Raspunderea materiala a magistratilor. Observatiile CSM. UPDATE: Reactia MJ

CSM a dat publicitatii joi, 19 august 2010, observaţiie şi propunerile transmise Ministerului Justiţiei referitor la Proiectul de lege privind modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Codului de procedură penală în ceea ce priveşte răspunderea materială a magistraţilor.

„Direcţia legislaţie, documentare şi contencios

Nr. 19572/1154/2010

Secretar general adjunct
Procuror Alexandru Daniel Ionescu

PUNCT DE VEDERE referitor  la proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Codului de procedură penală în ceea ce priveşte răspunderea materială a magistraţilor

Ministerul Justiţiei a transmis Consiliului Superior al Magistraturii, spre analiză, varianta de lucru a proiectului de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Codului de procedură penală în ceea ce priveşte răspunderea materială a magistraţilor, cu rugămintea de a formula propuneri şi observaţii.

Se impune precizarea că în cursul anului 2009, Consiliul Superior al Magistraturii împreună cu asociaţiile profesionale a elaborat un proiect de lege referitor la răspunderea materială a magistraţilor.

Acest proiect de lege cuprinde definirea noţiunilor de „rea-credinţă” şi „gravă neglijenţă”, stabilirea cazurilor de eroare judiciară, procedura constatării erorii judiciare, stabilirea, în prealabil, a răspunderii judecătorului şi procurorului pentru o infracţiune săvârşită în cursul procesului, a legăturii de cauzalitate între infracţiune şi eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii, obligativitatea încheierii asigurării de răspundere civilă pentru erori judiciare săvârşite din gravă neglijenţă, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru acţiunea în regres.

Analizând proiectului de act normativ transmis Consiliului Superior al Magistraturii de Ministerul Justiţiei, se constată că, în mare măsură, au fost reţinute propunerile formulate de Consiliul Superior al Magistraturii privind răspunderea patrimonială a magistraţilor (în urma consultării instanţelor, parchetelor şi asociaţiilor profesionale ale magistraţilor), dar că apar şi texte noi, asupra cărora magistraţii nu au fost consultaţi.

În esenţă, elementele de noutate sunt următoarele:

– introducerea unei prevederi potrivit căreia judecătorii şi procurorii nu răspund pentru prejudiciile cauzate prin administrarea ineficientă a sistemului judiciar, inclusiv pentru neîndeplinirea, de către autorităţile şi instituţiile publice, a obligaţiei de a asigura soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil;

– prevederea, ca temei al răspunderii patrimoniale, alături de răspunderea penală, şi a răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, stabilită în prealabil printr-o hotărâre definitivă;

– completarea art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, în sensul prevederii, ca abatere disciplinară, alături de nerespectarea normelor de drept procesual, a nerespectării normelor de drept material cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Comisia juridică, după o primă discuţie vizând Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi a Codului de procedură penală, a apreciat că se impune consultarea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea.

În ceea ce priveşte prevederea introdusă la art. 96 alin. (3) din proiectul de Lege, potrivit căreia judecătorii şi procurorii nu răspund pentru prejudiciile cauzate prin administrarea ineficientă a sistemului judiciar, inclusiv pentru neîndeplinirea, de către autorităţile şi instituţiile publice, a obligaţiei de a asigura soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, apreciem că este oportună, aceasta fiind şi opinia exprimată de unele instanţe şi parchete, cu precizarea că s-a propus completarea textului în sensul ca răspunderea magistraţilor să fie înlăturată şi în alte ipoteze în care soluţiile pronunţate sunt consecinţa unor cauze neimputabile magistraţilor.

A fost menţionat, ca exemplu, cadrul legislativ inadecvat, incoerent, susceptibil de interpretări diferite, ipoteză care depăşeşte sfera noţiunii de administrare ineficientă a sistemului judiciar dar care este în măsură să influenţeze soluţiile pronunţate de judecători şi procurori, fără a le fi imputabilă acestora, motiv pentru care se impune să se facă referire şi la această cauză de excludere a răspunderii magistraţilor, mai ales în contextul în care cele mai multe condamnări ale statului român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului au în vedere cadrul legislativ incoerent.

O altă opinie este aceea că se impune clarificarea înţelesului noţiunii de „administrare ineficientă a sistemului judiciar”, apreciindu-se că actuala redactare a textului art. 96 alin. (3) este susceptibilă de interpretări diferite.

Referitor la completarea art. 96³ alin. (3) în sensul posibilităţii antrenării răspunderii materiale şi în cazul stabilirii, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii disciplinare a judecătorului sau procurorului, nu suntem de acord cu aceasta, cu precizarea că aceasta reprezintă şi opinia majoritară exprimată de instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, în urma consultării.

Aşa cum am susţinut încă de la redactarea proiectului de act normativ transmis Ministerului Justiţiei, în opinia noastră numai răspunderea penală a judecătorului sau procurorului pentru o infracţiune săvârşită în cursul procesului, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, poate constitui fundamentul antrenării răspunderii materiale a judecătorului sau procurorului şi numai în măsura în care această infracţiune este în raport de cauzalitate cu eroarea judiciară generatoare de prejudiciu.

