, măsura prelungirii interdicţiei de a părăsi ţara, motivându-şi soluţia prin trimiteri la o serie de elemente de fapt din dosarul nr. 91/P/2005 al Direcţiei Naţionale Anticorupţie ce a fost conexat între timp dosarului nr. 163/P/2009 precum şi la anumite activităţi de natură jurnalistică ale sale, care nu au fost avute în vedere de Tribunalul Bucureşti, încercându-se prin aceasta restrângerea dreptului la exprimare garantat de art. 30 din Constituţia României, respectiv de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate de către apărătorul inculpatului, instanţa le-a calificat ca fiind aspecte ce vizează nelegalitatea ordonanţei de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, urmând a se pronunţa asupra acestora odată cu soluţionarea prezentei, când va analiza ordonanţa procurorului atât sub aspectul legalităţii cât şi sub aspectul netemeiniciei.
Cu privire la criticile de nelegalitate a ordonanţei de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, nr. 163/P/2009 din data de 22.07.2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie-Secţia de Combatere a Corupţiei Direcţiei, invocate de inculpat, prin apărător, instanţa constată că sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Sunt reale susţinerile apărătorului inculpatului, în sensul că, prin ordonanţa nr. 91/P/2005 din data de 18.09.2008 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie-Direcţia Naţională Anticorupţie s-a dispus declinarea competenţei cauzei privind pe D. D. C. şi G. M., cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 C.pen. rap. la art. 13 indice 1 din Legea nr. 78/2000 în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti motivat de faptul că, eventuala pagubă ce s-ar fi localizat în patrimoniul persoanei vătămate, echivalent al sumelor pretinse( totalizând 114 000 euro) este situată sub limita de 200.000 euro prevăzută de art. 13 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 78/2000.
Însă, la fel de reală este împrejurarea că, prin ordonanţa nr. 91/P/2005 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie-Direcţia Naţională Anticorupţie din data de 12.07.2010, procurorul de caz a dispus conexarea dosarului nr. 91/P/2005 la dosar nr. 163/P/2009, constatând că este incident cazul de conexare prevăzut de art. 34 lit. d C.pr.pen.( „ când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei”).
Or, într-o asemenea situaţie, conform dispoziţiilor art. 45 alin. 1 C.pr.pen. cu referire la art. 35 alin. 1 C.pr.pen. competenţa de a instrumenta şi a soluţiona cele două cauze, având ca obiect fapte conexe, revine unităţii de parchet superioară în grad, respectiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, prin prorogare legală de competenţă.
În ceea ce priveşte excepţia nelegalei sesizări a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie-Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la cercetarea faptei conexe, invocată de apărătorul inculpatului, instanţa observă că, la data de 25.04.2005, numitul Ț. P. P., fost director general al SC S. T. SRL a sesizat această unitatea de parchet despre faptul că, în luna aprilie 2005, D. D. C., acţionar majoritar SC O. T. SRL şi G. M., realizator de emisiuni în cadrul respectivului post de televiziune, i-au pretins suma totală de 114.000 euro, ameninţându-l că, în caz contrar va difuza la OTV o emisune cu conţinut compromiţător la adresa reprezentanţilor SC S. T. SRL.
Cercetările în cauză au fost efectuate în dosarul nr. 91/P/2005 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 C.pen. rap. la art. 13 indice 1 din Legea nr. 78/2000 până la data de 18.09.2008, când s-a dispus declinarea competenţei cauzei privind pe D. D. C. şi G. M. în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Ulterior, la data de 12.07.2010 cauza a fost preluată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie-Direcţia Naţională Anticorupţie, competenţa fiind obţinută prin prorogare legală de competenţă, astfel cum s-a arătat mai sus.
Prin urmare, atât modul de sesizare, în sensul de mijloc prin care organele de urmărire penală iau cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni cât şi competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie-Direcţia Naţională Anticorupţie cu privire la instrumentarea cauzei conexe, sunt în conformitate cu dispoziţiile legii procesual penale, care reglementează cele două instituţii.
