Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Proiectul legii privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor. Punctul de vedere al CSM
20.08.2010 | JURIDICE.ro

CSM a dat publicitatii joi, 19 august 2010, observaţiile şi propuneri ce vor fi susţinute în cadrul procedurii parlamentare ce se va desfăşura în legătura cu Proiectul legii privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (data publicării: 19 august 2010)

Redam textul integral al Directiei Legislatie, Documentare si Contencios

„PUNCT DE VEDERE referitor la proiectul Legii privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, transmis de Ministerul Justiţiei, prin adresa nr. 71472 din 12.07.2010

În baza Hotărârii nr. 661 din 22 iulie 2010 a  Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a avizat favorabil proiectul Legii privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, cu observaţiile şi propunerile prezentate de Direcţia Legislaţie, documentare şi contencios ce au fost cuprinse în anexa la hotărâre, „sub rezerva observaţiilor ce urmează a fi transmise de către instanţe şi parchete”, au fost consultate instanţele şi parchetele.

Acestea au menţionat că, pentru a se realiza o dezbatere cu întreg corpul magistraţilor, iar nu o consultare exclusiv formală, mai ales pe aceste proiecte de acte normative care intenţionează schimbări de mare importanţă în modul de desfăşurare a proceselor, astfel de iniţiative ar trebui să nu mai fie trimise spre avizare în timpul vacanţelor judecătoreşti.

Dincolo de nemulţumirile legate de faptul că iniţiatorul proiectului a solicitat avizul Consiliului Superior al Magistraturii pentru ultima formă a proiectului (care are multiple texte noi faţă de varianta iniţială) la începutul perioadei vacanţei judecătoreşti, magistraţii au formulat multiple observaţii şi propuneri.

Principalele observaţii sunt redate în funţie de structura proiectului de lege, iar pentru o mai bună corelare a lor s-au trecut în continuare şi observaţiile Direcţiei Legislaţie, documentare şi contencios, care au făcut parte din avizul dat prin hotărârea plenului, menţionată anterior. Propunerile noi de modificare a legilor vizate de acest proiect, care nu au făcut obiectul propunerilor de modificare iniţiate de Ministerul Justiţiei, inclusiv propunerile de îmbunătăţire a textului proiectului sau de sistematizare a acestuia, sunt evidenţiate distinct.

Din motive care ţin de amploarea materialului ce urmează a fi prezentat şi de scopul acestuia, de a contribui la îmbunătăţirea proiectului deja avizat, nu se vor mai face referiri decât generice la observaţiile apreciative formulate de către magistraţi cu privire la unele texte şi nici la faptul, că faţă de proiectul iniţial, foarte multe dintre observaţiile Direcţiei Legislaţie, documentare şi contencios, însuşite de Comisia juridică şi de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în şedinţa din 13 mai 2010, au fost avute în vedere de căte Ministerul Justiţiei şi se regăsesc în textul actual al proiectului de lege.

În urma examinării proiectului, observaţiile şi propunerile magistraţilor de la instanţe şi parchete, completate cu cele ale Direcţiei Legislaţie, documentare şi contencios, sunt, în esenţă, următoarele :

I. ASUPRA MODIFICĂRILOR PROPUSE PRIN ART.I PENTRU CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ:

pct.1:

S-a exprimat opinia că la art. 11 ar trebui adăugată sintagma: „în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe”, ca să se elimine cererile cu o valoare de până la 2000 lei inclusive, dar care sunt date în competenţa unei alte instanţe decât judecătoria, printr-o normă expresă; acestea scapă de la regula „în primă şi ultimă instanţă”, nefiind în competenţa judecătoriei, iar punctul 11 nu e clar sub acest aspect.

De asemenea, aceiaşi magistraţi consideră că ar trebui înlocuită formula „procese şi cereri evaluabile în bani în valoare de până la 2000 lei inclusiv” cu „procese si cereri al căror obiect are o valoare de până la 2000 lei inclusiv”, pentru a se corela cu formularea deja existentă la art.2 din Codul de procedură civilă şi pentru a elimina disputele viitoare, legate de diferenţa între noţiuni precum „cerere evaluabilă”, “cerere cu obiect evaluabil” etc.

Alţi judecători au propus exceptarea, cel puţin a acţiunilor având ca obiect revendicarea mobiliară sau imobiliară.

Unii judecători au apreciat că prin atribuirea soluţionării proceselor şi cererilor evaluabile în bani de până la 2000 lei (ca şi a plângerilor contravenţionale), în competenţa de primă şi ultimă instanţă a judecătoriei, se încalcă dreptul la un recurs efectiv şi, implicit, accesul liber la justiţie.

pct.3:

Cu privire la propunerea de introducere a dispoziţiilor art. 861 C.pr.civ. s-a apreciat că acestea pot avea eficienţă doar în situaţia în care instituie obligativitatea comunicării actelor între avocaţi după sesizarea instanţei, dacă părţile au avocat. În acest sens, s-a propus a se reglementa ca fiecare avocat să aibă o adresă de e-mail profesional publică şi o cutie poştală unde să se comunice această corespondenţă, ambele ataşate datelor de contact publice ale avocatului.

pct.6:

Unii magistraţi au arătat că refuzul părţii de a se prezenta la şedinţa de informare prevăzută de art.43 din Legea nr. 192/2006 cu modificările şi completările ulterioare, privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, este sancţionat deja prin includerea în cheltuielile de judecată a cheltuielilor cu medierea (?) şi că, în redactarea art. 1081 Cod procedură civilă, instanţa de judecată poate şi trebuie să sancţioneze numai faptele săvârşite în legătură cu procesul, potrivit competenţei  sale.

De asemenea, s-a exprimat opinia în sensul că nerecurgerea la „dreptul la informare” cu privire la avantajele medierii, nu poate fi sancţionată, neputând fi reglementată ca obligaţie procesuală. S-a propus ca informaţii privind benefiiciile medierii să se înscrie pe citaţie şi astfel nu va mai trebui parcursă o procedură suplimentară pe durata căreia dosarul va rămâne în nelucrare.

Semnalăm o problemă de numerotare, deoarece se propune introducerea unei noi litere f) la art 1081, în condiţiile în care aceasta există, având un text cu următorul conţinut:  „f) refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei”, text care, în opinia noastră, trebuie menţinut.. În consecinţă, soluţia tehnică este fie introducerea literei e1), dacă se urmăreşte această succesiune a faptelor sancţionabile, fie introducerea literei i), care a mai existat în cod, dar al cărei text a fost abrogat din anul 2006.

pct.inexistent

Unii magistraţi consideră că, întrucât exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale a devenit o practică extinsă şi pentru că sancţionarea acesteia este doar o posibilitate şi nu o obligaţie, se impune completarea art.1083 cu un nou aliniat (al.2) care să aibă următorul conţinut: „Aceeaşi persoană va fi obligată şi la plata cheltuielilor judiciare faţă de stat” („Cel care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite, prin una dintre faptele prevăzute în art. 1081 sau art. 1082…).

pct.7:

Se critică prevederile art. 129 alin.5 ca fiind un neajuns al proiectului de lege, câtă vreme nu se face distincţie după cum partea beneficiază sau nu de asistenţă de specialitate, deoarece se păstrează rolul activ al judecătorului în toate situaţiile, ceea ce conduce atât la menţinerea încărcăturii, cât şi la prelungirea duratei procesului prin acordarea unor termene suplimentare.

De asemenea, s-a arătat necesitatea prevederii unei sancţiuni dacă părţile refuză să participe la administrarae probei ordonate de instanţă (neachitarea onorariului, neindicarea adresei martorului), considerându-se că suspendarea judecăţii în condiţiile art.1551 nu răspunde dezideratului de accelerare a soluţionării proceselor.

pct. 9:

Se consideră că introducerea art. 1321 alin. 1 şi 2 reprezintă o măsură care este total desprinsă de realitatea obiectivă a modalităţii în care instanţele judecătoreşti sunt nevoite să îşi desfăşoare activitatea, confruntându-se cu un deficit major de personal, dar şi cu spaţii insuficiente pentru desfăşurarea şedinţelor de judecată.