Apreciem că „reaua-credinţă” (intenţia) şi „grava neglijenţă” (culpa) constituie forme ale vinovăţiei specifice dreptului penal ce se impun a fi stabilite doar prin antrenarea răspunderii penale a judecătorului sau procurorului, cu respectarea tuturor drepturilor ce revin oricărui cetăţean într-un proces penal.

Un argument în acest sens constă în aceea că exercitarea funcţiei cu rea credinţă sau gravă neglijenţă de către magistraţi a fost introdusă în Constituţia României, republicată, ca fiind o cauză care antrenează sau, de fapt, determină răspunderea patrimonială a acestora şi nu răspunderea lor disciplinară.

Această concluzie se desprinde din modul în care sunt formulate dispoziţiile alin. (2) ale art. 52 din Constituţie, republicată, în care „răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă” este legată de răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare şi nu de răspunderea disciplinară.

Chiar dacă am admite ipoteza ca o eroare cauzatoare de prejudicii să poată fi determinată şi de o abatere disciplinară săvârşită de magistratul în cauză, considerăm că atunci când s-ar pune problema formulării acţiunii în regres, aşa cum este în cazul de faţă, ar fi necesar să se stabilească mai întâi dacă fapta care a determinat eroarea generatoare de prejudicii antrenează sau nu răspunderea penală a magistratului, aceasta fiind o formă de răspundere mai gravă decât răspunderea disciplinară.

În acest sens este relevantă opinia exprimată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia „este discutabilă calificarea săvârşirii unei erori judiciare ca posibilă abatere disciplinară, forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fiind reaua-credinţă sau grava neglijenţă. În aceste situaţii, nu s-ar putea susţine că fapta nu ar prezenta gradul de pericol social al infracţiunii faţă de urmarea produsă. Or, există o contradicţie logică între aprecierea faptei ca suficient de lipsită de gravitate pentru a constitui infracţiune şi exercitarea acţiunii în regres care presupune existenţa relei-credinţe sau gravei neglijenţe. Altfel spus, deşi fapta este minoră din punct de vedere al răspunderii penale, este gravă din punct de vedere al răspunderii civile.”

În raport de argumentele prezentate, propunem reformularea art. 96³ alin. (3) din proiect, în sensul proiectului iniţial elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii şi asociaţiile profesionale, prin înlăturarea sintagmei „sau, după caz, răspunderea disciplinară a acestuia”. În acest mod se respectă unul dintre principiile care au stat la baza elaborării proiectului de act normativ – principiul potrivit căruia răspunderea patrimonială a judecătorilor şi procurorilor poate avea ca fundament numai răspunderea penală a acestora, astfel cum a fost stabilită în prealabil, printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În ceea ce priveşte completarea art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, în sensul incriminării, ca abatere disciplinară, alături de nerespectarea normelor de drept procesual, a nerespectării normelor de drept material cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, majoritatea instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea şi-a exprimat dezacordul şi a propus eliminarea din cuprinsul proiectului a acestei prevederi.

S-a precizat că o astfel de reglementare, care îşi propune, potrivit expunerii de motive, să asigure creşterea încrederii în justiţie, aduce atingere valorii pe care îşi propune să o apere, independenţei profesionale a judecătorului, precum şi celei a sistemului judiciar.

S-a arătat că cercetarea unei astfel de abateri presupune efectuarea unei analize pe fond a soluţiei stabilite printr-o hotărâre judecătorească, în afara căilor de atac prevăzute de lege, În plus, aceasta ar urma să fie făcută într-o procedură administrativă şi de către un organ administrativ – Consiliul Superior al Magistraturii, prin Inspecţia judiciară, ajungându-se, pe cale indirectă, la instituirea unei instanţe extraordinare care ar înfăptui justiţia în afara sistemului instanţelor judecătoreşti.

S-a apreciat că este inacceptabil să se stabilească existenţa unei erori judiciare numai pentru că există o altă opinie asupra modalităţii de interpretare a unei norme de drept material sau procesual, aspect care rezultă şi din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia „doar erorile de fapt ce nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motivul că ele nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac. De asemenea, s-a susţinut că această reglementare afectează grav independenţa judecătorilor în ceea ce priveşte interpretarea legii, prin crearea unei temeri de a pronunţa soluţiile, în condiţiile în care legislaţia conţine contradicţii, neclarităţi, necorelări care nu le sunt imputabile.