Cu privire la critica invocată de inculpat în motivarea plângerii, referitoare la nelegalitatea ordonanţei întrucât menţionează drept temei legal al prelungirii măsurii preventive fapte şi aspecte în legătură cu care instanţa de judecată ce a pronunţat măsura în cauză nu a fost sesizată, instanţa constată că, ordonanţa procurorului este întemeiată pe dispoziţiile art. 145 pct. 2 şi 2 indice 3 C.pr.pen. care reglementează instituţia prelungirii măsurii preventive precum şi instituţia modificării obligaţiilor impuse iniţial.
Procedeul urmat de procuror, contrar susţinerilor apărării, este considerat de instanţă ca fiind legal întrucât nici un text de lege nu interzice ca prin aceeaşi ordonanţă de prelungire a măsurii preventive, procurorul să impună noi obligaţii, în funcţie de apariţia unor noi temeiuri, în speţă, motivat de împrejurarea că, ulterior luării măsurii preventive faţă de inculpat, împotriva acestuia s-a dispus începerea urmăririi penale, într-o cauză conexă, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 C.pen. rap. la art. 13 indice 1 din Legea nr. 78/2000, faţă de persoana vătămată Ț. P. P., reţinându-se acelaşi modus operandi.
Cu privire la temeinicia plângerii, instanţa reţine că, potrivit art. 145 indice 1 alin. 2 C.pr.pen. măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara poate fi prelungită motivat, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile avute în vedere la luarea acesteia se menţin iar prelungirea este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal. Constată instanţa că, şi la acest moment procesual subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând probe şi indicii temeinice, în sensul art. 143 C.pr.pen. din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul D. D. C. a săvârşit, cu vinovăţie, infracţiunea de şantaj prev. de art. 194 alin.1 şi 2 C. p. p. rap. la art. 13 ind. 1 din Legea 78/2000 , în dauna părţii vătămate M. I. F., aceste elemente fiind detaliate de către instanţa care a dispus măsura arestării preventive şi fiind în totalitate însuşite şi în prezenta cauză.
Totodată, instanţa constată că, procurorul de caz a respectat dispoziţiile legale mai sus menţionate, acesta motivând necesitatea prelungirii măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prin raportare la împrejurările comiterii faptei şi la circumstanţele personale ale inculpatului.
Instanţa va analiza aceste elemente prin prisma art. 136 alin. 1 C.pr.pen. potrivit căruia scopul măsurilor preventive este acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărire penală, judecată sau executarea pedepsei.
Buna desfăşurare a procesului penal presupune în esenţă, atingerea scopului procesului penal, astfel cum este consacrat de art. 1 C.pr.pen., respectiv constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, contribuind la apărarea ordinii de drept şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
Revenind la cauza de faţă, faţă de împrejurările concrete în care se presupune că a fost săvârşită fapta, specificul acesteia( şantaj prin mass media ), numărul de persoane implicate, un coinculpat aflat în stare de arest preventiv, se impune pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei, prezenţa inculpatului în ţară, pentru ca organul de urmărire penală să aibă contact permanent cu acesta, în vederea audierii sale ori pentru a da lămuriri cauzei, ori de câte ori apare necesar.
De asemenea, măsura preventivă este proporţională cu scopul urmărit, prin raportare la circumstanţele reale ale faptei de care este suspectat inculpatul, aceasta având legătură directă cu exercitarea de către inculpat a activităţii de producător de emisiuni în cadrul televiziunilor pe care le patronează, fapt ce a declanşat reacţii puternice în rândul opiniei publice. Or, în aceste împrejurări, lipsa unei măsuri preventive, în actualul stadiu al cercetărilor, ar putea fi primită de membrii societăţii ca o încurajare a altor persoane să săvârşească fapte prevăzute de legea penală, ceea ce nu ar corespunde scopului procesului penal de a contribui la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii.
Totodată, obligaţiile impuse iniţial inculpatului şi menţinute de procurorul de caz prin ordonanţa atacată, respectiv de a nu se apropia de partea vătămată M. I. F., inculpatul P. D. P. şi martora M. M. O. şi de a nu comunica cu acestea direct sau indirect, reprezintă garanţii de natură să contribuie la aflarea adevărului în cauză, fiind de actualitate motivaţia instanţei care a luat măsura preventivă, aceea că, prin intermediul postului de televiziune pe care îl conduce, inculpatul D. D. C. ar putea direct sau indirect să influenţeze ancheta în curs prin impresiuni exercitate asupra victimelor sau martorilor.