Acordarea unor termene de judecată scurte, chiar de pe o zi pe alta, presupune, în prealabil, completarea şi chiar suplimentarea schemelor de personal,  în privinţa judecătorilor (care vor fi în imposibilitatea de a redacta în termen hotărârile, dacă vor intra în fiecare zi în sală şi nu vor mai avea timp de studiul dsarelor nou intrate, al legislaţiei şi doctrinei, al practicii CEDO, etc), dar şi al grefierilor, care trebuie să întocmească încheierile în aceeaşi zi, după ieşirea din şedinţa de judecată, deoarece a doua zi intră iar în şedinţă cu acele dosare, lucru imposibil, faţă de încărcătura fiecărei şedinţe, cu zeci de dosare sau chiar peste sută.

Comparaţia cu alte sisteme de drept nu rezistă realităţii româneşti, deoarece în sistemul common-law sunt foarte puţine dosare, iar procesele nu se pun pe rol decât când toate probele sunt la dosar, judecătorul având o sală de judecată „a lui”. De asemenea este necesară punerea la dispoziţie a unor sedii corespunzătoare, cu un număr suficient de săli de judecată şi cu dotările necesare, lucru care cu siguranţă nu se poate realiza înainte de intrarea în vigoare a legii, astfel încât aceste texte vor rămâne, în cvasitotalitatea instanţelor din România, doar nişte prevederi inaplicabile.

În orice instanţă judecătorească se întocmesc planificări semestriale ale şedinţelor de judecată, în funcţie de care se efectuează şi repartizarea aleatorie în sistem informatizat, astfel că acordarea unor termene de judecată în acele zile în care un anumit complet nu figurează în planificare, nu ar face decât să perturbe activitatea instanţei. Aceasta deoarece la nivelul instanţelor nu există, de regulă, decât două, trei sau patru săli de şedinţă.

În avizul dat prin hotărârea plenului, s-a arătat deja că, la introducerea articolului 1321 nu s-a ţinut seama de posibilităţile limitate ale instanţelor de a pune la dispoziţie săli de judecată pentru a se fixa termene de judecată de la o zi la alta, de către acelaşi complet, în condiţiile în care sălile sunt deja repartizate pe zile şi complete de judecată. Problema este greu de rezolvat la instanţele mari, unde pentru zeci de complete sunt disponibile doar două sau trei – patru săli de judecată.

Unii magistraţi au atras atenţia că textul, astfel cum a fost redactat, impune judecătorului care conduce şedinţa de judecată să piardă timp şi să justifice pentru fiecare dosar în parte, existenţa motivelor temeinice pentru care se acordă termene mai lungi.

Magistraţii şi-au exprimat şi temerea că, faţă de maniera în care a fost prezentat opiniei publice proiectul deja aprobat de Guvernul României, în sensul că se instituie „obligaţia judecătorului de a fixa termene procedurale scurte, chiar de la o zi la alta” (declaraţia de presă a primului ministru şi comunicatul existent pe site-ul guvernului), că a fost creat cadrul legal pentru scurtarea duratei proceselor prin judecarea proceselor în zile succesive, judecătorii vor fi învinuiţi că nu le aplică, dacă nu se fac publice şi dificultăţile reale cu care se confruntă instanţele judecătoreşti la nivelul resurselor umane, dar şi al resurselor materiale.

Altfel, dacă această dispoziţie nu trebuie privită ca o obligaţie decât acolo unde numărul de judecători şi de săli de judecată permit acordarea termenelor în zile successive, atunci dispoziţiile art. 1321 Cod procedură civilă nu aduc un element de noutate, întrucât există şi în prezent reglementări procedurale care permit amânarea cauzelor la termene foarte scurte, chiar şi de la o zi la alta.

De asemenea, unii magistraţi au apreciat că propunerea legislativă privind verificarea efectuării procedurilor de comunicare şi de citare pentru fiecare termen de către judecători este inoportună atât în perspectiva necesităţii degrevării (iar nu încărcării) judecătorilor cu sarcini conexe activităţii de judecată propriu-zise, cât şi din aceea a profesionalizării personalului auxiliar din cadrul instanţelor şi parchetelor, astfel încât acesta să preia o parte din atribuţiile exercitate în prezent de judecători şi procurori.

Având în vedere şi exemplul funcţionarilor judiciari din alte state (spre exemplu, Germania), s-a considerat că se impune creşterea, iar nu reducerea, gradului de autonomie a grefierului în exercitarea atribuţiilor care îi revin, corelativ cu o mai bună responsabilizare a acestuia. Ca urmare, s-a propus ca astfel de verificări să fie efectuate de către primii-grefieri, grefierii şefi sau alţi grefieri desemnaţi de către aceştia.

Alţi magistraţi au arătat că la art. 1321 alineat 2, în textul “Când este cazul, instanţa va ordona luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri”, ar trebui circumstanţiată mai strict sintagma „când este cazul” –  de pildă, să se prevadă expres că, atunci când citaţia nu a fost înmânată cu respectarea prev. art. 88 al. 1 pct. 51 (adică sub semnătură de primire, personal sau prin reprezentant pentru primul termen de judecată, ci dovada de citare s-a întors cu menţiunea „afişat” sau în orice alt mod care nu atestă primirea în mod indubitabil), instanţa va ordona luarea măsurilor de refacere a acestor proceduri.

S-a semnalat că alineatele 3 şi 4 ale art. 1321, se referă la rolul activ al judecătorului şi, pentru o mai bună sistematizare a legii, se apreciază că ar trebui adăugate la dispoziţiile art. 129 Cod procedură civilă.

Alineatul 5 al art. 1321 se consideră că ar trebui introdus la titlul II capitolul II referitor la citaţiile şi comunicarea actelor de procedură din Codul de procedură civilă.

De asemenea, s-a apreciat că, pentru ca prevederile art. 1321 alin. 4 şi 5 să poată fi aplicate în mod eficient, se impune a fi aduse modificări corespunzătoare şi dispoziţiilor art. 112, 115, 119, 287 şi 3021 din Codul de procedură civilă în sensul instituirii obligaţiei părţilor ca, printre datele de identificare, să indice şi o adresă pentru transmiterea corespondenţei pe cale electronică (adresa de e-mail), urmând ca programul Ecris să fie adaptat pentru a permite transmiterea directă a actelor de procedură – citaţii, comunicări de hotărâri judecătoreşti etc. – prin e-mail.

În categoria avantajelor unei astfel de modalităţi de comunicare s-a invocat diminuarea costurilor, nu doar sub aspectul taxelor poştale, dar şi de imprimare (permiţând economisirea hârtiei, a tonerului, a energiei electrice).

Unii magistraţi nu agreează ideea ca părţile şi participanţii la procesul civil să fie încunoştiinţaţi despre îndeplinirea obligaţiilor procesuale prin telefon.

pct.11:

În ceea ce priveşte art. 153 al. 1, teza a II a, s-a propus să se adauge în mod expres sintagma „sub semnătură de primire”, pentru corelare cu art. 88 al. 1 pct. 51: „Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal sau prin reprezentant, i s-a înmânat sub semnătură de primire, citaţia pentru un termen de judecată…”

pct.18:

Majoritatea opiniilor sunt nefavorabile limitării posibilităţii invocării necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică numai în faza judecăţii în primă instanţă şi doar la prima zi de înfăţişare, considerând că reglementarea încalcă principiile generale care guvernează regimul nulităţii absolute.

Se apreciază că articolul 1591 Cod procedură civilă este redactat defectuos în proiectul legii. Excepţiile de procedură absolute privesc încălcarea unor norme juridice de ordine publică şi pot fi invocate în orice stare a pricinii de părţile interesate, procuror şi judecător, aşa cum este cazul competenţei de ordine publică reglementată de art. 159 Cod procedură civilă. Tocmai de aceea se opinează că, introducându-se prin art. 1591 momente procesuale diferite până la care se poate invoca necompetenţa de ordine publică, se creează în mod artificial şi fără temei o clasificare a acestor excepţii.

Mai mult decât atât, s-a apreciat că se instituie un regim diferenţiat al cauzelor de nulitate absolută pentru că necompetenţa judecătorului (poate cea mai gravă dintre aceste cauze) va putea fi invocată numai la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, în vreme ce pentru celelalte cauze de nulitate absolută rămân aplicabile prevederile art. 108 alin. 1, putând fi invocate în orice stare a pricinii.

S-a mai arătat că textul este în evidentă contradicţie cu prevederile art. 108 alin. 1 coroborat cu art. 105 alin. 1 Cod procedură civilă, care statuează că actele de procedură efectuate de un judecător necompetent sunt nule absolut, iar nulitatea poate fi invocată în orice stare a pricinii.