În ceea ce ne priveşte apreciem că se impune nu numai eliminarea din proiectul de act normativ a completării aduse art. 99 lit. h) ci şi, aşa cum am mai propus anterior, abrogarea sau modificarea formei actuale a acestei reglementări din Legea nr. 303/2004, republicată, reglementare care, în opinia noastră, este neconstituţională, avându-se în vedere următoarele argumente:

Hotărârile judecătoreşti sunt supuse doar controlului judiciar, în condiţiile legii, conform articolului 129 din Constituţia României. Ele sunt susceptibile de desfiinţare, respectiv de casare, în ipoteza nerespectării normelor de drept material sau procesual, doar în căile de atac, promovate de părţi sau Ministerul Public, în condiţiile legii. Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti şi remedierea erorilor săvârşite. Prin intermediul căilor de atac se declanşează controlul judiciar, ce are ca obiect hotărâri pronunţate de organe care fac parte din acelaşi sistem de autorităţi publice.

Doar acest control al hotărârilor judecătoreşti este permis de dispoziţiile constituţionale. Prevederea art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atât în forma actuală şi cu atât mai mult  în forma completată propusă, deschide calea unui control administrativ al hotărârilor judecătoreşti pronunţate.

Astfel, în prezent, pentru nerespectarea normelor de procedură cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă, judecătorii şi procurorii răspund disciplinar, propunându-se extinderea acestei răspunderi şi pentru nerespectarea normelor de drept material.

Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare. Acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii. Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează acţiunea disciplinară printr-o hotărâre.

Se permite astfel, potrivit articolului 99 litera h) din Legea nr.303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, atât în forma actuală cât şi în forma propusă, ca hotărârile judecătoreşti să fie supuse unui alt tip de control de legalitate decât cel statuat de dispoziţiile articolului 129 din Constituţie.

Atât forma actuală cât şi forma propusă în proiect contravin principiului independenţei judecătorilor, conturat prin Recomandarea Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei nr. 94/12/1994, potrivit căreia deciziile judecătorilor nu pot fi reformate decât prin căile de atac prevăzute de lege.

Trebuie precizat că la momentul modificării legii prin introducerea răspunderii disciplinare pentru nerespectarea normelor de drept procesual cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, Asociaţia Magistraţilor din România a adresat Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni o scrisoare deschisă având ca obiect modificările aduse prin Legea nr. 356/2006 în materia răspunderii judecătorilor şi procurorilor, precum şi opiniile judecătorilor din  cadrul Curţii de Apel Cluj şi Tribunalului Constanţa, referitoare la aceste modificări.

Asociaţia Europeană a Judecătorilor,  având statut de observator în cadrul Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, a adoptat, cu ocazia reuniunii din Siófok, din perioada 27 septembrie – 2 octombrie 2006, o rezoluţie prin care îşi exprima “adânca îngrijorare privind schimbările legislative recente din România”.

Declaraţia Asociaţiei Europene a Judecătorilor este în sensul că, în concordanţă cu standardele europene privind independenţa judiciară (a se vedea spre exemplu Recomandarea Rec (1994)12 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind independenţa, eficienţa şi rolul judecătorilor; opinia nr. 1 a CCJE privind standardele privind independenţa sistemului judiciar şi inamovibilitatea judecătorilor),  procedurile disciplinare, precum şi acţiunile în civil şi penal privind judecătorii trebuie să conţină garanţii că protejează pe deplin independenţa judecătorilor, prin excluderea oricăror forme de control administrativ a hotărârilor.

Subiectul răspunderii civile, penale şi disciplinare a judecătorilor a fost dezbătut de către Consiliu în Opinia nr. 3 (2001) privind principiile şi regulile care guvernează comportamentul profesional al judecătorilor, în principal etica, comportamentul neadecvat şi imparţialitatea.

În conformitate cu Opinia menţionată mai sus, Consiliul a statuat că judecătorii trebuie să se bucure de libertate absolută în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapte îndeplinite în exercitarea cu bună credinţă a atribuţiilor lor. Erorile judiciare, privind fie procedura, fie jurisdicţia, comise în aplicarea legii sau în evaluarea probelor, trebuie rezolvate prin recurgerea la apel; alte erori judiciare care nu pot fi rectificate în acest mod (spre exemplu, întârzierea în soluţionarea unei cauze), ar putea duce cel mult la o plângere împotriva statului.

Potrivit aceleiaşi Opinii, “nu este adecvat pentru un judecător să fie expus, în exercitarea atribuţiilor sale, unei răspunderi individuale, decât în cazul unei greşeli voite”.

Aspectele semnalate în scrisoarea deschisă a Asociaţiei Magistraţilor din România au fost analizate în şedinţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 19 octombrie 2006 şi au fost înaintate          Ministerului Justiţiei cu propunerea de a iniţia modificările legislative corespunzătoare. Ulterior, s-a revenit cu această propunere.

Toate argumentele prezentate la acel moment şi expuse anterior sunt valabile şi în ceea ce priveşte completarea propusă la textul de lege, în sensul prevederii ca abatere disciplinară a nerespectării normelor de drept material cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, motiv pentru care nu numai că ne exprimăm dezacordul cu privire la aceasta, dar propunem atât eliminarea din cuprinsul proiectului a completării aduse art. 99 lit. h), cât şi abrogarea sau modificarea formei actuale a acestui articol prin eliminarea sintagmei „inclusiv nerespectarea normelor de procedură”.

