Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Observatii si propuneri privind proiectul legii privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor
22.09.2010 | Marinela CIOROABĂ, Liviu ZIDARU

La inceputul acestei veri a avut loc un eveniment de o importanta exceptionala in viata juridica romaneasca: adoptarea noilor Coduri, de procedura civila, respectiv penala. Codul de procedura civila, adoptat prin Legea nr. 134/2010, a fost publicat in Monitorul Oficial nr. 485 din 15 iulie 2010, iar Codul de procedura penala, adoptat prin Legea nr. 135/2010, a fost publicat in Monitorul Oficial nr. 486 din 15 iulie 2010.

Romania se gaseste astfel in situatia de a fi adoptate toate cele 4 coduri care alcatuiesc substanta reformei reale, de perspectiva, a sistemului sau juridic, respectiv Codul civil, Codul penal, Codul de procedura civila si Codul de procedura penala.

Pentru a sublinia importanta noilor coduri, se cuvine amintit ca dezideratul unificarii legislatiei civile si penale a fost urmarit si de antecesorii nostri in perioada interbelica, dupa Marea Unire; daca in materie penala, Codul penal si Codul de procedura penala Carol al II-lea au intrat in vigoare in anul 1937 si si-au produs efectele – e drept, in forma initiala, doar pentru o perioada limitata, fiind amendate in mod repetat in timpul regimurilor autoritare instituite in perioada 1938-1945, precum si modificate in mod substantial in timpul dictaturii comuniste – Codul civil si Codul de procedura civila, adoptate in anul 1940, nu au mai intrat niciodata in vigoare. Circumstantele istorice sunt cunoscute: amputarea teritoriului national, prin cedarile teritoriale impuse in vara anului 1940, apoi abdicarea Regelui Carol al II-lea si succesiunea regimului autoritar al lui Ion Antonescu, intrarea in razboi a Romaniei in anul 1941 au facut imposibila intrarea in vigoare a unor coduri menite sa unifice legislatia pe intreg teritoriul national. Apoi, dupa instaurarea dictaturii comuniste, noul regim politic a urmarit inlaturarea sistematica a legislatiei ”burgheze” si instaurarea unei oranduiri si legislatii ”de tip nou, socialist”, nemaiexistand niciun interes pentru punerea in aplicare a codurilor din anul 1940 [1].

Cu toate ca dupa schimbarea politica din decembrie 1989, reinnoirea legislatiei civile si penale ar fi trebuit sa constituie o prioritate la fel de stringenta ca adoptarea unei noi Constitutii (iar aplicarea in materie civila, cu eventuale modificari, a Codului civil si a Codului de procedura civila din 1940, precum si a Codului comercial Carol al II-lea din 1938 ar fi fost o solutie judicioasa), se cunoaste ca modificarile legislative s-au limitat la modificari repetate, uneori de substanta, adesea bulversante si incoerente, ale procedurilor civila si penala, precum si ale Codului penal. Codul civil nu a suferit practic modificari explicite, fiind insa adoptate numeroase legi speciale care au modificat in mod substantial dreptul privat.

Era asadar imperioasa o reforma de substanta a acestor piloni ai legislatiei romanesti, fiind de mirare ca s-a vorbit atat de des, pana la marginea abuzului, despre ”reforma justitiei”, inainte de adoptarea noilor coduri de drept substantial si procedural.

Randurile de mai sus constituie asadar un preambul la o afirmatie cat se poate de simpla: nu se poate vorbi de reforma justitiei si nici de accelerarea proceselor pana la aplicarea integrala si nedistorsionata a noilor coduri. Ca atare, accentul dezbaterilor publice, precum si al eforturilor executivului, legislativului si al Consiliului Superior al Magistraturii (in virtutea atributiilor sale privind administrarea sistemului judiciar si gestiunea carierei magistratilor) ar trebui sa cada pe pregatirea aplicarii noilor coduri.

Este evident, cel putin pentru autorul prezentelor randuri, ca se impune, in urma unor consultari ale Ministerului Justitiei cu Consiliul Superior al Magistraturii, cu instantele judecatoresti si cu Ministerul Finantelor Publice, stabilirea unei date ferme pentru aplicarea noilor coduri si a unui calendar de masuri bugetare si organizatorice, care sa nu mai fie apoi modificate sub nicio forma.

Astfel de date ar putea fi 1 septembrie 2011 (varianta relativ optimista), 1 ianuarie 2012 sau vara anului 2012 (cel mai tarziu). Ceea ce ramane esential este ca data sa fie stabilita prin legile de punere in aplicare a noilor Coduri si sa nu mai fie modificata, pentru a nu compromite si a duce in derizoriu o reforma legislativa atat de necesara.

In ultimele luni, evenimentul adoptarii noilor proceduri a fost, cel putin in parte, eclipsat de dezbaterile cu privire la Proiectul Legii privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor, pus in dezbatere publica de Ministerul Justitiei in aproximativ aceeasi perioada in care Parlamentul a finalizat dezbaterile si apoi a adoptat noile Coduri de procedura civila si penala.

La data de 20 aprilie 2010, ideea proiectului a fost prezentata public de Ministrul Justitiei, care a afirmat in esenta ca prin ”mica reforma” se pregateste intrarea in vigoare a noilor coduri si eliminarea unor cauze de intarziere a solutionarii proceselor; cu aceeasi ocazie, magistratii au fost invitati sa se implice in gasirea unor ”solutii tehnice” si ”sa nu se limiteze doar la aratarea cu degetul a problemelor” [2].

Potrivit expunerii de motive a proiectului de lege inaintat Parlamentului, ”Prin reformarea codurilor de procedura, civila si penala – recent adoptate –, s-a urmarit, ca obiectiv esential, crearea in materia procedurilor judiciare a unui cadru legislativ modern care sa raspunda pe deplin imperativelor functionarii unei justitii moderne, adaptate asteptarilor sociale, precum si necesitatii cresterii calitatii acestui serviciu public.

Tinand insa seama de termenul preconizat pentru intrarea in vigoare a noilor coduri de procedura, se impune instituirea unor norme procedurale cu efecte imediate – in pregatirea implementarii codurilor si in acord cu solutiile legislative consacrate de acestea –, de natura sa faciliteze eficientizarea procedurilor judiciare si solutionarea cu celeritate a proceselor.”

Ideea de ”accelerare” a proceselor aminteste de traditia legilor interbelice de accelerare a judecatilor; astfel, legile succesive de accelerare a judecatilor din 19 mai 1925, 11 iulie 1929 [3] si 23 iunie 1943 [4] au configurat intr-o mare masura procedura de judecata in prima instanta si in apel cunoscuta de noi astazi (dupa modificarile efectuate in principal prin Legea nr. 59/1993 [5] si prin OUG nr. 138/2000 [6]), fiind uimitor (in raport de numeroasele schimbari sociale si politice care au avut loc în ultimii 80 de ani) ca de la aceste legi incoace, in materie procedurala exista numeroase constante care si-au dovedit viabilitatea si care se rasfrang, totodata, in mod semnificativ si in noul Cod de procedura civila din 2010.