În ceea ce priveşte obligaţiile noi impuse inculpatului prin ordonanţa atacată, reţinând că organul judiciar poate dispune aceasta oricând pe durata obligării de a nu părăsi ţara, aşadar inclusiv cu ocazia prelungirii măsurii preventive, instanţa constată că modificarea obligaţiilor impuse iniţial prin adăugarea altora noi, este justificată de apariţia unor noi temeiuri, faţă de împrejurarea că împotriva inculpatului D. D. C. şi a numitului G. M. s-a dispus începerea urmăririi penale, într-o cauză conexă, sub învinuirea că au săvârşit infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 194 C.pen. rap. la art. 13 indice 1 din Legea nr. 78/2000, faţă de persoana vătămată Ț. P. P., constând în ameninţarea cu difuzarea unor emisiuni compromiţătoare, în scopul de a obţine de la persoana vătămată suma de 100.000 euro.
În aceste condiţii, în mod legal şi temeinic, procurorul de caz a impus inculpatului D. D. C. noi obligaţii, constând în aceea, de a nu se apropia de martorii Ț. P. P., M. C. S. G., Ț. C. R., P. N., E. A., M. D. B. A., M. G. V., P. M. şi coînvinuitul M. G. şi de a nu comunica cu aceştia direct sau indirect, această măsură fiind aptă să asigure o bună desfăşurare a procesului penal.
Cum măsura analizată mai sus a fost dispusă în mod justificat, este neîntemeiată critica inculpatului privind restrângerea dreptului său la exprimare întrucât aşa cum a arătat şi Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, dreptul garantat de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu este unul absolut, paragraful 2 al acestui articol permiţând restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva unor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra.
În acelaşi sens, art. 53 din Constituţia României permite ca exerciţiul unor drepturi să fie restrâns însă numai prin lege şi numai dacă se impune, printre altele şi în cazul în care este necesar pentru desfăşurarea instrucţiei penale.
Or, impunerea acestor obligaţii, alături de restricţia la libertatea de mişcare, corespunde cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind o ingerinţă prevăzută de lege, urmărind un scop legitim şi fiind necesară într-o societate democratică, sub acest ultim aspect, instanţa reţinând totodată că măsura este proporţională cu scopul urmărit, acela de a asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Este adevărat că luarea şi prelungirea unei măsuri preventive implică, pe cale de consecinţă şi impunerea unor restricţii, cu consecinţa limitării exerciţiului unor drepturi însă faţă de scopul urmărit, faţă de durata rezonabilă a acesteia, măsura fiind prelungită cu încă 30 de zile, instanţa apreciază că dreptul inculpatului la exprimare nu a fost încălcat, mai mult legea prevăzând obligaţia organului judiciar ca, în situaţia schimbării temeiurilor, să procedeze la o nouă individualizare a măsurii preventive, dispunând încetarea obligaţiilor existente dar şi dreptul inculpatului de a solicita revocarea măsurii preventive, conform art. 139 alin. 2 C.pr.pen.
Pentru considerentele de mai sus, constatând că ordonanţa de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara nr. 163/P/2009 din data de 22.07.2010 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie –Secţia de Combatere a Corupţiei este legală şi temeinică, în temeiul art. 140 ind. 2, al. 6 C.p.p instanţa va respinge plângerea ca neîntemeiată şi în temeiul art. 192 al. 2 C.p.p va obliga petentul-inculpat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
În temeiul art. 140 ind. 2, al. 6 C.p.p respinge ca neîntemeiată plângerea formulată de către petentul-inculpat D. D. C., împotriva ordonanţei de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara nr. 163/P/2009 din data de 22.07.2010 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Direcţia Naţională Anticorupţie –Secţia de Combatere a Corupţiei.
În temeiul art. 192 al. 2 C.p.p obligă petentul-inculpat la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat, ce vor fi achitate în contul IBAN: RO59TREZ7035032XXX005229 cod fiscal – 434063307 deschis la Trezoreria Sector 3, beneficiar Judecătoria Sector 1
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 02.08.2010, ora 11.30.
PREŞEDINTE GREFIER
MIHEŢ DARIA ISABELA DRAGNEA ALINA
Red. M.D/ Dac. M.D şi D.A / 2ex
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