Precizăm că soluţia pe care o apreciem ca fiind cea mai adecvată este acea de abrogare a lit. h) de la art. 99, aceasta fiind şi propunerea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Alte observaţii şi propuneri formulate de instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea vizează, în principal, următoarele aspecte:

– completarea art. 77¹ din proiect cu un nou alineat, alineatul (2), cu următorul conţinut:

„Art. 77¹…(2) Guvernul va adopta hotărârea prevăzută la alin. (1) în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi.”

Alte opinii sunt în sensul de a stabili direct prin lege şi nu printr-un act normativ adoptat ulterior, cum este Hotărârea de Guvern, condiţiile în care se încheie asigurarea de răspundere civilă pentru erori judiciare;

– definirea erorii judiciare sau, în alte variante, prevederea unor criterii legale de stabilire a erorilor judiciare în alte procese decât cele penale ori enumerarea expresă şi limitativă a acestora, similar soluţiei oferite de Codul de procedură penală;

În legătură cu această propunere, facem precizarea că  acest aspect a fost analizat cu ocazia elaborării proiectului de act normativ şi s-a ajuns la concluzia că, în ceea ce priveşte eroarea judiciară săvârşită în procesele penale, nu este necesară definirea întrucât cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare sunt reglementate de art. 504 din Codul de procedură penală – persoana care a fost condamnată definitiv dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, precum şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

În ceea ce priveşte o eventuală definire a erorii judiciare săvârşite în procesele civile, s-a ajuns la concluzia că, dată fiind diversitatea tipurilor de cauze şi a raporturilor juridice deduse judecăţii în materie civilă (în sens larg, în această sferă a litigiilor civile fiind incluse şi cauzele comerciale, litigiile de muncă, litigiile în materia contencios administrativ), este imposibilă o definire adecvată a acestei noţiuni, fiind preferabil ca eroarea judiciară să fie constatată, de la caz la caz, printr-o hotărâre irevocabilă pronunţată de instanţa de judecată, în urma rejudecării cauzei.

– reformularea art. 96³ alin. (4), astfel încât statul să se poată îndrepta cu acţiune în regres în primul rând împotriva asigurătorului, magistratul urmând a fi obligat să răspundă material numai pentru partea care, eventual, excede sumei asigurate iar într-o altă variantă, obligaţia statului de a se îndrepta mai întâi împotriva instituţiei cu care judecătorul sau procurorul a încheiat contractul de asigurare;

– redefinirea noţiunilor de rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în sensul clarificării acestora, pentru a preveni eventualele abuzuri;

– extinderea situaţiilor în care statul răspunde pentru prejudiciile cauzate justiţiabililor prin erori judiciare, conform exemplelor din state membre ale Uniunii Europene;

– completarea definiţiilor noţiunilor de „rea-credinţă” şi „gravă neglijenţă” prin adăugarea sintagmei „nesocotind cererile ori apărările exprese ale părţilor”;

– încheierea asigurării de răspundere civilă pentru erori judiciare săvârşite din gravă neglijenţă să fie facultativă şi nu obligatorie; în altă opinie se propune ca, dimpotrivă, să se consacre în mod expres caracterul obligatoriu al asigurării de răspundere civilă, precum şi a faptului că primele de asigurare sunt suportate de către bugetul de stat;

– prevederea unor criterii de plafonare minimă şi maximă a sumei asigurate şi a primei lunare de asigurare;

– interzicerea expresă a acţiunii civile directe împotriva magistraţilor pentru erori judiciare, cum ar fi acţiunile întemeiate pe dreptul comun al răspunderii civile delictuale;

– s-a apreciat că proiectul de lege creează premisele unui dezechilibru între puterile statului, deoarece, deşi judecătorul şi procurorul răspund personal pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, persoanele vinovate de situaţiile menţionate la art. 96 alin. (3) – autorităţi şi instituţii publice – nu răspund în mod real, ulterior angajării răspunderii statului.

Precizăm că, în cursul discuţiilor purtate la Consiliul Superior al Magistraturii în etapa elaborării proiectului iniţial de modificare a celor două acte normative, asociaţiile profesionale ale magistraţilor au formulat o serie de observaţii şi propuneri care au fost înaintate Ministerului Justiţiei odată cu proiectul de act normativ, observaţii şi propuneri pe care, în măsura în care nu au fost preluate, le prezentăm în cele ce urmează:

– S-a considerat că statul trebuie să răspundă pentru erorile judiciare în orice condiţii şi astfel definiţiile pentru rea-credinţă şi gravă neglijenţă trebuie să fie plasate în articolul 96³, care consacră dreptul de regres al statului.

Sub acelaşi aspect, într-o altă opinie, s-a arătat că, pentru a ne afla în prezenţa relei credinţe, nu e suficient ca hotărârea să fie evident eronată, ci trebuie să existe şi alte indicii care să ducă la convingerea că magistratul a acţionat cu intenţie directă de a încălca lega şi în deplină cunoştinţă de cauză.

