Executarea silita a hotararilor judecatoresti. Cerinta celeritatii. CEDO, Flaviu si Dalia Serban vs. Romania, 36446/04
15 septembrie 2010 | Daniel NICOLA-GHEORGHIUFlaviu şi Dalia Şerban vs. România, 36446/04, 14 septembrie 2010
Florea vs. România, 37186/03, 14 septembrie 2010
Chiş vs. România, 3360/03, 14 septembrie 2010
Ieri, 14 septembrie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat trei noi condamnări ale României, în cauzele Flaviu şi Dalia Şerban c. României, Florea c. României şi Chiş c. României.
În cauza Flaviu şi Dalia Şerban c. României pronunţată la 14.09.2010 (dosarul nr. 36446/04), Curtea a reţinut, în unanimitate, existenţa unei încălcari a art. 6 paragraful 1 – dreptul la un proces echitabil în materie civilă, observând că nu mai este nevoie să examineze plângerea şi sub aspectul încălcării dreptului de proprietate al reclamanţilor, în baza art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO.
Situaţia de fapt
S-a reţinut că cei doi reclamanţi trăiesc în mun. Braşov, iar la 17 martie 2000 au împrumutat suma de 4.000 USD numiţilor E.I şi G.I, cu o dobândă lunară de 6.000.000 ROL, data scadenţei fiind stabilită la 30 august 2000. Datorită neexecutării de către G.I. şi E.I. a obligaţiei contractuale de restituire a împrumutului, reclamanţii au introdus acţiune la Judecătoria Baia de Aramă, care la 6 februarie 2001 a obligat, prin decizie irevocabilă, pe debitorii E.I. şi G.I. la restituirea împrumutului, în sumă de 42.000.000 ROL, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data efectivă a plăţii şi cheltuieli de judecată în sumă de 8.150.000 ROL.
În perioada mai 2001 – august 2003 reclamanţii au încercat executarea silită a debitorilor, în baza sentinţei civile învestite cu formulă executorie, adresându-se executorului judecătoresc I.M. La 7 februarie 2003 apartamentul debitorului E.I. a fost vandut reclamantilor pentru suma de 100.000.000 ROL, care urma sa fie dedusă din debitul principal (cu toate acestea, datorită existenţei unei ipoteci instituite asupra apartamentului de către bancă, pentru un împrumut contractat de către debitori, apartamentul a fost revândut la licitaţie publică, la 4.10.2004).
În august 2003, reclamantii s-au adresat executorului judecătoresc CD, care nu a efectuat niciun act de executare.
La 10 februarie 2004, Camera Executorilor Judecătoreşti a transferat dosarul de executare către executorul judecătoresc C.C. În martie 2004, acesta a constatat că reclamanţii nu primiseră nicio sumă de bani de la cei doi debitori şi că nu se aflau în posesia apartamentului, care a fost scos din nou la vânzare prin licitaţie publică, la 14.10.2004. În urma revânzării către terţi, reclamanţii au primit o parte din preţ, constând în suma de 24.488.982 ROL, rămasă după achitarea ipotecii către bancă.
La 9 martie 2006, primul executorul judecătoresc a fost condamnat penal pentru comiterea infracţiunii de abuz de încredere, fiind obligat să plătească reclamanţilor suma de 30.000.000 ROL, reprezentând bani primiţi de la debitorul E.I. şi însuşiţi pe nedrept, la care se adaugă suma de 30.000.000 ROL, reprezentând dobândă.
Considerentele Curţii Europene
Executarea unei hotărâri judecătoreşti constituie parte integrantă a procesului civil, în accepţiunea art. 6 paragraful 1 (cauza Hornsby v. Greece, 19 March 1997, § 40). Statului îi revine o obligaţie pozitivă de a organiza un sistem de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti care să fie eficient din punct de vedere normativ şi jurisprudenţial, sistem care trebuie pus în aplicare fără întârziere (Fuklev v. Ukraine, no. 71186/01, § 84, 7 iunie 2005).
În prezenţa obligaţiei pozitive a autorităţilor statului de a acţiona pentru punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti, inactivitatea acestora poate angaja răspunderea statului, în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenţie (§ 52 din prezenta hotărâre, Scollo v. Italy, 28 Septebrie 1995, § 44).