În consecinţă a fost considerată utilă menţinerea posibilităţii de invocare a necompetenţei materiale şi după prima zi de înfăţişare, atât de către părţi cât şi de către instanţă din oficiu. Această variantă s-ar impune deoarece soluţionarea de către o instanţă necompetentă poate produce grave disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte exercitarea căilor de atac şi încalcă principiul specializării instanţei, chestiuni de ordine publică care ţin de buna administrare a actului de justiţie.

În plus, menţinerea acestor dispoziţii legale ar conduce la încălcarea unor dispoziţii din legi şi ordonanţe care stabilesc competenţe materiale exclusive în favoarea anumitor instanţe şi ierarhia instanţelor de judecată.

S-a propus la art. 1591: definirea noţiunii de „începere a dezbaterilor asupra fondului”, care nu definită şi e obiect de controversă doctrinară.

► pct. 19

Unii judecători au considerat oportune modificările aduse art.209 alin.1 privind proba cu expertiza tehnică, considerând că posibilitatea acordării termenelor în funcţie de aprecierea expertului cu privire la depunerea expertizei, va duce la o economie de resurse materiale şi de timp.

Într-o altă opinie s-a arătat că modificarea propusă pentru alineatul 1 al art. 201 va conduce, în fapt, la acordarea unui termen de judecată inutil şi fără eficienţă, care nu va face decât să genereze o încărcare suplimentară a rolului instanţelor şi să sporească cheltuielile aferente, mai ales că, de cele mai multe ori, experţii nu se vor prezenta şi nu vor respecta termenele stabilite, experienţa practică demonstrând că nici chiar aplicarea amenzilor judiciare nu este de natură să scurteze durata de întocmire a rapoartelor de expertiză.

Magistraţii au semnalat că cea mai eficientă măsură care ar putea fi luată de Ministerul Justiţiei ar fi organizarea de concursuri pentru recrutarea de experţi în specialitatea topografie, una dintre cele mai frecvente specializări necesare în soluţionarea diverselor cauze, numărul experţilor în activitate fiind tot mai mic, cu consecinţa imposibilităţii efectuării în termen a lucrărilor.

Au fost propuse şi soluţii legislative, cu privire la dispoziţiile art. 201 Cod proc.civ., privind numirea experţilor, având în vedere lipsa cronică a acestora, mai ales în specialitatea topografie, considerându-se util ca legea să prevadă posibilitatea de a numi expert şi o altă persoană decât cele aflate pe lista de experţi a Ministerului Justiţiei, care are studiile şi experienţa în specialitate stabilite prin lege (de exemplu: evaluatori bancari, specialişti în cartografie şi cadastru imobiliar, după caz), dacă toate părţile sunt de acord cu acel expert.

De asemenea, s-a propus a se introduce texte cu următorul conţinut:

„Dacă din motive obiective nu se poate efectua expertiza de evaluare a imobilelor, instanţele pot utiliza prevederile actelor normative pentru activitatea notarială, chiar şi în situaţia în care expertiza este prevăzută de legea specială” sau/şi „instanţele pot solicita oricărui birou notarial aflat în raza de competenţă teritorială a instanţei să evaluze imobilul, în raport de actul normativ utilizat pentru stabilirea taxelor notariale. Instanţa poate fixa un onorariu pentru consultanţa acordată”

pct.20

Referitor la introducerea art.2812bis: „Îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor contradictorii sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281 – 2812”, unii magistraţi au apreciat că înlăturarea dispoziţiilor  contradictorii, ce constituie o problemă de judecată, trebuie supusă  controlului judiciar. Instanţa  de prim grad  s-a dezinvestit prin darea hotărârii şi nu poate  reveni asupra  a ceea ce a dispus.

pct.21

În ce priveşte dispoziţia de judecare a cauzei de către instanţa de apel, în situaţia în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, s-a apreciat că eliminarea soluţiei desfiinţării cu trimitere şi judecarea cauzei evocând fondul, va conduce, în mod inevitabil, la privarea părţilor de o cale de atac, mai ales atunci când cauza  nu a fost soluţionată în fond.

De asemenea, în caz de casare cu reţinere, instanţa de recurs ar ajunge în fapt să aplice legea la o nouă situaţie de fapt rezultată din probele nou administrate, ceea ce ar echivala, în cele din urmă, cu o pronunţare în primă şi ultimă instanţă.

Totodată, s-a precizat că se va determina o îngreunare a activităţii instanţelor de apel care, de regulă, sunt la nivelul tribunalelor (ce se confruntă cu cele mai mari probleme de personal, raportat la volumul de activitate), fiind nevoite să administreze probatorii în locul primei instanţe. S-a arătat că, faţă de tendinţa judecătorilor de la judecătorii de a soluţiona procesele pe cale de excepţie, fără cercetarea fondului, se va ajunge în situaţia în care tribunalele se vor transforma în instanţe de primă judecată în fond pentru litigiile civile, ceea ce contravine rolului şi scopului controlului judiciar.

În consecinţă, unii magistraţi au apreciat art. 297 Cod procedură civilă nu trebuie modificat.

pct.24

Au fost considerate oportune prevederile care limitează posibilitatea casării cu trimitere a cauzei o singură dată în timpul procesului, deoarece se va evita prelungirea duratei soluţionării dosarelor.

pct.inexistent

S-a  propus modificarea art.305 C.pr.civ. să se prevadă obligativitatea depunerii înscrisurilor în recurs odată cu cererea de recurs, respectiv odată cu întâmpinarea, sub sancţiunea decăderii.

pct.25

Într-o opinie, s-a arătat că admisibilitatea oricărui mijloc de probă prevăzut de lege în faza procesuală a recursului după casarea cu reţinere, prin modificarea art. 315, nu se corelează cu faptul că recursul este şi rămâne o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, instanţa de  recurs realizând un control de legalitate al hotărârii atacate, iar nu o nouă judecată în fond.

Introducerea alineatului 31 la art. 315 va da naştere la interpretări prin acordarea posibilităţii ca, în caz de casare cu reţinere, să se administreze orice mijloc de probă prevăzut de lege, în condiţiile în care, raportat la dispoziţiile art. 305 Cod procedură civilă, păstrat în vigoare fără nicio modificare, în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor.

pct. 26

S-a atras atenţia asupra faptului că dispoziţiile art.I pct. 26 şi art. VIII pct. 54 nu sunt corelate, Avocatul Poporului fiind obligat să promoveze recursuri în interesul legii în materie civilă, dar nu ar avea această posibilitate şi în materie penală.

În avizul dat prin hotărârea plenului, s-a propus a se acorda vocaţia – pentru motive de simetrie şi echitate – de a formula recurs în interesul legii şi colegiilor de conducere ale parchetelor de pe lângă curţile de apel, prin Ministerul Public.

► pct. 27

Modificările în ceea ce priveşte recursul în interesul legii au fost, în general apreciate pozitiv.

Unii magistraţi au considerat însă că prin faptul că se menţin efectele deciziei prin care este soluţionat recursul în interesul legii doar pentru viitor, se produce în continuare o stare de inechitate între justiţiabilii care au obţinut o hotărâre irevocabilă anterior momentului pronunţării acestei decizii şi cei ale căror dosare vor fi soluţionate ulterior acestui moment. În concret hotărârile irevocabile anterioare care sunt pronunţate în baza unei interpretări a legii contrazise prin modul de soluţionare al recursului în interesul legii, cu privire la problema respectivă de drept, nu mai pot fi modificate în conformitate cu soluţia pronunţată prin recursul în interesul legii.

Soluţiile posibile ar fi, în această opinie, următoarele:

suspendarea soluţionării cauzelor pe rol care ridică aceeaşi problemă de drept care face obiectul recursului în interesul legii aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, până la dezlegarea problemei de drept care devine obligatorie.

introducerea unei căi extraordinare de atac în care hotărârile irevocabile anterioare să devină concordante cu interpretarea problemei de drept aşa cum rezultă din decizia pronunţată în recursul în interesul legii. Propunere similară s-a făcut şi pentru textul corespunzător din Codul de procedură penală.

Alţi magistraţi au propus ca soluţiile pronunţate în cadrul recursurilor în interesul legii să devină obligatorii imediat după pronunţare, eventual prin publicarea dispozitivului în Monitorul Oficial, în loc să treacă aproximativ 45 de zile, cum se propune prin noua reglementare;

► pct. 35

Se consideră că introducerea art. 6141 Cod procedură civilă este inutilă, faţă de împrejurarea că, în esenţă, reprezintă o reluare a dispoziţiilor Legii nr. 192/2006 fără a degreva în vreun fel instanţele de judecată pentru că, de cele mai multe ori, chiar şi în ipoteza în care părţile ajung la o înţelegere, nu au niciun interes să soluţioneze litigiul prin mediere, atât timp cât ar trebui să achite un onorariu pentru mediator.