S-a propus următoarea definiţie pentru reaua credinţă:

„În sensul prezentei legi, reaua credinţă are următorul înţeles:

Varianta I: manipularea intenţionată a instrumentelor juridice de drept material şi procesual în scopul prejudicierii părţii vătămate.

Varianta II: intenţia frauduloasă în aplicarea legii, cu consecinţa prejudicierii părţii vătămate.

Varianta III: manipularea intenţionată a normei legale şi a principiilor generale de către magistrat, dacă prin aceasta s-a produs un prejudiciu persoanei vătămate.”

În ceea ce priveşte grava neglijenţă, s-a arătat că evenimentul cauzator de daune sau periculos, care este rezultatul unei acţiuni sau al unei omisiuni, este premeditat şi voit de către făptuitor, ca o consecinţă a propriei acţiuni sau omisiuni. Neglijenţa condamnabilă trebuie să se prezinte ca inexplicabilă, fără legătură cu acele particularităţi ale situaţiei care ar putea face de înţeles, fără a o justifica, eroarea judecătorului.

S-a propus următoarea definiţie a gravei neglijenţe:

„În sensul prezentei legi, grava neglijenţă are următorul înţeles:

Varianta  I:  încălcarea grosolană şi nescuzabilă a raţionamentului judiciar şi a normelor legale, dincolo de o diligenţă obiectivă, dacă prin aceasta s-a produs un      prejudiciu persoanei vătămate.

Varianta a II-a: necunoaşterea grosolană şi nescuzabilă de către judecător a regulilor în cadrul cărora se desfăşoară  activitatea acestuia de natură a prejudicia partea vătămată”

– La art. 96³, după alin. (1), s-a apreciat că se impune introducerea unui nou alineat, alin. (2), pentru definirea erorii judiciare în acord cu principiul legalităţii, aşa cum a fost conturat de practica CEDO, principiu pe care legiuitorul este ţinut să-l respecte la elaborarea legii.

S-au propus următoarele definiţii:

a. „Constituie eroare judiciară, de natură a angaja răspunderea judecătorului sau procurorului, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de lege, pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea normelor de drept material sau procesual care sunt suficient de accesibile, precise şi previzibile.”

b. „Constituie eroare judiciară care dă dreptul la despăgubiri/eroare judiciară cauzatoare de prejudicii numai acea eroare constatată:

– printr-o hotărâre irevocabilă, pronunţată în urma rejudecării cauzei ca urmare a exercitării unei căi extraordinare de atac;

– printr-o hotărâre definitivă de condamnare a statului român, pronunţată de o instanţă internaţională;

– stabilită, fără echivoc, în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (3) C.p.p.

şi care a fost de natură să cauzeze un prejudiciu unei părţi, prin lezarea drepturilor şi/sau libertăţilor sale fundamentale.”

– S-a apreciat că art. 96³ alin. (2) trebuie corelat cu art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 94/1999, în sensul că trebuie clarificat că este vorba de o eroare judiciară ce a condus la obligarea statului la plata unor sume de bani, şi nu doar de o eroare judiciară cauzatoare de prejudicii. Ca atare, ar fi oportună sintagma „prejudicii materiale” ori o alta mai clară.

– S-a considerat că este necesară reglementarea expresă şi a altor cazuri de exonerare de răspundere a magistratului în cazul exercitării acţiunii în regres, de exemplu neexercitarea căilor ordinare de atac de către partea care a invocat eroarea judiciară.

– În  condiţiile în care suma pentru care răspunde judecătorul este aceea asigurată, pentru a stabili un criteriu obiectiv s-a apreciat că se impune consacrarea sumei minime de asigurare, atât pentru gravă neglijenţă cât şi pentru rea-credinţă. Este necesară, de asemenea, plafonarea limitei în care un magistrat poate fi obligat la despăgubiri în cazul unei acţiuni în regres, indiferent de forma de vinovăţie (de exemplu, 3-5-10 remuneraţii).

De asemenea, s-a apreciat că este necesar să se analizeze dacă este oportun ca obligaţia statului de a chema în judecată asiguratorul să nu se limiteze la acţiunea în regres întemeiată pe gravă neglijenţă, ci şi la aceea întemeiată pe rea credinţă.

– S-a considerat că, în condiţiile în care se limitează cuantumul sumei pentru care răspunde judecătorul sau procurorul, asigurarea pentru răspundere civilă trebuie să fie opţională dacă se suportă de fiecare judecător în parte.

– În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare în primă instanţă a acţiunii privind dreptul de regres al statului, având în vedere complexitatea unei astfel de cauze, s-a apreciat că trebuie stabilită cel puţin la nivelul curţii de apel.

– S-a apreciat că se impune o reglementare care să statueze că, în cazul suspendării din funcţie ca urmare a declanşării unei proceduri judiciare, magistratul beneficiază, până la pronunţarea unei hotărâri definitive, de o indemnizaţie minimală, de exemplu ½ din salariul de bază, din considerente legate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie, interdicţiile impuse magistratului şi din considerente de echitate, comparativ cu alte profesii.