Noua lege nu are nicidecum semnificatia unei astfel de reforme ample a intregii proceduri, nu era cazul sa o aiba (avand in vedere ca ea nu se substituie noului Cod), si nici nu si-a propus acest lucru, scopul sau fiind doar adoptarea unor ”masuri” punctuale pentru accelerarea proceselor, fapt ce rezulta clar si din titlul proiectului.

Fara a nega de plano utilitatea unei legi care sa devanseze aplicarea unor masuri punctuale din noile coduri de procedura, oportunitatea ”micii reforme” poate fi totusi chestionata sub urmatoarele aspecte:

– Chiar in masura in care proiectul s-ar fi rezumat la preluarea punctuala a unor dispozitii din noile coduri pentru a accelera procedurile de judecata – ceea ce nu este cazul – efectul scontat ramane discutabil si in orice caz nu poate fi acelasi cu efectul, pe termen lung, al aplicarii unor noi proceduri care constituie un ansamblu unitar si coerent de solutii normative, legate unele de celelalte si care nu pot fi aplicate in mod disparat; mai mult, promovarea separata a unor solutii normative din noile coduri creeaza premisa paradoxala a contestarii acestora cu mai multa vehementa, rezistenta la nou fiind mai mare in cazul modificarilor unui act normativ, decat in cazul adoptarii unei legi integral noi!

– Afirmatii publice simplificatoare precum ”vom avea procese precum in America” ori ”termenele de judecata vor fi stabilite de la o zi la alta” creeaza in opinia publica un orizont fals de asteptari, care nu are acoperire in realitatea obiectiva in care isi desfasoara activitatea instantele judecatoresti. In aceasta ordine de idei ar fi fost preferabil ca initiatorul sa distinga cu mai multa acuratete intre dispozitii care pot fi aplicate imediat (precum limitarea posibilitatii instantelor de apel si recurs de a trimite cauza spre rejudecare, modificarea conditiilor de invocare a exceptiei de necompetenta, modificarea anumitor dispozitii in materia procedurii de citare, modificarea compunerii completului in materia litigiilor de munca si asigurari sociale s.a.) si dispozitii care necesita o lunga perioada de aplicare si care, in orice caz, nu pot devansa aplicarea noilor proceduri (precum acordarea termenelor de judecata de la o zi la alta) pentru simplul motiv ca presupun atat modificari constructive ale sediilor multor instante, cat si modificari organizatorice de substanta;

– Contrar declaratiei de principiu potrivit careia ”mica reforma” pregateste aplicarea noilor coduri, reluata si in cuprinsul expunerii de motive, proiectul de lege prezinta numeroase solutii normative aflate in contradictie cu noile coduri, ceea ce este grav, intrucat expune sistemului judiciar unei succesiuni de modificari contradictorii si genereaza insecuritate juridica, iar pe de alta parte, compromite aplicarea noilor coduri, abia adoptate de Parlament;

– Din punct de vedere psihologic, prin promovarea ”micii reforme”, care este in esenta un provizorat, se poate crea falsa impresie ca reforma a avut loc ”in punctele esentiale”, aplicarea noilor proceduri fiind de prisos. Totodata, ”provizoratul” poate fi un pretext pentru amanarea sine die a noilor coduri, sub cuvant ca sistemul judiciar nu ar fi ”pregatit” pentru acestea din urma [7].

Ca o concluzie preliminara, apreciez ca ”mica reforma” nu era imperios necesara. In tot cazul, ea nu este utila decat daca se rezuma la a prelua cu discernamant solutii normative din noile coduri, eventual si alte solutii concordante cu acestea, menite sa accelereze efectiv solutionarea proceselor, si daca, in paralel, vor continua eforturile serioase pentru punerea in aplicare a noilor coduri de drept substantial si procedural.

Avand in minte aceste premise, voi incerca in continuare sa schitez unele observatii punctuale (si neexhaustive) la Proiectul Legii privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor. Amintesc in acest context ca recent, au fost formulate observatii si propuneri cu privire la proiect de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie [8], precum si de catre asociatiile profesionale ale magistratilor [9], semn ca proiectul a fost receptat cu atentie de magistrati (si totodata in mod critic).

Proiectul a mai fost comentat de dl. judecator Cristi Danilet, care a formulat observatii cu privire la problemele practice cu care se va confrunta aplicarea „micii reforme” si totodata unele propuneri cu privire la proiect [10].

Datorita imprejurarii ca in ultimii ani am judecat preponderent in materie civila si comerciala, observatiile se vor concentra mai ales asupra partii ”civile” a proiectului, si mai putin asupra celei ”penale”, care a fost comentata deja intr-o maniera deosebit de expresiva si de pertinenta de doamna judecator Sorina Siserman [11]. Impartasesc intrutotul obiectiile autoarei cu privire la oportunitatea unei modificari legislative partial neconcordante cu noul Cod de procedura penala, in locul pregatirii aplicarii acestuia, prin preluarea dispozitiilor relevante in materia cailor de atac sau, pur si simplu, prin renuntarea la orice modificare in aceasta materie, pana la data aplicarii noului Cod.

1. Proiectul ”debuteaza” cu o reglementare foarte discutabila (si inexistenta in forma sa initiala), prin care se propune ca judecatoriile sa judece ”in prima si ultima instanta” ”procesele si cererile” evaluabile in bani, in valoare de pana la 2.000 lei inclusiv (Art. I pct. 1 din proiect, inserand un alineat 11 la art. 1 C. pr. civ. in vigoare).

In aceeasi ordine de idei, a suprimarii cailor de atac pentru a ”accelera” judecatile, art. VI din proiect suprima pur si simplu toate caile de atac in materie contraventionala, statuand ca ”hotararea judecatoreasca prin care judecatoria solutioneaza plangerea nu este supusa niciunei cai de atac” (art. 34 alin. 2 din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor [12]).

Suprimarea cailor de atac constituie o metoda artificiala si superficiala [13] de a ”accelera” un proces, cu pretul inlaturarii unei garantii esentiale pentru justitiabili, precum si pentru coerenta jurisprudentei.

In doctrina s-a observat in mod pertinent ca modificarile legislative succesive prin care domeniul apelului a fost restrans – putem aminti aici OUG nr. 138/2000, prin care s-a introdus in cod art. 2821, precum si Legea nr. 195/2004 [14], prin care art. 2821 a fost modificat substantial, apelul fiind practic transformat intr-o exceptie in materie civila si comerciala, dar si alte legi speciale prin care apelul a fost suprimat in diferite materii – stau ”sub semnul iluzoriu al celeritatii”, autorul intrebandu-se, pe buna dreptate, daca protectia drepturilor si intereselor legitime ale partii este mai bine asigurata prin restrangerea sau prin multiplicarea cailor de atac [15].