Obligativitatea prezentării părţilor la mediator pentru o şedinţă de informare asupra avantajelor medierii, în condiţiile în care, la recomandarea în acest sens a instanţei, cele două părţi refuză să recurgă la o astfel de procedură (sau, în cazul în care, datorită stării materiale precare, este evident că nu se va putea recurge la mediere) nu face decât să crească în mod nejustificat durata de soluţionare a acestor cauze.

► pct. inexistent

Majoritatea judecătorilor consideră că eficientă pentru accelerarea desfăşurării proceselor, ar fi modificarea dispoziţiilor art.29 din Legea 47/1992 modificată şi republicată, în sensul limitării momentului procesual până la care poate fi invocată excepţia de neconstituţionalitate.

Această modificare se impune întrucât, în prezent, excepţia de neconstituţionalitate este frecvent invocată, deseori cu scopul de a prelungi procesul, în condiţiile în care Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra aceloraşi excepţii în sensul respingerii acestora.

De acea s-ar impune o prevedere în sensul posibilităţii de a se invoca excepţia de neconstituţionalitate prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare (similar invocării altor excepţii), eventual până la prima zi de înfăţişare la judecata în faţa primei instanţe.

ART.III – PROPUNERI DE MODIFICARE ŞI COMPLETARE LA LEGEA NR.304/2004 PRIVIND ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ, REBUBLICATĂ, CU MODIFICĂRILE ŞI COMPLETĂRILE ULTERIOARE.

Pct. 1-4

Propunerile de modificare a modului de constituire a Completului de 9 judecători, prevăzute la art. III pct. 1- 4 din proiect, în sensul reducerii numărului de judecători care fac parte din complet, au fost criticate de către judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât regula privind alcătuirea acestui complet din 9 judecători – care permite desemnarea a câte 2 judecători din cadrul fiecărei Secţii – asigură caracterul reprezentativ al hotărârilor pronunţate de complet, potrivit competenţei sale.

Totodată, faptul că, în conformitate cu competenţa sa stabilită prin lege, Completul de 9 judecători cenzurează hotărâri pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi hotărâri ale Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară şi soluţionează revizuiri în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie penală, constituie un argument puternic pentru menţinerea alcătuirii acestui complet dintr-un număr de 9 judecători, nefiind justificată reducerea numărului de judecători care alcătuiesc completul.

În acelaşi timp, constituirea a 3 complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care să exercite controlul judiciar asupra hotărârilor pronunţate de judecătorii Secţiei penale, va conduce la existenţa a numeroase situaţii de incompatibilitate, cu efecte negative asupra celerităţii soluţionării proceselor penale. Pe de altă parte, constituirea a 3 complete de 5 judecători care să judece cauzele în alte materii decât cea penală nu este justificată, având în vedere ponderea semnificativă a cauzelor penale aflate pe rolul Completului de 9 judecători în raport cu celelalte categorii de cauze date în prezent în competenţa acestui complet.

Nu în ultimul rând, existenţa unei singure săli de şedinţă, în care se desfăşoară în prezent şedinţele de judecată ale Completului de 9 judecători şi ale Secţiilor Unite, nu permite desfăşurarea activităţii a 6 complete de 5 judecători în actualul sediu al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a precizat că acest punct de vedere, cu privire la modificarea modului de constituire a Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost comunicat Ministerului Justiţiei, prin adresele nr. 95 din 11 iunie 2010 şi nr. 122 din 13 iulie 2010, dar obsevaţiile formulate nu au determinat intervenţia asupra textului proiectului în sensul celor exprimate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

► Pct.5

Modificarea compunerii completului de judecată pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale care se va constitui dintr-un singur judecător şi 2 asistenţi judiciari, a fost apreciată ca oportună, pentru că va determina degrevarea judecătorilor specializaţi în această materie.

S-a subliniat însă necesitatea instituirii unor reguli de repartizare între cei doi membri ai completului de judecată a dosarelor deja repartizate, deoarece s-a interpretat că, în conformitate cu art. XII alin. 4 din proiect, respectiva modificare se va aplica şi proceselor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii.

ART.VI – MODIFICĂRI PROPUSE PENTRU ORDONANŢA GUVERNULUI NR.2/2001, APROBATĂ PRIN LEGEA NR.180/2002 CU MODIFICĂRILE ŞI COMPLETĂRILE ULTERIOARE.

Pct.1

Unii magistraţi au apreciat că dispoziţiile în conformitate cu care hotărârea prin care judecătoria soluţionează plângerea contravenţională nu este supusă niciunei căi de atac, nu vor avea ca efect îmbunătăţirea calităţii actului de justiţie şi nu corespund nevoii soietăţii româneşti actuale.

În consecinţă, magistraţii de la mai multe instanţe nu sunt de acord cu modificarea art. 34 alin. 2 din OG nr. 2/2001, în sensul propus de proiect. Se arată că sintagma „nu sunt supuse nici unei căi de atac” presupune, în unele opinii, inclusiv imposibilitatea formulării căilor extraordinare de atac în materia plângerilor contravenţionale, ceea ce pune în discuţie caracterul echitabil al procesului şi poate conduce la condamnarea României pentru încălcarea art. 6 din CEDO. S-a arătat că, statistic, o mare parte a soluţiilor pronunţate în judecarea plângerilor la procesele verbale de constatare a contravenţiilor sunt schimbate în recurs.

Alţi magistraţi au arătat că abrogarea recursului în materia contravenţiilor este o măsură benefică pentru degrevarea instanţelor, însă doar în cazul acelor contravenţii care prevăd sancţiuni cu un cuantum limitat de amendă. Protocolul 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dă dreptul justiţiabililor la exercitarea unei căi de atac în materie penală, iar practica C.E.D.O. asimilează domeniului penal şi acele contravenţii care prevăd sancţiuni într-un cuantum major sau cu consecinţe semnificative în ceea ce priveşte drepturile persoanei fizice sau juridice, similar sancţiunilor penale.

Există contravenţii în domeniul dreptului vamal, în domeniul fiscal sau al protecţiei mediului care prevăd sancţiuni cu amenda într-un cuantum foarte ridicat (mai ridicat decât limitele generale ale amenzii penale) sau prevăd sancţiuni complementare cu consecinţe semnificative care merg de la confiscarea unor bunuri până la suspendarea activităţii unor societăţi comerciale. Mai mult, soluţionarea plângerilor contravenţionale împotriva proceselor-verbale încheiate în aceste domenii enunţate ridică probleme de drept complexe .

În consecinţă, în această opinie, recursul nu trebuia abrogat în întreg domeniul contravenţional reglementat în manieră generală de O.G.nr.2/2001, ci trebuiau prevăzute anumite valori prag ale sancţiunilor contravenţionale peste care recursul să fie menţinut (de ex. contravenţiile sancţionate cu amendă în cuantum maxim de peste 5.000 RON).

S-a atras atenţia că nu s-a propus corespunzător şi modificarea Codului de procedură civilă – art. 282 al.1 (?), 2821 al.2(?) şi 299 al.1 („Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi, în condiţiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului”).

Semnalând faptul că multe dintre cauzele având ca obicet plângeri contravenţionale se judecă pe durate mari de timp datorită invocării excepţiilor de neconstituţionalitate, s-a apreciat că, dacă se dorea cu adevărat accelerarea soluţionării proceselor, în cuprinsul proiectului de act normativ se regăsea abrogarea sau cel mult modificarea art. 29 alin. 5 din Legea nr. 47/19921 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cu care „pe durata soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă”.

Considerăm că o astfel de intervenţie legislativă se poate realiza şi în materia contravenţiilor, dată fiind abundenţa de excepţii de neconstituiţionalitate ridicate în legătură cu majoritatea actelor normative care prevăd astfel de sancţiuni, prin introducerea unui alineat în textul OG 2/2001, cu conţinut asemănător art. 8 alin.7 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, respectiv:

„Prin excepţie de la prevederile art. 29  alin. (5) Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecătorul va putea să nu dispună suspendarea cauzei în situaţia în care dispoziţiile a căror neconstituţionalitate se invocă au făcut obiectul a cel puţin unei decizii pronunţate de Curtea Constituţională”.