Prin urmare, s-a solicitat modificarea alin. (3) şi introducerea a două noi alineate la art. 62, alin. (3¹) şi (3²), cu următorul cuprins:

„(3) În perioada suspendării din funcţie, judecătorului şi procurorului nu i se plătesc drepturile salariale, cu excepţia cazurilor de suspendare prevăzute de art. alin. (1) lit. a) şi de art. 65¹ alin. (2), când acesta beneficiază de o indemnizaţie redusă la jumătate din salariul de bază.

(3¹) Perioada suspendării nu constituie vechime în magistratură. Prin excepţie, în cazurile prevăzute de alin. (1) lit. a) şi art. 65¹ alin. (2) şi numai dacă magistratul nu a fost condamnat definitiv ori nu a fost sancţionat disciplinar irevocabil cu eliberarea din funcţie, perioada suspendării constituie vechime în muncă.

(3²) În cazul în care magistratul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune ori a fost sancţionat disciplinar irevocabil cu eliberarea din funcţie, sumele încasate pe perioada suspendării sale din funcţie vor fi restituite de acesta ordonatorului de credite care i le-a plătit, în termen de un an.”

Propunem analizarea prezentului punct de vedere în Comisia juridică şi transmiterea către Ministerul Justiţiei a propunerilor şi observaţiilor formulate de instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea, asociaţiile profesionale şi Direcţia legislaţie, documentare şi contencios.

Avizat,

Director

Judecător Constantin Nicolae

Şef Serviciu

Consilier juridic Teodor Andriţa

Întocmit,

Judecător Corina Podaru

2 ex. / 12.08. 2010”

UPDATE 20 august 2010. În cuprinsul materialului de mai sus se regăseşte aprecierea că, „în mare măsură, au fost reţinute propunerile formulate de Consiliul Superior al Magistraturii privind răspunderea patrimonială a magistraţilor (în urma consultării instanţelor, parchetelor şi asociaţiilor profesionale ale magistraţilor), dar că apar şi texte noi, asupra cărora magistraţii nu au fost consultaţi”. Astăzi, 20 august, Ministerul Justiţiei ne-a transmis în vederea publicării documentul anexa nr. 998/1154 din data de 10 aprilie 2009 transmisa de Consiliul Superior al Magistraturii Ministerului Justitiei privind propunerile Plenului CSM de modificare a Legii nr. 303/2004 si a Codului de procedura penala, adică propunerile înaintate anul trecut de către Consiliul Superior al Magistraturii către Ministerul Justiţiei, pentru a putea fi comparate textele.

Textul înaintat de CSM către MJ:

„Domnului Cătălin Marian Predoiu Ministru al Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti

Stimate domnule ministru,

În şedinţa din data de 9 aprilie 2009, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a analizat o serie de propuneri de modificare şi completare a Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicata, cu modificările şi completările ulterioare si a dispoziţiilor Codului de procedură penală, referitoare la răspunderea materiala a magistraţilor.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât sesizarea Ministrului Justiţiei si Libertăţilor Cetăţeneşti cu următoarele propuneri de modificare a celor doua acte normative:

I. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează:

I. Art. 96 modifică şi va avea următorul cuprins:

Art. 96 – (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Răspunderea statului este stabilită in condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea iudecatorilor si procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenta.
(3) Exista rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu ştiinţa normele de drept material sau procesual, urmărind  sau  acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane.
(4) Exista grava neglijenta atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpa in mod grav si nescuzabil, normele de drept material sau procesual.
(5) Cazurile in care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedura  penală.”

2. După articolul 96, se introduc două articole noi, articolele 96′ şi 96^:, cu următorul cuprins:

Art 96¹ (1)  Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor cauzate prin erori le judiciare săvârşite in alte procese decât cele penale, soluţionate irevocabil, nu se cita decât in cazul in care eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii a fost constata printr-o hotărâre irevocabilă, pronunţata in urma rejudecării cauzei.
(2) Nu este indreptatita la repararea pagubei persoana care, in cursul procesului, a contribuit in  orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.
(3) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, in termen de  18 luni de la data  rămânerii  irevocabile a hotărârii  prin care a  fost  constatată  eroarea judiciara.
(4) Competenţa de judecată în primă instanţă revine tribunalului  in a circumscripţie domiciliază persoana vătămată.
(5) Acţiunea este scutita de timbraj.