Cu privire la utilitatea cailor de atac, intr-un binecunoscut tratat de procedura civila se retine ca ”Pentru subiectii procesului civil – instanta, parti, procuror – luati in ansamblu, existenta cailor de atac ofera posibilitatea de a se indeparta greselile cuprinse intr-o hotarare, greseli datorate fie partilor, care prin denaturarile si reticentele lor nu au informat corect pe judecatori, ori nu s-au aparat complet, fie chiar judecatorilor care nu si-au exercitat rolul activ, nu au apreciat corect situatia de fapt ori au aplicat sau interpretat in mod gresit legea. Asa fiind, caile de atac constituie o pavaza puternica a legalitatii si impotriva arbitrariului judecatoresc.” [16].

Totodata, s-a aratat ca „inexistenta unei cai ordinare de atac care sa permita exercitarea unui control judiciar complet ar face ca, adeseori, sa treaca in puterea lucrului judecat hotarari gresite, lucru care nu poate fi admis. Pe de alta parte, nu poate fi ignorat faptul ca judecata in apel ofera mai mari posibilitati de evitare a erorilor judiciare. Aceasta deoarece, asa cum am aratat, pe aceasta cale se realizeaza o reexaminare completa a cauzei, in fapt si in drept.” [17].

In acelasi sens, in doctrina germana s-a aratat ca ”reglementarea cailor de atac are in vedere nu doar interesul partilor de a obtine o solutionare corecta a litigiului lor, ci si interesul public privind buna functionare a justitiei. Posibilitatea verificarii de catre instanta superioara tinde a intari eforturile judecatorului de a reflecta adanc asupra propriei opinii si de a o verifica. Pe de alta parte, jurisprudenta instantelor superioare serveste unificarii si dezvoltarii dreptului. Aceste interese au o pondere diferita in cadrul fiecarei cai de atac; interesul public ce priveste unitatea jurisprudentei are o pondere mai mare in cazul recursului decat in cazul apelului. In cele din urma nu trebuie ignorate nici dezavantajele cailor de atac, respectiv cauzarea unor cheltuieli mai mari si a unei durate mai indelungate a procesului.” [18].

Trebuie sa ne amintim asadar care este rolul esential al unei cai de atac: nu acela de a prelungi fara rost procesul, ci de a oferi o garantie partilor ca situatia de fapt a fost corect stabilita (hotararea fiind temeinica), iar legea, corect aplicata (hotararea fiind legala). Nu mai putin, calea de atac este binevenita chiar si pentru judecatorul de prima instanta, constiinta faptului ca hotararea sa va fi supusa controlului fiind de natura sa-l determine sa reflecteze cu atentie la solutia justa in cauza, dar si sa-i ofere siguranta ca, daca totusi a gresit, aceasta greseala nu este una fatalmente iremediabila.

Motivul pentru care am amintit aceste principii firesti, care tin in cele din urma de abecedarul procedurii civile, este tocmai faptul ca ele sunt nesocotite prin proiectul ”micii reforme”.

Contrar declaratiei de principiu, potrivit careia ”mica reforma” pregateste aplicarea noilor coduri, se constata ca dispozitia aici discutata nu are echivalent in noul Cod de procedura civila.

Dimpotriva, dupa cum am scris si cu alta ocazie cu privire la proiectul noului Cod de procedura civila [19], noul cod instituie, in materia cailor de atac, reguli de drept simple, in concordanta cu majoritatea sistemelor de drept europene [20]:

– Impotriva hotararilor judecatoresti date in prima instanta este deschisa calea ordinara de atac a apelului, care a fost practic generalizata, numeroasele exceptii existente de lege lata fiind suprimate. Apelul constituie al doilea grad de jurisdictie in fond, intrucat instanta de apel exercita, in limitele cererii de apel, un control complet al legalitatii si temeiniciei hotararii apelate, avand posibilitatea de a reface sau completa probatoriul administrat de prima instanta (art. 470 alin. 1, art. 473), efectul devolutiv al apelului fiind accentuat prin restrangerea posibilitatii instantei de apel de a trimite cauza spre rejudecare.

– Recursul devine cu adevarat o cale extraordinara de atac, care, potrivit art. 477 alin. 3 din noul cod, urmareste sa supuna Inaltei Curti de Casatie si Justitie examinarea, in conditiile legii, a conformitatii  hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile. Recursul nu poate fi exercitat decat pentru motivele de nelegalitate expres si limitativ prevazute de lege (art. 482). Spre deosebire de apel, recursul nu poate fi exercitat impotriva tuturor categoriilor de hotarari, existand numeroase materii in care dreptul la recurs este suprimat, indeosebi pentru a asigura solutionarea rapida a cauzelor mai simple, ori al caror obiect are o valoare mai redusa, dar si degrevarea instantei supreme (art. 477 alin. 2). Acelasi articol prevede ca nu sunt supuse recursului hotararile date de instantele de apel in cazurile in care legea prevede ca hotararile de prima instanta sunt supuse numai apelului [21].

Ca atare, practic, cu exceptia unor incheieri sau hotarari care nu solutioneaza ”fondul cauzei”, ci privesc aspecte de ordin procedural [22], potrivit noului Cod de procedura civila toate hotararile judecatoresti prin care instanta se pronunta asupra raportului juridic litigios sunt supuse apelului, existand situatii in care datorita complexitatii reduse sau urgentei cauzei, hotararea de fond este supusa numai apelului (fiind totusi asigurat dublul grad de jurisdictie in fond, ceea ce conciliaza cerinta celeritatii cu aceea a accesului la o cale de atac adecvata).

Deosebit de relevant pentru discutia de fata este faptul ca nici macar in cazul procedurii simplificate privind creantele cu o valoare redusa, noul Cod de procedura civila nu a adoptat solutia suprimarii oricarei cai de atac.

Potrivit art. 1.011 alin. 1 din noul Cod de procedura civila, prezentul titlu se aplica atunci cand valoarea cererii, fara a se lua in considerare dobanzile, cheltuielile de judecata si alte venituri accesorii, nu depaseste 10.000 lei la data sesizarii instantei. In conditiile art. 1.013 alin. 1 si art. 1.018 alin. 1 din noul Cod de procedura civila, competenta de solutionare apartine intotdeauna judecatoriei (solutie care rezulta si din dreptul comun al codului, in raport de valoarea cererii), iar hotararea judecatoriei este supusa numai apelului la tribunal, in termen de 30 de zile de la comunicare.

Ca urmare, desi Regulamentul nr. 861/2007 al Parlamentului si al Consiliului Uniunii Europene privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile cu valoare redusa [23] nu impune o cale de atac in aceasta materie, ci lasa la latitudinea statelor membre aceasta chestiune (art. 17; este totusi de notat ca in considerentul nr. 31, legislatorul comunitar arata ca in cazul in care paratul a fost in imposibilitate sa conteste cererea formulata de reclamant, ar trebui sa dispuna de o cale de atac), noul Cod de procedura civila a optat in mod judicios pentru o cale de atac, absolut necesara in conditiile unei proceduri cu totul noi, care va pune probleme de drept specifice, dar si pentru asigurarea temeiniciei hotararilor pronuntate.