ART:VIII MODIFICĂRI PROPUSE PENTRU CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ

Modificările dispoziţiilor referitoare la chestiunile prealabile, la cererile greşit îndreptate, la ancheta socială şi judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, reducerea numărului de cauze aflate pe rolul tribunalului, precum şi dreptul de acces direct al instanţelor şi parchetelor la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat, sunt împrejurări apreciate ca fiind pozitive de către majoritatea magistraţilor, considerând că vor conduce la accelerarea soluţionării proceselor.

pct. 2

Unii magistraţi critică includerea acordului de mediere printre cauzele de neexercitare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 lit.h Cod procedură penală, deoarece nu este de natură să conducă la reducerea numărului de cauze aflate pe rolul instanţelor sau parchetelor, în condiţiile în care soluţia întemeiată pe survenienţa acordului de mediere se pronunţă într-o cauză existentă, înregistrată deja.

De asemenea, acordul de mediere nu este de natură a conduce la reducerea duratei proceselor, date fiind termenele prevăzute de Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, părţile fiind libere şi în prezent să-şi exprime voinţa în sensul împăcării, în cauzele în care legea prevede acest lucru.

În opinia noastră, exprimată şi în punctul de vedere referitor la propunerile formulate de Asociaţia Profesională a Mediatorilor din România, de modificare şi completare a Codului de procedură penală, sunt necesare o serie de observaţii asupra semnificaţiei şi efectelor introducerii acestui nou caz de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale.

Este adevărat că modificarea propusă se corelează cu articolul 15 din noul Cod de procedură penală, cu denumirea marginală: „Cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale”, care prevede la litera f) situaţiile în care “a fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii”.

Considerăm că nu în toate situaţiile în care se încheie un acord de mediere, acesta ar trebui să aibă ca efect înlăturarea răspunderii penale.

Instituţia înlocuirii răspunderii penale ar fi mult mai eficientă, chiar dacă ea a devenit desuetă în actuala reglementare, urmând ca în locul aplicării unei pedepse, să se poată aplica inculpatului o sancţiune administrativă, în cazul încheierii acordului de mediere, astfel încât faptele grave să nu rămână, totuşi, nesancţionate în vreun fel.

De asemenea, încheierea acordului de mediere ar putea funcţiona ca şi cauză de atenuare a răspunderii penale, nu numai în modalitatea înjumătăţirii pedepsei, ci chiar în modalitatea posibilităţii aplicării amenzii penale şi pentru infracţiuni pedepsite numai cu închisoarea, chiar şi pentru pedepsele de până la 15 ani.

Acest tip de reglementare se regăseşte ca model în legislaţia românească, de exemplu în Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, care, în capitolul Capitolul III – „Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor”, în articolul 10 alin.1 prevede: „dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.”

De asemenea, mai trebuie să se ţină seama şi de faptul că încheierea acordului de mediere nu înseamnă acoperirea prejudiciului, ci doar o recunoaştere a obligaţiei certe, în cuantum determinat. Or, este foarte posibil ca acordul să nu fie urmat de executarea de bună voie, iar asumarea unei obligaţii în procedura medierii nu este o garanţie a solvabilităţii debitorului.

În consecinţă, apreciem că instituirea unei reglementări generale în articolul 10 din Codul de procedură penală, cu o singură consecinţă, aceea a înlăturării răspunderii penale în cazul încheierii acordului de mediere, nu este oportună, riscându-se chiar, în practică, apelarea „formală” a inculpatului la procedura medierii, în scopul neaplicării vreunei pedepse sau sancţiuni, dar fără o acoperire efectivă a prejudiciului.

Pe de altă parte, privitor la posibilitatea tranzacţiei, medierii şi recunoaşterii pretenţiilor civile în cursul procesului penal, reglementate de art. 161 C.pr.pen., unii magistraţi au arătat că această posibilitate există şi în prezent, existând instituţia împăcării, care este totală şi necondiţionată şi care are, practic, acelaşi efect ca şi un eventual acord de mediere încheiat între inculpat şi partea vătămată, astfel că, introducerea acestui nou articol apare ca fiind lipsit de finalitate practică. Aceeaşi este situaţia şi în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, când instanţa obligă inculpatul la plata cuantumului recunoscut al despăgubirilor, în caz de nerecunoaştere, pretenţiile civile fiind admise doar în măsura dovedirii;

Alţi magistraţi au propus ca, în ipoteza prevăzută de art. 161 alin.(3) C.pr.pen teza finală – propus a fi introdus – pentru asigurarea celerităţii procesului penal să se reglementeze instituţia disjungerii şi în faza urmăririi penale, aşa cum se prevede pentru faza de judecată, în cazul în care sunt necesare probe pe latura civilă (modelul german – regula este separarea acţiunii penale de cea civilă).

De asemenea, la art. 161 C.p.p. s-a propus completarea cu introducerea după partea responsabilă civilmente şi a sintagmei „precum şi asigurătorul (de răspundere civilă), dacă este cazul..”, urmând să fie avută în vedere şi la alineatul 2, prin reformulare. S-a considerat şi că textul alin. 1 ar trebui completat la final, cu o precizare echivalentă cu următoarea „..de care instanţa penală va lua act”.

pct. Inexistent

Unii magistraţi au considerat că s-ar impune modificarea şi a art.27 pct.1 lit.e1 C.pr.pen., în sensul trecerii în competenţa tribunalului a infracţiunilor de evaziune fiscală sau a unora dintre ele, cel puţin a acelora prevăzute de art.9 alin.2 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare (prejudiciu mai mare de 100.000 euro) şi art.9 alin.3 (prejudiciu mai mare de 500.000 euro), pentru a exista o corelare cu toate celelate infracţiuni care au consecinţe deosebit de grave, prevăzute de Codul penal, care sunt în competenţa tribunalului în primă instanţă. În acest fel în aceste cauze ar putea fi atacate cu apel hotărârile primei instanţe. S-a atras atenţia însă că terminologia ce va fi folosită trebuie să clarifice care infracţiuni din această lege sunt de competenţa tribunalului, deoarece sintagma „infracţiuni de evaziune fiscală” este folosită doar de art.9.

Această situaţie a fost semnalată şi de către Consiliul Superior al Magistraturii în primul punct de vedere transmis ministerului.

pct. 4

Competenţa în soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, în opinia mai multor magistraţi, trebuie să rămână la nivelul tribunalelor. Nu este justificat ca o astfel de competenţă să revină curţilor de apel, deoarece volumul activităţii la aceste instanţe ar depăşi cu mult capacitatea judecătorilor şi a procurorilor de şedinţă, raportat la schemele de personal care sunt în prezent (s-a dat exemplul cauzelor de la cele 16 judecătorii din raza de competenţă a Curţii de Apel Craiova).

S-a arătat că o astfel de modificare ar determina eforturi materiale şi umane suplimentare ale justiţiabililor, care ar fi nevoiţi să se deplaseze la sediul curţilor de apel de la distanţe de peste 250 km (s-a exemplificat cu distanţa de la Judecătoriile Vişeu de Sus, Dragomireşti ori Sighetu Marmaţiei, jud. Maramureş, până la sediul Curţii de Apel Cluj, care se parcurge în aproximativ 4 ore, punând sub semnul întrebării accesul real la justiţie.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a considerat că se impune ca tribunalul – ca instanţă de recurs – să soluţioneze recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă şi recursurile declarate împotriva măsurilor preventive dispuse de judecătorii.

De asemenea, în primul punct de vedere transmis ministerului, s-a argumentat inclusiv cu date statistice faptul că judecarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii de către curţile de apel vor determina o supraîncărcare a acestora în detrimentul calităţii actului de justiţie, dată fiind schema de personal existentă, adaptată la competenţa actuală.

pct. 7

Toţi magistraţii care au formulat observaţii pentru acest punct au apreciat ca inoportune dispoziţiile de la lit. c2 din proiectul de lege, în conformitate cu care judecarea infracţiunilor săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi de procurorii de la parchetele de pe lângă acestea sunt de competenţa, în primă instanţă, a curţilor de apel.

Aceste dispoziţii intră în contradicţie cu dispoziţiile art.40 alin. 1 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în conformitate cu care „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă, în primă instanţă, infracţiunile săvârşite de …judecătorii de la curţile de apel şi curtea militară de apel, de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe…”.