Art 96² (1) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în condiţiile reglementate de Codul de procedură penală sau în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor   art. 96¹ (3),  statul se poate îndrepta cu acţiune în regres împotriva judecătorului  sau procurorului care,  cu  rea-credinţa sau gravă neglijenţă, a  săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii,
(2) După acoperirea prejudiciului, statul se poate îndrepta cu acţiune în regres şi împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijentă, a savarsit o eroare judiciară cauzatoare de prejudicii,  constatată printr-o hotărâre definitiva de condamnare a statului român, pronunţată de o instanţa internaţională.
(3) In toate cazurile, acţiunea în regres se poate exercita numai dacă s-a stabilit. în prealabil,  printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală a judecătorului sau procurorului pentru  o infracţiune săvârşită în cursul procesului şi dacă această infracţiune este în raport de cauzalitate cu eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.
(4) in acţiunea in regres întemeiată pe gravă neglijenţă, statul este obligat să cheme in judecată şi instituţia la care judecătorul sau procurorul este asigurat pentru răspundere civilă. Obligaţia de plată a despăgubirii poate fi stabilită numai in sarcina contractului  de asigurare si  doar in limita valorii asigurate.
(5) Pentru  riscurile ce decurg din activitatea profesională, judecătorii si procurorii încheie o asigurare  de  răspundere civilă   pentru   erori judiciare  săvârşite  din  gravă neglijenta  in condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului.
(6) Dreptul la acţiunea în regres se prescrie in termen de  1 an de la data rămânerii definitive  a hotărârii pronunţate conform alin. (3).
(7) Competenta   de  judecată  in   primă   instanţa   revine tribunalului.

II. Codul de procedura penală republicată se modifică şi se completează după cum urmează:

1. La articolul 504, după aliniatul  (3), se introduce un alineat nou, aliniatul (3¹) cu următorul cuprins:

(3) Persoana prevăzută la alin (1) şi (2) nu are dreptul la repararea pagubei, daca prin declaraţii  mincinoase ori in alt mod,  a determinat condamnarea sau, după caz, privarea sau restrângerea de libertate.”

2. Articolul 507 se abrogă.

Propunerile de modificare a celor două acte normative au fost supuse dezbaterii asociaţiilor profesionale ale magistraţilor care au formulat următoarele observaţii, pe rare le supunem, de asemenea, atenţiei dumneavoastră:

1. Se consideră ca statul trebuie să răspundă pentru erorile judiciare în orice condiţii şi astfel definiţiile pentru rea-credinţă şi grava neglijenţă trebuie să fie plasate in articolul  96¹ care consacra dreptul de regres al statului.

Sub acelaşi aspect, într-o alta opinie, se arată că pentru a ne afla in prezenta relei credinţe,  nu e suficient ca hotărârea să fie evident eronată, trebuie să existe si alte indicii care sa  duca Ia convingerea că magistratul a acţionat cu intenţie directă de a încălca legea si  in deplină cunoştinţa de cauză.

Se propune următoarea definiţie pentru reaua credinţă:

„In sensul prezentei legi, reaua credinţa are următorul înţeles:

Varianta I: manipularea intenţionată a instrumentelor juridice de drept material şi  procesual in scopul prejudicierii părţii vătămate,

Varianta  II: intenţia frauduloasă in aplicarea legii, cu consecinţa prejudicierii părţii vătămate

Varianta III: manipularea intenţionata a normei legale şi a principiilor generale de câtre magistrat,  daca prin aceasta s-a produs un prejudiciu persoanei vătămate.”

In ceva ce priveşte grava neglijenţă, se arată că evenimentul cauzator de daune sau periculos, care este rezultatul unei acţiuni sau al unei omisiuni, este premeditat şi voit de către făptuitor, ca o consecinţă a propriei acţiuni sau omisiuni. Neglijenta condamnabilă trebuie sa se prezinte ca inexplicabilă, fără legătură cu acele particularităţi ale situaţiei care ar putea face de înţeles, fără a o justifica, eroarea judecătorului.

Se propune următoarea definiţie a gravei neglijenţe:

„ln sensul prezentei legi, grava neglijenţă are următorul înţeles: Varianta I: încălcarea grosolană  şi nescuzabilă a raţionamentului judiciar şi a normelor legale, dincolo de  o diligentă  obiectivă, dacă prin  aceasta   s-a  produs  un prejudiciu persoanei vătămate.

Varianta a II-a: necunoaşterea grosolană şi nescuzabilă de către judecător a regulilor in cadrul cărora se desfăşoară activitatea acestuia de natură a prejudicia partea vătămată”

2. La art 96¹ alin. 5 în loc de timbraj trebuie folosită noţiunea de taxă judiciară de timbru, consacrată prin Legea nr. 146 /997.

3. La art 96², după aliniatul (1)  se impune introducerea unui nou alineat, alin. (2) pentru definirea erorii judiciare in acord cu principiul legalităţii, aşa cum a fost conturat de practica CEDO,  principiu pe care legiuitorul este ţinut să-l respecte la elaborarea legii.