Este prin urmare indiscutabil ca prin suprimarea recursului (apelul fiind deja suprimat conform art. 2821 C. pr. civ.) in procedura de drept comun, in cazul cererilor cu o valoare de pana la 2.000 lei, ”mica reforma” contravine flagrant filosofiei de reglementare si solutiilor normative promovate de noul Cod de procedura civila. Ca atare, se impune renuntarea la o modificare legislativa inoportuna si care nu-si gaseste corespondent in noul Cod de procedura civila.

Cele de mai sus nu epuizeaza insa obiectiile ce se pot formula cu privire la textul propus.

In mod impropriu se vorbeste despre solutionarea cererilor in valoare de pana la 2.000 lei inclusiv ”in prima si ultima instanta”, desi potrivit doctrinei, aceasta sintagma se refera la pronuntarea unei hotarari definitive, deci nesusceptibila de apel, dar supusa recursului [24].

Initiatorul nu a voit ca hotararile in discutie sa fie doar definitive, intrucat in acest caz textul ar fi fost pur si simplu inutil, solutia identica decurgand de lege lata din art. 2821 C. pr. civ., care suprima apelul in toate cauzele a caror valoare este de pana la 100.000 lei inclusiv; s-a vrut a se spune ca aceste hotarari nu sunt supuse nici recursului, caz in care insa formularea aleasa este improprie, iar confuzia este risipita abia de art. 299 alin. 11 C. pr. civ. (introdus prin art. I pct. 22 din proiect), care dispune ca hotararile la care se refera art. 1 alin. 11 din Cod nu sunt supuse recursului.

Nu in ultimul rand, consider ca solutia suprimarii apelului si recursului in cauzele avand o valoare de pana la 2.000 lei (aproximativ 450 euro) [26] contravine dispozitiilor si principiilor Constitutiei. Potrivit art. 129 din Legea fundamentala, impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii.

Curtea Constitutionala a statuat in repetate randuri ca accesul liber la justitie nu impune, in toate cazurile, accesul la toate structurile judecatoresti si la toate caile de atac, care sunt exercitate in conditiile legii; legiuitorul este suveran in adoptarea regulilor de procedura, insa trebuie sa respecte si celelalte dispozitii si principii constitutionale (a se vedea spre exemplu, cu privire la art. 2821 C. pr. civ., Deciziile nr. 226/18.05.2004 [25] si nr. 522/11.10.2005 [27]). Mai mult, in anumite materii au fost judecate a fi constitutionale si reglementari care prevad pronuntarea unei incheieri irevocabile, precum incheierea prin care debitorul care refuza executarea obligatiei de a face intuitu personae este obligat la plata unei amenzi civile (art. 5803 C. pr. civ. – a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 484/09.11.2004 [28]).

Nu cred insa ca din aceasta jurisprudenta, care trebuie privita si in contextul normelor juridice la care se refera, rezulta ca legiuitorul poate suprima in mod discretionar orice cale de atac de reformare impotriva hotararilor care sunt pronuntate in procedura contencioasa de drept comun, cu privire la fondul raportului juridic litigios.

Valoarea nu poate fi aici criteriul hotarator, atat pentru ca pentru parte, cauza ei este intotdeauna importanta, indiferent de valoarea obiectului cererii, cat si pentru ca o cauza cu valoare modica poate ridica cele mai delicate probleme de drept. Din art. 129 din Constitutie rezulta, cel putin ca indiciu, ca, de regula, impotriva unei hotarari judecatoresti trebuie sa existe macar o cale de atac, iar exceptiile ar trebui sa priveasca doar hotarari care solutioneaza anumite chestiuni procedurale cu caracter incident (precum autorizarea executorului judecatoresc de a intra in domiciliul debitorului, in cazurile prevazute de art. 3841 C. pr. civ., incuviintarea executarii silite, desfiintarea sechestrului asigurator in cazul in care creditorul nu a depus cautiunea fixata, si altele asemenea).

De asemenea, in materie contraventionala, suprimarea recursului (in principal, dar textul se refera la orice cale de atac! asadar inclusiv la revizuire si la contestatia in anulare!) este inoportuna, intrucat in cele din urma majoritatea dispozitiilor legislative cu caracter administrativ, fiscal, de mediu, de protectie a muncii, din domeniul rutier s.a.m.d. prevad sanctiuni de ordin contraventional, caracterul previzibil si coerent al jurisprudentei in materie contraventionala fiind o premisa esentiala a eficientei tuturor acestor norme esentiale pentru societate; pentru toate considerentele expuse anterior, aceasta ”inovatie” apare, la randul ei, discutabila si contrara dispozitiilor si principiilor constitutionale.

Mai mult, dupa cum se cunoaste, in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat de mult timp ca notiunea de ”acuzatie in materie penala”, prevazuta de art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului [29], trebuie interpretata in mod autonom, in sensul in care normele care instituie sanctiuni contraventionale si care indeplinesc urmatoarele criterii alternative: a) sunt calificate ca sanctiuni penale de legislatia interna; b) au caracter general, nefiind adresate unui grup restrans de persoane, in considerarea calitatii specifice a acestora; c) au un caracter preventiv si represiv; d) natura sanctiunii (spre exemplu, inchisoarea) ori gravitatea acesteia (spre exemplu, amenda in cuantum ridicat), sunt sanctiuni penale in sensul Conventiei [30].

In aceste conditii, art. 2 din Protocolul aditional nr. 7 la Conventie prevede ca ”orice persoana declarata vinovata de o infractiune de catre un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declaratiei de vinovatie sau a condamnarii de catre o jurisdictie superioara. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.”

Desigur, se poate sustine ca exceptia prevazuta in par. 2 al aceluiasi articol cu privire la infractiunile definite de lege ca minore acopera, in principiu, materia contraventionala. Putem accepta ca legea defineste implicit contraventiile ca fiind ”infractiuni minore”, in sensul normei din Conventie, de vreme ce este vorba despre fapte antisociale dezincriminate si supuse unei proceduri simplificate de sanctionare.

Cu toate acestea, esentiale nu sunt calificarea din dreptul intern si procedura de sanctionare, ci gravitatea sanctiunii; exista numeroase dispozitii legale care instituie amenzi intr-un cuantum foarte ridicat, rivalizand cu amenzile penale. Astfel de sanctiuni sunt ”penale” in sensul Conventiei, iar prin raportare la art. 2 din Protocolul aditional nr. 7, consider ca se impune instituirea unei cai de atac impotriva hotararii prin care judecatoria (care judeca plangerile contraventionale, potrivit dreptului comun) statueaza asupra temeiniciei plangerii contraventionale in astfel de cazuri.

In subsidiar, daca se va mentine totusi solutia suprimarii oricarei cai de atac in aceasta materie, consider ca se impune reconsiderarea competentei materiale de solutionare a plangerilor in materie fiscala si vamala, precum si a plangerilor care privesc amenzi peste un anumit cuantum (de exemplu, 5.000 lei), urmand ca aceste plangeri sa fie date in competenta tribunalelor – sectiile de contencios administrativ si fiscal. Aceasta solutie – propusa in mod judicios de un coleg pe un grup de discutii al magistratilor – nu inlatura insa efectele negative ale suprimarii recursului (si a oricarei alte cai de atac) in materie contraventionala.