Modificarea normelor procedurale referitoare la competenţa după materie şi după calitatea persoanei va conduce la supraaglomerarea curţilor de apel, care vor judeca toate apelurile şi recursurile, cu excepţia celor referitoare la măsurile preventive, liberări provizorii, măsuri asigurătorii, a hotărârilor judecătoriilor în materia executării hotărârilor penal sau a reabilitării. În plus, curţile de apel vor judeca toate plângerile formulate conform dispoziţiilor art. 278/1 Cod procedură  penală, cu privire la judecătorii de la curţile de apel şi la procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii curţii de conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În al doilea rând, judecarea judecătorilor şi procurorilor de către judecători de la aceeaşi instanţă sau cercetarea magistraţilor de către procurorii de la parchetele de pe lângă instanţele unde funcţionează, va avea un impact negativ în privinţa relaţiilor colegiale, afectând aparenţa de imparţialitate pe care trebuie să o asigure orice instanţă oricărei părţi dintr-un proces. Astfel, un judecător de la curtea de apel ar putea judeca pentru o infracţiune chiar pe colegul său de complet, neexistând nici o situaţie de incompatibilitate dintre cele prevăzute de lege.

S-a arătat nu există nici o raţiune pentru ca, de exemplu, chestorii de poliţie să fie judecaţi de instanţa supremă, iar judecătorii şi procurorii amintiţi, care pronunţă hotărâri definitive în materie penală şi irevocabile în materie civilă în majoritatea cauzelor, să fie judecaţi tocmai de colegii lor.

În consecinţă, s-a făcut propunerea eliminării literei c2 a pct. 8 de la art.VIII al proiectului şi renumerotarea corespunzătoare a literelor rămase, urmând ca infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe să rămână în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (prin modificarea corespunzătoare a pct. 11 al art. VIII al proiectului).

Propunerea este motivată şi de necesitatea asigurării caracterului imparţial al urmăririi penale şi judecăţii în asemenea cazuri, precum şi de împrejurarea că numărul unor astfel de cauze este redus.

Pentru degrevarea activităţii parchetelor de pe lângă curţi de apel, în cazul în care se va extinde competenţa conform actualului proiect, s-a propus ca cercetarea avocaţilor, notarilor şi executorilor judecătoreşti să rămână în competenţa curţilor de apel, dar nu la urmărire penală proprie, ci la supraveghere.

Plenul  Consiliului Superior al Maghistraturii, în hotărârea menţionată, a arătat că Proiectul ignoră o realitate incontestabilă, în sensul că aceste curţi de apel sunt instanţe regionale, care vor cumula practic toate recursurile împotriva tuturor sentinţelor judecătoriilor arondate, pe care acum le judecă 2, 3, 4 sau 6 tribunale.

Această propunere de modificare a competenţei trebuia să aibă la bază un studiu statistic vizând numărul dosarelor de recurs împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii de la tribunale, precum şi toate cauzele în care ICCJ judecă în prezent în primă instanţă şi care vor trece în competenţa curţilor de apel: infracţiunile săvârşite de magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi de Avocatul Poporului, infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia.

Micşorarea numărului de dosare de la tribunale va genera, deci, o situaţie mult mai împovărătoare pentru curţile de apel, care vor judeca, în situaţia aprobării modificărilor propuse prin proiect, toate recursurile împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii, inclusiv cele date pentru infracţiuni cercetate la plângerea prealabilă, care până acum nu ajungeau la curtea de apel.

Trebuie avut în vedere un exemplu semnificativ: Curtea de Apel Craiova, ar judeca, pe lângă recursurile pe care sunt deja în competenţa sa, un plus de peste 1600 dosare de recurs pe an (de exemplu, în anul 2009 cele patru tribunale arondate au judecat 1624 recursuri).

În mod similar, Curtea de Apel Bucureşti va judeca toate recursurile de la cele 23 de judecătorii din raza sa de competenţă, care erau până acum judecate de tribunalele arondate, pe lângă recursurile pe care le judecă în prezent împotriva sentinţelor, deciziilor şi încheierilor pronunţate de tribunale. Astfel se va ajunge să existe la curţile de apel o încărcătură mult superioară oricărui tribunal.

În consecinţă, apreciem că această micşorare a competenţei tribunalului nu va face decât să mute dezechilibrul de pe o treaptă a ierarhiei instanţelor la un nivel superior, tocmai în detrimentul calităţii actului de justiţie.

În ce priveşte propunerea de stabilire a competenţei de soluţionare în primă instanţă a infracţiunilor săvârşite de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, Plenul Consiliului Superior al Maghistraturii, în hotărârea menţionată, şi-a însuţit punctul de vedere al Direcţiei Legislaţie…, în sensul că modificarea competenţei se va manifesta în practică prin formularea unor multiple cereri de strămutare, fie la cererea părţilor – petiţionari în procedura prevăzută de art.278/1, părţi vătămate sau inculpaţi – judecători sau procurori cercetaţi penal, fie la cererea procurorului, deoarece, de exemplu,  judecătorii de la o curte de apel vor ajunge să fie judecaţi chiar de către colegii lor, situaţie în care va exista, faţă de calitatea părţilor, o bănuială asupra lipsei de imparţialitate a celor care judecă sau a procurorilor care vor pune concluzii în cauză.

pct. 12

Soluţionarea unor probleme de contencios administrativ, fără nici o circumstanţiere, ca o chestiune prealabilă în procesul penal (mai ales având în vedere competenţa materială stabilită în materia contenciosului administrativ) a fost criticată.S-a apreciat că această nouă prevedere va conduce la îngreunarea judecării cauzelor penale în condiţiile în care organele judiciare urmează a se pronunţa nu numai asupra unor chestiuni prealabile de natură penală, ci şi a altora care sunt de competenţa instanţelor civile sau de contencios administrativ.

Mai mult, conform art. 45 Cod procedură penală, care nu este modificat prin acest proiect, dispoziţiile art. 44 alin.1 sunt aplicabile şi în faza urmăririi penale. Aceasta presupune ca procurorul să se pronunţe asupra unor chestiuni prealabile, substituindu-se instanţei civile sau de contencios administrativ.

pct. 15

Referitor la art. 1271 din C.p.p. s-a propus ca ancheta socială să fie cerută de organul judiciar (poliţie, parchet, instanţă) sau serviciul de probaţiune, nicidecum de unitatea sanitară de specialitate.

Alţi magistraţi au considerat că ar fi oportună şi în acest caz întocmirea unui referat de evaluare a minorului, care are un conţinut mult mai complex şi care include toate informaţiile cuprinse într-o anchetă socială, urmând ca de acesta să se ţină cont la întocmirea expertizei În plus s-a propus ca legea să prevadă întocmirea cu prioritate şi de urgenţă a referatelor în scopul efectuării expertizei.

pct. 17

Unii magistraţi au semnalat faptul că introducerea celor trei aliniate la art. 174 Cod procedură penală ar putea duce la încălcarea dreptului părţii vătămate de a se reprezenta singură în procesul penal.

S-a atras atenţia că, în cazul particular al aliniatului 5, se pot ivi situaţii în care partea vătămată nu va cunoaşte de existenţa procesului penal sau de stadiul judecării cauzei în condiţiile în care toate actele de procedură vor fi comunicate avocatului din oficiu, prezumându-se că prin aceasta partea a luat cunoştinţă de ele.

De asemenea s-a considerat că ar fi necesare menţiuni cu privire la forma autentică sau nu a acordului de voinţă pentru desemnarea unui reprezentant legal al intereselor procesuale ale părţilor implicate, pentru a evita consecinţele ulterioare ale încălcării unor drepturi.

În plus s-a atras atenţia asupra consecinţelor art.174 al. 4 teza finală C.pr.pen. – introdus în noul proiect –  respectiv cine suportă onorariul apărătorului din oficiu pentru părţile vătămate şi, dacă el este suportat din fondurile Ministerului Justiţiei, la ce sume importante se vor ridica aceste onorarii, care se ştie că sunt cu atât mai mari cu cât numărul părţilor asistate este mai mare (onorariul pentru asistenţa unui lot de persoane este mult mai mare decît cel care ar rezulta din simpla înmulţire a onorariului corespunzător unei singure persoane cu numărul de persoane asistate).

Plenul Consiliului Superior al Maghistraturii, în hotărârea menţionată, şi-a însuţit punctul de vedere al Direcţiei Legislaţie…, în sensul că textul celor două alineate introduce o nouă situaţie de desemnare a unui avocat din oficiu, de această dată pentru persoane fizice şi juridice cu deplină capacitate de exerciţiu şi în legătură cu care nu s-a născut nici o îndoială în sensul că singure nu şi-ar putea face apărarea.