Statului îi revine obligaţia de a se echipa cu un arsenal de instrumente juridice apte şi suficiente pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor pozitive care îi incumbă (§ 53 din prezenta hotărâre, Ruianu v. Romania, no. 34647/97, § 66). În calitate de posesor al forţei publice, Statul trebuie să acţioneze cu diligenţă pentru a asista creditorul în executarea unei hotărîri judecătoreşti (Fociac v. Romania, no. 2577/02, § 70).
În cauza dedusă judecăţii, reclamanţii sunt îndreptăţiţi să recupereze o anumită sumă de bani de la două persoane fizice, E.I. şi G.I. Întrucât până în prezent reclamanţii nu au încasat întreaga sumă de bani, hotărârea judecătorească pronunţată la 6.02.2001 nu a fost pusă în executare.
Pentru aceste motive, Curtea a examinat dacă autorităţile statului au acţionat cu diligenţă pentru a-i ajuta pe reclamanţi să pună în executare silită hotărârea judecătorească. În această ordine de idei, Curtea a observat că debitorul G.I. a părăsit România în 2001 iar, potrivit legii române, creditorul nu are obligaţia de a identifica locul de reşedinţă al unui debitor dispărut (cauza Topciov v. Romania, nr. 17369/02, 15 iunie 2006).
De asemenea, Curtea a observat că reclamanţii nu au nicio culpă pentru acţiunile executorului judecătoresc I.M., care pe de o parte a vândut o parte din bunurile debitorului E.I., însuşindu-şi sumele de bani (faptă pentru care a fost condamnat penal), iar pe de altă parte a vândut creditorilor un apartament al debitorului E.I., cu toate că acest bun era ipotecat. Ca urmare a acestor acţiuni, reclamanţii nu au putut recupera suma de bani plătită în urma cumpărării imobilului, colectând doar o parte din preţul obţinut după a doua vânzare a apartamentului, rămasă după achitarea ipotecii.
De asemenea, Curtea a reţinut că executorul judecătoresc C.C. nu a evaluat apartamentul înainte de a-l scoate la vânzare, iar între sechestrarea apartamentului şi programarea pentru prima vânzare la licitaţie publică au trecut 7 luni. A mai observat Curtea că al doilea executor a aşteptat 4 luni pentru a emite o adresă autorităţilor în legătură cu bunurile aparţinând debitorului, iar după obţinerea adresei a mai aşteptat încă 6 luni fără a efectua niciun act de executare. Executorului i-a luat încă un an pentru a solicita informaţii în legătură cu alte bunuri ale debitorului, din nou fără a efecuta vreun act de executare.
Curtea a concluzionat că cei doi executori nu au acţionat cu diligenţă, iar Guvernul nu a furnizat niciun exemplu din jurisprudenţa internă cu referire la sancţiuni aplicate pentru întârzieri în executare silită (§ 60 din prezenta hotărâre). Din contră, instanţele interne au respins contestaţiile la executare ale reclamanţilor, referitoare la perioadele mari de întârziere în efectuarea actelor de executare silită, apreciind că aceste motive sunt incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile Codului de procedură civilă.
Pentru aceste motive, Curtea s-a menţinut pe linia jurisprundenţei anterioare (Elena Negulescu, §43 şi Constantin Oprea § 41) şi a reţinut că Guvernul nu a demonstrat caracterul de remediu eficient al contestaţiei la executare, motiv pentru care exceptia de inadmisibilitate ridicata de Guvern, cu privire la nepuizarea căilor interne de control judiciar, a fost respinsă.
La final, Curtea a mai reţinut anumite inadvertenţe în procedura executării silite, constând în lipsa unui răspuns al Consiliului local Isverna la adresa executorului judecătoresc cu privire la situaţia bunurilor mobile şi imobile ale debitorului G.I. , precum şi faptul că executorul C.C. nu a instituit un sechestru asupra unui vehicul aparţinând debitorului E.I.
În consecinţă, Statul Român a fost obligat la plata daunelor morale către reclamanţi în sumă de 4.800 euro şi 300 euro reprezentând cheltuieli judiciare.
judecător Daniel Nicola-Gheorghiu
Judecătoria Tulcea