Daca se doreste eficientizarea procedurii de judecata in materie contraventionala, fara a se recurge totusi la solutia brutala si riscanta a eliminarii oricarei cai de atac, se poate renunta la efectul suspensiv ope legis al plangerii contraventionale, fiind astfel descurajate plangerile dilatorii si abuzive, formulate numai pentru a amana plata amenzii ori masuri precum suspendarea permisului de conducere (iar numarul mare de plangeri vadit neintemeiate, neargumentate si neprobate, si la judecata carora contestatorul nu se prezinta niciodata, releva ca ipoteza in discutie nu este doar teoretica).

Mai judicios ar fi ca suspendarea executarii sanctiunii contraventionale sa fie ceruta instantei, care sa o dispuna motivat, prin incheiere, avand totodata posibilitatea de a-l obliga pe contestator la plata unei cautiuni care, in ipoteza respingerii plangerii, va fi retinuta in contul amenzii aplicate. Mutatis mutandis, un model partial similar exista in materia contestatiei la executare, unde functioneaza cu bune rezultate.

2. Prin alte dispozitii ale proiectului se propune extinderea institutiei termenului in cunostinta si la situatia in care partea, personal ori prin reprezentant, a primit citatia si a confirmat aceasta imprejurare prin semnatura.

Astfel, se propune modificarea art. 88 alin. 1 pct. 5 C. pr. civ., acesta urmand a avea urmatorul cuprins: ”mentiunea ca, prin inmanarea citatiei, sub semnatura de primire, personal sau prin reprezentant, pentru un termen de judecata, cel citat este prezumat ca are in cunostinta si termenele de judecata ulterioare aceluia pentru care citatia i-a fost inmanata;” (art. I pct. 4 din proiect).

La randul sau, art. 153 alin. 1 C. pr. civ. urmeaza sa fie modificat dupa cum urmeaza: “Partea care a depus cererea personal sau prin reprezentant si a luat termenul in cunostinta, precum si partea care a fost prezenta la un termen de judecata, ea insasi sau printr-un reprezentant al ei, chiar neimputernicit cu dreptul de a cunoaste termenul, nu va fi citata in tot cursul judecarii la acea instanta, prezumandu-se ca ea cunoaste termenele de judecata ulterioare. Aceste dispozitii ii sunt aplicabile si partii careia, personal sau prin reprezentant, i s-a inmanat citatia pentru un termen de judecata, considerandu-se ca, in acest caz, ea cunoaste si termenele de judecata ulterioare aceluia pentru care citatia i-a fost inmanata.”

Modificarile propuse sunt judicioase. Totodata, ele nu constituie o inovatie a ”micii reforme”, fiind preluate din noul Cod de procedura civila (art. 224 alin. 1 teza a II-a). Este asadar putin surprinzatoare contestarea acestor norme, pe motiv ca ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil, aceasta obiectie nefiind exprimata in cursul dezbaterii publice a proiectului noului Cod de procedura civila.

Dincolo de acest aspect care ilustreaza cele spuse mai sus – rezistenta fata de solutiile normative noi este mai mare cand sunt promovate disparat, decat atunci cand se propune o lege de procedura noua – obiectiile nu sunt intemeiate.

In cazul in care partea a semnat de primirea citatiei, personal sau prin reprezentantul sau (legal ori conventional), exista o certitudine absoluta cu privire la faptul ca aceasta a luat la cunostinta de proces. Aceasta certitudine nu exista in cazul unor comunicari alternative precum afisarea citatiei pe usa destinatarului absent de la domiciliu (art. 92 alin. 4 si art. 921 C. pr. civ.), fiind vorba doar despre o prezumtie ca partea ar fi luat la cunostinta de proces, prezumtie stabilita de lege pentru buna administrare a justitiei.

In conditiile in care comunicarea citatiei catre parte sau reprezentantul sau este certa, iar citatia poarta mentiunea explicita ca partea este prezumata a avea in cunostinta si termenele de judecata ulterioare aceluia pentru care citatia i-a fost inmanata, extinderea termenului in cunostinta si la aceasta situatie este justificata si respecta o proportionalitate justa intre interesul bunei administrari a justitiei si drepturile partii (la contradictorialitatea procesului si la aparare).

In fond, nu este nerezonabil a pretinde partii sa citeasca citatia pe care o primeste si apoi sa depuna minime diligente pentru a afla termenul de judecata ce urmeaza celui comunicat prin citatie. Contrar aparentelor, aceasta situatie nu difera cu nimic de cazul in care partea a fost prezenta la un termen de judecata si a luat la cunostinta in sala de judecata cand va fi urmatorul termen, la care insa nu s-a mai prezentat. Si in aceasta ipoteza, practic partea nu cunoaste termenele de judecata ulterioare – pe care, numai printr-o fictiune, este prezumata a le cunoaste – si trebuie sa depuna diligente firesti pentru a afla termenele de judecata ulterioare celui dat efectiv in cunostinta. Fictiunea legii este explicabila tocmai prin judecata de valoare a legiuitorului, potrivit careia in astfel de situatii partea este obligata sa fie diligenta si sa afle ea insasi termenele ulterioare, iar daca nu o face, trebuie sa suporte consecintele pasivitatii sale.

Mai mult, potrivit art. 153 alin. 2 pct. 5 C. pr. civ. (introdus prin art. I pct. 11 din proiect), instanta poate dispune totusi citarea partii pentru fiecare termen, pentru motive temeinice, cum ar fi situarea domiciliul partii in alta localitate decat cea in care se afla sediul instantei, ori cazul in care pregatirea intelectuala ori starea fizica nu permite partii sa depuna diligentele necesare pentru aflarea noului termen de judecata, ulterior celui dat in cunostinta.

In raport de aceste motive, consider ca reglementarea propusa nu contravine dreptului la un proces echitabil si este de natura sa accelereze procedura de judecata, eliminand situatii in care se constata in mod formal lipsa de procedura cu o parte care a luat la cunostinta de proces, dar a ales sa nu se prezinte in instanta.

3. O modificare binevenita priveste clarificarea faptului ca rolul activ al instantei in materie probatorie are un caracter facultativ si subsidiar, nefiind posibil ca partea care a omis sa propuna si sa administreze probe in conditiile legii sa-si invoce implicit propria culpa in calea de atac, solicitand instantei de control judiciar desfiintarea ori casarea hotararii pentru omisiunea judecatorului de a dispune din oficiu probe (art. 129 alin. 5 si alin. 51 C. pr. civ., in redactarea data prin art. I pct. 7 si 8 din proiect).

Dispozitiile mentionate corespund, in esenta, prevederilor art. 248 din noul Cod de procedura civila.