Se propun următoarele definiţii:

a. Constituie eroare judiciară, de natură a angaja răspunderea judecătorului sau procurorului, daca sunt întrunite şi celela te condiţii prevăzute de lege. pronunţarea unei hotărâri cu încălcarea normelor de drept material sau procesual care sunt suficient de accesibile, precise şi previzibile.”

b. „Constituie eroare judiciară cure dă dreptul la despăgubiri/eroare judiciară cauzatoare de prejudicii numai acea eroare constatată:
– printr-o hotărâre irevocabila, pronunţată în urma rejudecării cauzei ca urmare a exercitării unei căi extraordinare de atac;
– printr-o hotărâre definitiva de condamnare a stamlui român, pronunţată de o instanţa internaţională;
– stabilită, fără echivoc, în cazuri şi condiţiile prevăzute de art. 504 alin. (3) Cpp
şi care a fost de natură să cauzeze un prejudiciu unei părţi, prin lezarea drepturilor şi/sau libertăţilor sale fundamentale.'”

4. Art 96² alin. (2) trebuie compatibilizat cu art. 12 alin. (1) din O.G. nr. 94/1999, in sensul  că trebuie clarificat că este vorba de o eroare judiciară ce a condus la obligarea statului la plata unor sume de bani, şi nu doar de o eroare judiciară cauzatoare de prejudicii. Ca atare,  ar fi oportună sintagma „prejudicii materiale” ori o alta mai clară.

5. La art 96², alin. (3) din varianta de lucru trebuie reformulat în condiţiile în care fapta judecătorului este infracţiune şi trebuie plasat după alin. 4.

6. Se impune reglementarea expresă şi a unor cazuri de exonerare de răspundere a magistratului in cazul exercitării actiunii in regres, de exemplu neexercitarea căilor ordinare de atac de cade partea care a invocat eroarea judiciară.

7. La art. 96² alin. (4), in condiţii e în care suma pentru care răspunde judecătorul este cea asigurată, pentru a stabili un criteriu obiectiv se impune consacrarea sumei minime  de asigurare, atât pentru gravă neglijenţă cât şi pentru rea-credinţa.

Se impune a se aprecia şi asupra oportunităţii ca obligaţia statului de a chema în judecata asigurătorul să nu se limiteze la acţiunea în regres întemeiata pe gravă neglijenta, ci şi la aceea întemeiată pe rea credinţă.

Este necesara, de asemenea, plafonarea limitei în care un magistrat poate fi obligat la despăgubiri în cazul unei acţiuni în regres, indiferent de forma de vinovăţie (de exemplu, 5-10 remuneraţii).

8. La art. 96² alin. (5). in condiţiile în care se limitează cuantumul sumei pentru care răspunde judecătorul sau procurorul, asigurarea pentru răspundere civilă să fie opţionala, dacă se suporta de fiecare judecător în parte.

9. La art. 96² alin. (7), competenţa de soluţionare în prima instanţa a acţiunii privind dreptul de regres al statului, având în vedere complexitatea unei astfel de cauze,se considera că trebuie stabilită cel puţin Ia nivelul curţii de apel.

10. Proiectul ar trebui să conţină prevederi privind asigurarea de răspundere profesională  a magistraţilor ca drept al acestora.

Ca atare, se solicită introducerea după art. 77 a unui articol nou art 77¹ cu urmatorul cuprins:

„Art. 77¹ „Judecătorii şi procurorii au dreptul de a beneficia de asigurare pentru risc profesional, in condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului”.

11. Se impune o reglementare care să statueze că în cazul suspendam din funcţie ca urmare  a declanşării unei proceduri judiciare, acesta beneficiază, până la pronunţarea unei hotărâri definitive  de o indemnizaţie minimală, de exemplu 1/2 din salariul de bază, din considerente legate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie, interdicţiile impuse magistratului şi din considerente de echitate comparativ cu alte profesii.

Prin urmare, se solicită modificarea alin. (3) şi introducerea a doua noi alineate la  art. 62 alin. (3) si (3²), cu următorul cuprins:

(3) In perioada suspendării din funcţie, judecătorului şi procurorului nu i se plătesc drepturile salariale, cu excepţia cazurilor de  suspendare prevăzute de art. 65¹ alin 1 si cele ale art 65¹ alin. (2), când acesta beneficiază de o indemnizaţie redusă la jumătate din salariul de bază.

(3¹) Perioada suspendării nu constituie vechime în magistratura. Prin excepţie, in .cazurile prevăzute de an. 65¹ alin. 1 lit. a si art. 65¹ alin. (2) şi numai daca magistratul a fost condamnat definitiv ori nu a fost sancţionat disciplinar irevocabil cu eliberarea din funcţie, perioada suspendării constituie vechime în muncă.

(3² ) In cazul în care magistratul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune ori a fost sancţionat disciplinar irevocabil cu eliberarea din funcţie, sumele încasate pe perioada suspendării sale din funcţie vor fi restituite de acesta ordonatorului de credite care i le a plătit, în termen de un an.”

Va adresăm rugămintea de a dispune demersurile necesare pentru iniţierea unui proiect de act normativ prin care se fie modificate prevederile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată şi ale Codului de procedură penală, in sensul propus.

Cu deosebită consideraţie

Preşedinte
Judecător,
Virgil Viorel Andreieş„

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?