Chiar dacă desemnarea unui avocat din oficiu rămâne la latitudinea instanţei,  trebuie avută în vedere deschiderea unor noi cazuri de avansare a unor cheltuieli importante din bugetul Ministerului Justiţiei pentru plata acestor avocaţi din oficiu. De altfel nu există nici un argument care să justifice această cheltuire de bani publici, din perspectiva accelerării soluţionării proceselor, câtă vreme desemnarea avocatului din oficiu nu suplineşte îndeplinirea procedurii cu părţile reprezentate. Cu siguranţă însă această propunere contrazice unul dintre scopurile exprimate în expunerea de motive, respectiv coerenţa sistemului cheltuielilor judiciare, deoarece onorariile datorate avocaţilor din oficiu, în caz de reprezentare a unui număr mai mare de persoane sunt considerabil mai mari decât costul citaţiilor trimise părţilor respective.

În consecinţă, apreciem că desemnarea avocatului din oficiu pentru partea vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente trebuie să se limiteze la situaţia deja reglementată de art.173 alin.3 Cod procedură penală.

pct. 18

Majoritatea magistraţilor au calificat propunerea executării prin constrângere a mandatului de aducere pe latura civilă a unei cauze penale (împotriva părţii civile sau a părţii responsabile civilmente) ca fiind una excesivă – propunând eventual reglementarea unei disjungeri sau suspendări pentru latura civilă în cazul lipsei nejustificate a părţii civile. De asemenea, s-a arătat că pare excesivă această soluţie şi în ceea ce priveşte partea vătămată, mai ales că participarea în această calitate în cadrul procesului penal este o facultate, iar nu o obligaţie;

Unii procurori au arătat că este oportună modificarea art. 31 al. 184 C.pr.pen., privind extinderea posibilităţii constrângerii la îndeplinirea mandatului de aducere şi asupra altor părţi decât învinuitul sau inculpatul.

pct. 21

Date fiind prevederile propuse a fi introduse prin art. 192 al.11 din C.pr.pen., magistraţi de la mai multe instanţe şi parchete consideră că sintagma „exercitarea abuzivă a dreptului” de sesizare penală  ar trebui definită. Se apreciază că reglementarea este ineficientă, atât timp cât nu există criterii de apreciere a exercitării abuzive a dreptului şi de definire a „relei credinţe” în această materie.

Unii procurori, considerând că este util pentru a se înlătura echivocul, şi-au exprimat opinia în sensul că ar trebui obligate la plata cheltuielilor judiciare toate persoanele care au făcut sesizări în cauze în care s-a dispus neînceperea urmăririi penale.

În ce priveşte propunerea de modificare a art.198 alin.2 Cod procedură penală, ne-am exprimat punctul de vedere în sensul că părţile vătămate, părţile civile sau părţile responsabile civilmente nu trebuie sancţionate cu amendă judiciară decât atunci când nu se prezintă la chemarea organelor judiciare pentru a fi audiate sau a depune înscrisuri, a da lămuriri, a se supune unor expertize, după ce în prealabil li s-a pus în vedere direct sau prin citaţie sau adresă, obligaţia de a se prezenta.

pct. 25

Unii procurori nu sunt de acord cu introducerea art.2171 Cod procedură penală, care reglementează trecerea cauzei spre soluţionare la un alt parchet, considerând că „suspiciunea rezonabilă” invocată în text nu este suficientă pentru a se lua o astfel de măsură ;

pct. 27

Privitor la art. 222 alin. 2, unii procurori au apreciat că nu poate fi considerat esenţial codul numeric personal, întrucât plângerea poate fi formulată de un cetăţean străin care nu are CNP ori de o persoană juridică şi că, atâta timp cât procurorul şi instanţa au drept de acces la datele deţinute de organele administrative, identificarea CNP-ului unei persoane care a făcut plângere poate fi realizată. Singurul scop este acela de a putea fi aplicată o eventuală amendă, astfel încât nu poate fi considerat un element esenţial la formularea plângerii care să determine restituirea unei astfel de sesizări.

Această modificare a fost propusă urmare punctului nostru de vedere, deoarece, scopul reglementării nu este restituirea plângerii, ci executarea silită a cheltuielilor judicare în condiţii optime, deoarece instituţiile financiare trec la executare numai dacă se indică CNP-ul. Identificarea unei persoane în bazele de date privind evidenţa informatizată a persoanei nu se poate face doar pe baza numelui, prenumelui şi a domiciliului, ci sunt necesare informaţii suplimentare precum data şi locul naşterii – care sunt implicit conţinute de CNP şi, eventual, prenumele părinţilor). Textul ar putea fi completat eventual, pentru a fi avute în vedere şi persoanele juridice, astfel: “plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, după caz, codul numeric sau numărul de înregistrare” şi respectiv: “domiciliul sau sediul petiţionarului”.

► pct. 30

Referitor la art. 228 al.6 din C.p.p. s-a propus ca, în cazul arătat expres  în art. 10 lit. h din C.p.p., destul de frecvent întâlnit în practica judiciară, să nu se mai comunice rezoluţia şi propunerea;

pct. 34

Referitor la modificarea art. 250 alin.(2) C.pr.pen., privind limitarea la cel mult 3 zile a termenului în care învinuitul poate lua la cunoştinţă de materialul de urmărire penală administrat în cauză, unii procurori au propus ca desfăşurarea activităţii de prezentare a materialului mai mult de o zi să se realizeze în zile succesive şi să fie dispusă numai în cazul unei cereri exprese, pentru motive temeinice.

S-a mai propus introducerea alineatului 3 la articolul 250 care să prevadă că, în cauzele cu mai mulţi inculpaţi, prezentarea materialului de urmărire penală se poate face la date diferite dacă în acest interval nu au fost administrate alte mijloace de probă, pentru prezentarea materialului de urmărire penală în condiţii optime de timp, mai ales în situaţia cauzelor complexe, cu arestaţi ce trebuie transferaţi ş.a;

De asemenea s-a propus înlăturarea din cadrul textului de la litera c), a posibilităţii de efectuare de declaraţii suplimentare. Se apreciază că departajarea celor două proceduri, de audiere – de cea de prezentare a materialului, va conduce la simplificarea acesteia din urmă, fără a priva inculpatul de dreptul de a da declaraţii, anterior momentului de prezentare a materialului de urmărire şi nici de dreptul de a formula cereri. În cauzele complexe, cu mai mulţi inculpaţi, prezentarea materialului se poate desfăşura cu dificultate tocmai din cauza situaţiei că inculpaţii înţeleg să dea declaraţii suplimentare, ce modifică astfel materialul probatoriu.

pct.36

S-a propus introducerea la art. 254 alin. 1 a sintagmei : „ori există dovezi că se sustrage de la urmărire penală”

pct.38

Unii procurori au propus ca, în ce priveşte plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, după alin. (1) al art. 278 din C.pr.pen., să fie introdus un nou alineat cu următorul cuprins: „Sunt exceptate de la prevederile alin. (1) toate soluţiile de netrimitere în judecată adoptate de procuror, inclusiv cele dispuse prin rechizitoriu, împotriva acestora persoanele interesate având dreptul de a se adresa cu plângere direct la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, în condiţiile art. 2781 din C.pr.pen.”

Propunerea vizează eliminarea procedurii prealabile, obligatorie în prezent, a controlului exercitat de procurorul ierarhic superior asupra soluţiilor de netrimitere în judecată adoptate de procurorii din subordine, control care, în opinia autorilor acestei propuneri, a fost deja exercitat anterior, atunci când conducătorul parchetului a semnat adresa de comunicare a soluţiei de netrimitere în judecată.

Se consideră că prin eliminarea acestei proceduri prealabile obligatorii se ajunge la o celeritate mai bună în soluţionarea plângerilor îndreptate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată, plângerile urmând a fi soluţionate direct de către judecător, în condiţiile art. 2781 din C.pr.pen..