In conditiile art. 248 alin. 5, daca probele propuse de parti nu sunt suficiente, instanta este obligata sa puna in vedere partilor aceasta imprejurare si sa solicite completarea probelor. Aceasta dispozitie este utila, intrucat da expresie principiului contradictorialitatii si previne surprinderea partilor printr-o hotarare din care ar urma sa afle ca probele pe care le-au propus nu au fost considerate suficiente de instanta. Potrivit art. 248 alin. 5 teza a II-a din noul Cod de procedura civila, instanta poate ordona probe din oficiu, chiar daca partile se impotrivesc. Alin. 6 al aceluiasi articol clarifica insa ca ”Cu toate acestea, partile nu pot invoca in caile de atac omisiunea instantei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus si administrat in conditiile legii.”

Aceasta dispozitie este necesara, intrucat desi in doctrina s-a aratat ca ”judecatorul are posibilitatea de a manifesta un rol activ, in limitele prevazute de lege, insa, in principiu, neexercitarea acestei facultati nu reprezinta un motiv pentru. desfiintarea hotararii” [31],  in practica judiciara sunt frecvente solutiile de desfiintare ori casare (de regula, cu trimitere) pentru pretinsa lipsa de rol activ a primei instante, si aceasta chiar daca este vorba despre probe care nu au fost cerute de parti in termenele si conditiile prevazute de lege.

In acest context se poate aprecia ca chiar si de lege lata aceste solutii raman discutabile, cata vreme din interpretarea sistematica a art. 129 C. pr. civ. rezulta ca este in primul rand obligatia partilor de a-si proba pretentiile si apararile, sa savarseasca actele de procedura (inclusiv cele in materie de probatiune) in conditiile, ordinea si termenele prevazute de lege si sa urmareasca desfasurarea si finalizarea procesului (alin. 1), in vreme ce judecatorul poate, fara a fi nicidecum obligat, sa dispuna din oficiu probe, numai daca el le considera necesare (alin. 5), fara insa ca aceasta facultate sa inlature obligatiile partilor in materie ori regulile privind sarcina probei (pierde procesul cel care, desi ii incumba sarcina de a proba faptul concludent si contestat, nu este in masura sa faca dovada respectivului fapt).

In concluzie, in raport de art. 129 alin. 51 C. pr. civ. (in forma preconizata prin proiect, identica cu art. 248 alin. 6 din noul Cod de procedura civila), apreciez ca nu doar partile, ci nici instanta de control judiciar, din oficiu, nu ar mai putea invoca ”lipsa rolului activ” in materie probatorie, in scopul admiterii caii de atac.

Nu poate fi prin urmare primita opinia exprimata in observatiile Asociatiile Magistratilor din Romania, potrivit careia ”Principiul rolului activ al judecatorului este reglementat prin dispozitii imperative, fiind de ordine publica, situatia in care modificarea propusa nu este de natura a contribui la accelerarea solutionarii cauzelor, instanta avand posibilitatea de a invoca din oficiu incalcarea principiului.

Aceasta opinie ignora atat punctul de vedere exprimat in doctrina de drept procesual civil, potrivit careia lipsa rolului activ nu constituie motiv de apel sau recurs si nu justifica desfiintarea ori casarea hotararii (punct de vedere sustinut de textele de lege relevante din materia cailor de atac, care nu prevad nicaieri desfiintarea hotararii pentru ”lipsa rolului activ” al instantei), cat mai ales formularea fara echivoc a art. 129 alin. 5 C. pr. civ., care dispune ca judecatorul ”poate”, deci nu este obligat, sa dispuna din oficiu administrarea de probe care nu au fost propuse de parti. Totodata, opinia in discutie ignora scopul evident al art. 129 alin. 51 din proiect (respectiv al art. 248 alin. 6 din noul Cod de procedura civila), intrucat a spune ca partile nu pot invoca in caile de atac omisiunea instantei de a dispune din oficiu probe implica in mod necesar si neindoielnic ca nici instanta de control judiciar nu ar putea desfiinta ori casa hotararea atacata pentru acest motiv. Aceasta interpretare se impune, intrucat in caz contrar textul propus nu ar mai produce efectul pe care in mod neindoielnic il urmareste, or legea trebuie interpretata in sensul in care sa produca efecte, iar nu in sensul in care nu ar produce niciun efect (art. 978 C. civ.).

Aceasta reglementare este binevenita pentru ca clarifica raportul dintre principiile disponibilitatii si cel al rolului activ, responsabilizeaza partile sa-si indeplineasca obligatiile ce le incumba si previne trimiterile spre rejudecare pentru completarea probatiunii.

4. Potrivit art. 1321 C. pr. civ. (introdus prin art. I pct. 9 din proiect), ”Pentru judecarea procesului, instanta, tinand seama de imprejurarile cauzei, fixeaza termene scurte, chiar de la o zi la alta. Cand considera necesar, instanta va putea fixa si termene mai indelungate. Dispozitiile art. 153 sunt aplicabile.

Judecatorii vor dispune verificarea efectuarii procedurilor de citare si comunicare dispuse pentru fiecare termen. Cand este cazul, instanta va ordona luarea masurilor de refacere a acestor proceduri. In afara de aceste masuri, instanta va putea dispune ca incunostintarea partilor sa se faca si telefonic, telegrafic, prin fax, posta electronica sau prin orice alt mijloc de comunicare care asigura, dupa caz, transmiterea textului actului supus comunicarii ori instiintarea pentru prezentarea la termen, precum si confirmarea primirii actului, respectiv a instiintarii. Daca incunostintarea s-a facut telefonic, grefierul va intocmi un referat in care va arata modalitatea de incunostintare si obiectul acesteia.

Judecatorii pot stabili pentru parti sau pentru reprezentantii acestora, precum si pentru alti participanti in proces, indatoriri in ceea ce priveste prezentarea dovezilor cu inscrisuri, relatii scrise, raspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 222, asistarea si concursul la efectuarea in termen a expertizelor, precum si orice alte demersuri necesare solutionarii cauzei. Dispozitiile alin. 2 se aplica in mod corespunzator.

Aceste dispozitii constituie un exemplu concret cu privire la cele afirmate in partea introductiva, in sensul ca proiectul contine unele dispozitii nerealiste, care vor genera asteptari ce nu pot fi implinite intr-un termen scurt, din cauza circumstantelor concrete in care isi desfasoara activitatea instantele judecatoresti.

In primul rand, normele cuprinse in proiect nu sunt catusi de putin noi, fiind usor de recunoscut ca legiuitorul a transpus, cu unele modificari, in procedura de drept comun dispozitiile actualelor art. 7204 alin. 3, art. 7206 C. pr. civ., aplicabile in procedura speciala de solutionare a litigiilor in materie comerciala. Ele corespund totodata prevederilor art. 236 din noul Cod de procedura civila, care prevede obligatii similare pentru etapa cercetarii procesului.

In al doilea rand, legiuitorul ar fi trebuit sa aiba in vedere motivele concrete care au facut ca in materia litigiilor comerciale, facultatea de a stabili termene de la o zi la alta nu a fost exercitata. Departe de a se datora relei-vointe sau comoditatii judecatorilor, aceste motive cat se poate de serioase au fost deja explicate in mod amplu si intemeiat [32], motiv pentru care nu voi insista prea mult asupra lor.

Este destul a aminti succint ca salile de judecata ale unei instante sunt, in numeroase localitati, insuficiente pentru ca fiecare judecator sa tina sedinte mai des de o data pe saptamana, ca numarul redus al grefierilor de sedinta face ca uneori nici macar o sedinta saptamanala a fiecarui judecator sa nu fie posibila, ca volumul de activitate si incarcatura de dosare pe judecator nu permit acordarea unor termene atat de scurte, cel putin la instantele mari. Totodata, aplicarea acestor dispozitii ar presupune si diligente sporite din partea partilor si avocatilor acestora, fiind cunoscut ca adesea partile – si avocatii lor –  se opun acordarii unor termene de judecata mai scurte (precum o saptamana sau doua) si solicita termene mai lungi pentru administrarea probelor, pentru a nu mai vorbi despre numeroasele cereri de amanare formulate pentru pregatirea apararii, luarea la cunostinta a inscrisurilor comunicate in sedinta ori consultarea partii reprezentate cu privire la anumite aspecte ivite in cursul procesului (cereri a caror legitimitate principiala nu se vrea a fi contestata, dar pe de alta parte este clar ca uzantele mediului nostru juridic nu sunt tocmai propice unei solutionari foarte rapide a cauzelor).

Mai mult, din art. 1321 alin. 1 C. pr. civ., in forma preconizata, rezulta ca termenele scurte, de la o zi la alta, presupun cu necesitate ca ambele parti sa aiba termenul in cunostinta; daca cel putin una din partile legal citate nu se prezinta la proces, ceea ce se intampla foarte frecvent, inclusiv in materie comerciala, ea trebuie citata din nou, iar efectuarea procedurii de citare dureaza minim 2 saptamani in aceeasi localitate si o luna in alte localitati, in conditiile lipsei notorii de agenti procedurali, procedura de citare fiind efectuata prin posta (ale carei servicii lasa uneori de dorit, nefiind rare situatiile in care, bunaoara, citatia adresata unei persoane juridice este semnata ilizibil de un ”nepot” sau alta ”ruda” a destinatarului!).

In ce priveste art. 1321 alin. 2, aplicarea acestor dispozitii presupune ca partea sa se fi prezentat cel putin odata la proces (caz in care are oricum termen in cunostinta, conform art. 153 alin. 1 C. pr. civ.) ori sa fi comunicat in scris (prin cererea de chemare in judecata, intampinare sau alt act de procedura) datele necesare pentru citarea prin telefon, fax sau posta electronica. Nu ar fi lipsit de interes sa se reflecteze asupra instituirii unei obligatii a partilor de a comunica astfel de date, in aceleasi conditii in care trebuie sa-si indice si domiciliul.

Revenind la situatia in care cel putin una din parti nu are termen in cunostinta, se constata ca in aceasta ipoteza atat codul in vigoare, cat si proiectul aici discutat nu ofera solutii care sa permita acordarea unor termene de la o zi la alta.

Potrivit art. 157 C. pr. civ., pricinile in care procedura este indeplinita si care nu se pot judeca din lipsa de timp vor fi amanate, la cererea uneia din parti, la un termen scurt pentru cand partile nu se vor mai cita. Aceste pricini se vor judeca cu precadere.

In doctrina s-a aratat ca acest text dispenseaza instanta de citarea partii care nu are termen in cunostinta conform art. 153 alin. 1 C. pr. civ., insa numai daca amanarea se dispune pentru ca o anumita cauza nu poate fi judecata din lipsa de timp (de exemplu, s-a depasit o ora inaintata a zilei), iar nu din alte cauze [33].

Ca urmare, de regula daca judecata se amana, partea care nu are termen in cunostinta trebuie citata, iar citarea necesita un anumit interval de timp, in orice caz mai mare decat cateva zile; totodata, daca partea nu s-a prezentat niciodata in instanta, de regula nu este posibila citarea sa prin telefon, fax sau e-mail, din lipsa datelor necesare.

Proiectul nu adauga nimic la art. 157 C. pr. civ., text oricum foarte rar aplicat in practica, si care nu poate fi asadar invocat pentru a justifica ideea termenelor ”de la o zi la alta”.

Apreciez ca art. 1321 alin. 1 C. pr. civ. nu-si are locul intr-o lege cu caracter provizoriu, a carei menire nu poate fi decat de a adopta anumite masuri aplicabile imediat, pentru judecarea mai rapida a proceselor, in acord cu solutiile noului Cod de procedura civila. Acele norme care necesita o perioada indelungata pentru a fi aplicate in mod practic trebuie sa intre in vigoare doar odata cu noul Cod de procedura civila, nu fara a fi insotite de investitii considerabile in sediile instantelor si de o schimbare majora de cultura organizationala si, cel putin in parte, de noi resurse umane.

5. Unele modificari (timide) sunt aduse si in ce priveste preschimbarea termenului de judecata.

Potrivit art. 153 alin. 2 si 3 C. pr. civ., in redactarea data prin art. I pct. 13 si 14 din proiect, ”(2) Termenul luat in cunostinta sau pentru care au fost trimise citatiile nu poate fi preschimbat decat pentru motive temeinice si cu citarea partilor. Citarea acestora se face in termen scurt, in camera de consiliu. Solutionarea cererii de preschimbare a termenului de judecata este de competenta completului de judecata.

(3) In cazul in care la termenul fixat instanta nu-si poate desfasura activitatea de judecata din cauza unor motive obiective, judecatorul va dispune preschimbarea termenului din oficiu, fara citarea partilor. Acestea, insa, de indata, vor fi citate pentru noul termen fixat. Dispozitiile art. 1321 alin. 2 sunt aplicabile.

Aceste dispozitii corespund in esenta prevederilor art. 225 din noul Cod de procedura civila. Cu toate acestea, apreciez ca ar fi fost preferabil ca atat in noul cod, cat si in legea ”micii reforme” sa se prevada ca preschimbarea termenului se va face fara citarea partilor, prin incheiere motivata, pentru motive temeinice.

Citarea partilor constituie un formalism excesiv si face ca adesea institutia preschimbarii termenului sa fie ineficienta (daca timpul necesar pentru citarea partilor conform art. 153 alin. 1 C. pr. civ. in vigoare, precum si timpul necesar pentru citarea partilor cu mentiunea noului termen acordat ajung sa egaleze ori chiar sa depaseasca termenul stabilit initial).

Totodata, la alin. 3 este preferabil ca ipoteza normei sa se refere la situatia in care activitatea nu poate fi desfasurata in cauza respectiva, de exemplu pentru ca expertul a cerut un nou termen pentru depunerea raportului de expertiza, fiind evident ca mentinerea termenului stabilit initial nu mai este utila.

6. In mod judicios, hotararea prin care instanta isi declina competenta nu va mai fi supusa niciunei cai de atac, dosarul urmand a fi trimis de indata instantei ori organului de jurisdictie competent (art. 158 alin. 3 C. pr. civ., in redactarea data prin art. I pct. 15 din proiect).