► pct.41

Unii magistraţi au apreciat că textul art. 291 alin. 3 C.p.p. trebuie completat prin precizarea modalităţii concrete de preschimbare a termenului, respectiv a procedurii, trebuie precizat prin ce act de procedură se preschimbă termenul (prin încheiere sau altfel), propunerile în acest sens fiind următoarele: a) preschimbarea primului termen de judecată, se face de preşedintele sau de unul dintre judecătorii completului prin rezoluţie motivată, dat fiind faptul că tot acesta este cel ce trebuie să dispusă măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, conform art. 313 alin. 2 C.p.p.; b) pentru celelalte termene prin încheiere, de complet, care să fie dată în camera de consiliu şi fără citarea părţilor (la fel ca şi în procedura civilă, conform modificării propuse acolo). În plus, s-a considerat că textul trebuie completat şi la alte ipoteze: 1) aceea în care preschimbarea este impusă de necesitatea judecării unei cereri în materia măsurilor preventive cu caracter urgent ori de necesitatea verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, mai înaintea expirării; 2) aceea în care preschimbarea este impusă de necesitatea soluţionării cererilor de prelungire a dovezii de circulaţie, care potrivit art. 111 din OUG nr. 195/2002 se face din 30 în 30 de zile.

pct. 42

Unii magistraţi au propus ca, în procedura judecăţii, în cazul recunoaşterii vinovăţiei, inculpatul să aibă posibilitatea de a propune în circumstanţiere orice probe care pot fi administrate la acel termen (inclusiv persoane propuse ca martor şi prezente la termen), iar nu numai înscrisuri;

Alţii, dimpotrivă, consideră că recunoaşterea inculpatului trebuie să fie totală şi necondiţionată, atât sub aspectul soluţionării laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei şi că, dacă se ajunge la continuarea judecăţii pentru administrarea de probe în rezolvarea laturii civile a cauzei, nu se mai poate vorbi de adoptarea unei hotărâri de către instanţa de judecată într-un termen rezonabil.

În ce priveşte art.3201 alin.5 s-a apreciat că ar trebui, în situaţia disjungerii cauzei civile, să se reglementeze competenţa instanţei care judecă mai departe, cea penală sau, eventual, cea civilă.

pct. 51

Deşi majoritatea magistraţilor au apreciat modificările propuse pentru art.403 C.pr.pen., privind examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, subliniind avantajele economice legate de neaducerea la instanţă a condamnaţilor, necitarea părţilor şi nedesemnarea unui apărător din oficiu pentru revizuienţii arestaţi, totuşi, unii procurori au opinat că examinarea admisibilităţii cererii trebuie să se facă în şedinţă publică, cu participarea procurorului, întrucât sunt analizate probele strânse în cursul cercetării efectuate la parchet, iar judecarea în camera de consiliu încalcă dreptul la apărare.

pct. 55

În ce priveşte textul art.4144 al.5, referitor la posibilitatea preşedintelui completului care judecă recursul în interesul legii de a solicita opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi asupra problemelor de drept soluţionate diferit, unii magistraţi au propus ca solicitarea opiniei unor specialişti recunoscuţi să fie obligatorie şi nu lăsată la latitudinea preşedintelui completului care judecă recursul în interesul legii.

În ce priveşte textul art.4145 al.4, s-a arătat că, prin instituirea principiului obligativităţii hotărârilor de soluţionare a recursului în interesul legii, numai după publicarea în Monitorul Oficial, s-ar putea crea situaţii în care instanţele au pronunţat hotărâri nelegale, în raport cu decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Din această perspectivă, s-a propus introducerea unui nou caz de revizuire ori completarea celui prevăzut la lit.e) a art.394 C.p.p.

Considerăm că propunerea s-ar putea materializa prin introducerea unui articol 4082, după modelul revizuirii în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, prevăzută de art.4081 C.pr.pen., cu denumirea „revizuirea în cazul deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii”, cu menţinerea procedurii şi termenului de introducere prevăzute de textul existent, urmând ca termenul să curgă de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial.

pct. 58

S-a arătat că ar fi fost indicată mai degrabă o mai bună circumstanţiere a cazurilor în care minorul poate fi judecat în lipsă, faţă de eliminarea totală a acestei obligaţii.

pct. 59

Apreciind modificarea propusă pentru art. 5221 C.p.p., unii magistraţi au arătat că  ar trebui corelată şi cu o modificare corespunzătoare a art. 35 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (ori prin introducerea unei prevederi separate expres în această lege la capitolul destinat mandatului european de arestare) referitoare la întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei, dată fiind jurisprudenţa neunitară.

În ce priveşte propunerea de modificare a articolului 5221 Cod procedură penală, reamintim propunerea noastră însuşită de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în sensul că se impune ca Secţiunea IV a Capitolului VI din Titlul IV „Proceduri speciale” să aibă denumirea: „Rejudecarea în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare”.

De asemenea, se impune ca denumirea marginală a art. 5221 Cod procedură penală să fie: „Rejudecarea celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare”.

Textul art.5221 alin.1 ar trebui să fie modificat astfel:

„În cazul în care se cere extrădarea sau predarea în baza unui mandat european de arestare a unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”

puncte inexistente

Având în vedere practica neunitară a instanţelor în ceea ce priveşte procedura de judecată a contestaţiei în anulare în etapa admiterii în principiu a acesteia, s-a considerat că se impune modificarea art. 391 Cod pr. penală, în sensul de a cuprinde o dispoziţie expresă privind respingerea prin încheiere a contestaţiei în anulare în cazul în care nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, fără citarea părţilor. Astfel, după alineatul 2 al art. 391 Cod procedură penală, se poate introduce un nou alineat, alineatul 3, cu următorul cuprins:

„În cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 391alin. 2, instanţa va dispune prin sentinţă respingerea contestaţiei ca tardivă sau inadmisibilă.”

Faţă de Decizia nr. 36 din 14 decembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că cererile repetate de revizuire şi respectiv contestaţie la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora, s-a arătat că se impune modificarea art. 403 în sensul introducerii unui nou alineat, alineatul 3/1, cu următorul cuprins:

„Cererile repetate de revizuire sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora.”

În aceeaşi ordine de idei, în scopul evitării unor cheltuieli inutile, atât cu judecarea unor cereri repetate introduse de condamnaţii deţinuţi, cât şi cu transportul acestora la instanţe, se impune modificarea şi a art. 461, în sensul completării sale cu un nou alineat, alineatul 4, cu următorul conţinut.

„Cererile repetate având ca obiect contestaţii la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora.”

ART.IX MODIFICĂRI PROPUSE PENTRU CODUL PENAL

pct. 2

Unii magistraţi nu sunt de acord cu abrogarea art.74 alin.(1) lit.c. Au arătat că ar fi fost preferabilă reformularea dispoziţiilor în sensul ca această circumstanţă atenuantă să fie aplicabilă numai dacă inculpatul contribuie direct şi efectiv la aflarea adevărului în cauză (identificarea tuturor făptuitorilor şi complicilor, furnizarea unor documente aflate în posesia sa şi care nu fuseseră identificate de organele de urmărire penală), în loc de abrogarea completă a textului de lege.

Anterior, în punctul nostru de vedere, ne-am exprimat în acelaşi sens, că nu se impune abrogarea articolului 74 alineatul (1), litera c) Cod penal.

pct. 3

Referitor la modificarea art. 184 Cod penal, s-a semnalat o eroare materială, respectiv se propune ca după alin. (6) să se introducă un nou alineat, alin. (7). În realitate, se observă că art. 184 are într-adevăr 6 alineate, dar numai dacă se ţine cont de alin.(41). În numerotarea actuală, ultimul alineat este alineatul (5), astfel că noul alineat trebuia numerotat cu (6).

pct. inexistent

S-a propus introducerea unor alineate corespunzătoare la art. 208, 209 şi 215 Cod penal, pentru a se reglementa plângerea prealabilă, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, cu posibilitatea corelativă a retragerii ulterioare a acesteia.

De asemenea, unii magistraţi au opinat asupra necesităţii extinderii instituţiei „împăcarea părţilor” şi în cazul infracţiunii prevăzute de art. 182 c.pen, date fiind situaţiile constatate în practică, deoarece nu puţine au fost cazurile în care, sesizată fiind cu judecarea unor cauze având ca obiect această infracţiune, instanţa, deşi constată împăcarea părţilor, nu poate să îi dea eficienţă juridică faţă de actuala formulare a textului legal.

ART: X ŞI XI – DISPOZIŢII TRANZITORII

S-a considerat că se putea opta pentru o soluţie unitară, atât în materie civilă, cât şi penală, în ceea ce priveşte legea aplicabilă în ceea ce priveşte stabilirea competenţei după casarea cu rejudecare.

Propunem analizarea prezentului punct de vedere de către Comisia juridică a Consiliului Superior al Magistraturii

AVIZAT,                                                                                     DIRECTOR Judecător Constantin Nicolae

Judecător Corina Voicu

2 ex./13.08.2010″

>> Observatii AMR

>> Observatii UNJR


Aflaţi mai mult despre , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.