Actualul sistem procesual este incoerent, intrucat permite atacarea cu recurs a declinatorului de competenta, fara insa ca instanta de trimitere sa fie legata de solutia pronuntata, aceasta avand la randul sau posibilitatea de a-si declina competenta si de a provoca un conflict negativ de competenta. Posibilitatea de a ataca separat cu recurs hotararea de declinare a competentei este asadar inutila, fiind o sursa de tergiversare a solutionarii cauzelor.

In aceste conditii, legiuitorul noului Cod de procedura civila avea doua optiuni: fie de a suprima calea de atac la hotararea de declinare a competentei si sa mentina institutia conflictului de competenta, fie sa suprime conflictul de competenta si sa confere caracter obligatoriu hotararii de declinare, odata ce aceasta a devenit irevocabila prin respingerea recursului, ori prin nerecurare.

Prin art. 127 alin. 3, art. 128 si art. 130 din noul Cod de procedura civila s-a ales prima solutie, hotararea de declinare a competentei nefiind supusa niciunei cai de atac. Conflictele de competenta sunt, ca si in prezent, de competenta instantei ierarhic superioare comune.

Solutia propusa prin proiect corespunde asadar noului Cod de procedura civila si este una judicioasa.

7. O modificare semnificativa, care anticipeaza dispozitiile corespunzatoare cuprinse in art. 135 si 126 din noul Cod de procedura civila, priveste conditiile de invocare a exceptiei de necompetenta.

Astfel, potrivit art. I pct. 17 si 18 din proiect, reglementarea relevanta va avea urmatorul continut:

Art. 159. – Necompetenta este de ordine publica sau privata.

Necompetenta este de ordine publica:

1. in cazul incalcarii competentei generale, cand procesul nu este de competenta instantelor judecatoresti;

2. in cazul incalcarii competentei materiale, cand procesul este de competenta unei instante de alt grad;

3. in cazul incalcarii competentei teritoriale exclusive, cand procesul este de competenta unei alte instante de acelasi grad si partile nu o pot inlatura.

In toate celelalte cazuri, necompetenta este de ordine privata.

Art. 1591 – Necompetenta generala a instantelor judecatoresti poate fi invocata de parti ori de catre judecator in orice stare a pricinii.

Necompetenta materiala si teritoriala de ordine publica poate fi invocata de parti ori de catre judecator la prima zi de infatisare in fata primei instante, dar nu mai tarziu de inceperea dezbaterilor asupra fondului.

Necompetenta de ordine privata poate fi invocata doar de catre parat prin intampinare sau, cand intampinarea nu este obligatorie, cel mai tarziu la prima zi de infatisare.

Asupra dispozitiilor corespunzatoare din noul Cod de procedura civila, care au fost preluate ad litteram de proiectul ”micii reforme”, am formulat observatii cu alta ocazie [34], considerand in esenta ca aceasta reglementare este una judicioasa si necesara, fiind in concordanta si cu solutii existente de mult timp in dreptul comparat (spre exemplu, procedura civila franceza, respectiv cea germana).

Partile se pot afla in situatia in care, desi au parcurs doua grade de jurisdictie in fond, in cadrul carora doua instante succesive au statuat asupra fondului litigiului, in urma administrarii de probe si a dezbaterii contradictorii a situatiei de fapt si a dreptului aplicabil, instanta de recurs poate, chiar si din oficiu, sa dea o alta calificare raportului juridic litigios (de exemplu, sa considere ca este vorba despre un litigiu comercial, nu unul civil, ori un litigiu de contencios administrativ, nu unul de munca), iar in loc sa statueze asupra fondului, sa caseze ambele hotarari pentru considerentul de ordin formal al necompetentei, si sa trimita cauza spre rejudecare instantei pe care o considera competenta (art. 162, art. 312 alin. 6 C. pr. civ.).

Totodata, este posibil ca partea care a pierdut ”pe fond” la prima instanta, eventual si in apel, sa invoce in calea de atac necompetenta instantei care a solutionat fondul, cu singurul scop de a obtine desfiintarea hotararii neconvenabile si de a temporiza judecata, eventual pentru mai multi ani, ca urmare a reluarii intregului ciclu procesual, si aceasta chiar daca temeiurile exceptiei de necompetenta ii erau cunoscute de la inceputul procesului, neexistand practic nicio sanctiune pentru invocarea dilatorie a exceptiei de necompetenta.

Trebuie instituit asadar un echilibru intre necesitatea dezlegarii eventualelor probleme controversate privind competenta (probleme care sunt numeroase si au determinat divergente jurisprudentiale profunde si persistente, care la randul lor au general numeroase conflicte de competenta si casari pentru necompetenta) si dreptul constitutional al partilor la solutionarea cauzei lor intr-un termen rezonabil.

Procesul nu constituie un scop in sine, ci este un mijloc pentru realizarea unor drepturi subiective sau interese legitime incalcate sau contestate;  pentru partea interesata nu este totuna daca dreptul subiectiv dedus judecatii este realizat intr-un termen rezonabil ori cu mare intarziere, existand cazuri in care castigarea tardiva a procesului ar putea sa nu mai prezinte nicio utilitate pentru parte.

Tot interesul general se opune si aglomerarii excesive a jurisdictiilor, ca urmare a incidentelor procedurale cu privire la competenta instantelor.

Este prin urmare necesara reglementarea unei proceduri de judecata ”fluente”, care sa descurajeze abuzul de drept si sa impuna atat partilor, cat si instantei judecatoresti sa invoce neregularitatile procedurale intr-un stadiu cat mai timpuriu al procesului, iar pe de alta parte, sa asigure stabilitatea raportului juridic procesual, dupa ce s-a intrat in cercetarea si dezbaterea fondului.

Interesul public este suficient ocrotit prin posibilitatea ca partile ori instanta din oficiu sa invoce necompetenta de ordine publica pana la inceperea dezbaterilor asupra fondului, in fata primei instante.

In raport de aceste considerente, apreciez ca punctul de vedere transmis de Consiliul Superior al Magistraturii catre forul legislativ, prin care se propune mentinerea reglementarii actuale [35], nu tine cont de solutia similara existenta in noul Cod de procedura civila, ca si de argumentele care sustin aceasta solutie, indeosebi evitarea situatiei ca munca depusa de una, eventual chiar doua instante de fond (dupa cum se stie, sunt instante de fond prima instanta si instanta de apel, avand competenta de a solutiona intreaga cauza sub toate aspectele, in fapt si in drept) sa fie aneantizata ca urmare a invocarii tardive a exceptiei de necompetenta, fie aceasta si de ordine publica.

Este dimpotriva normal ca instanta sa-si verifice competenta inainte de a trece la administrarea de probe si la dezbaterea fondului (a se vedea si art. 137 alin. 1 C. pr. civ. in vigoare), dar si ca partile sa invoce eventualele exceptii de necompetenta in limine litis, iar nu la un moment ulterior, ales in mod discretionar in functie de evolutia – favorabila sau nu – a procesului.

In aceasta ordine de idei, este judicioasa propunerea formulata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, avand ca obiect inserarea unor noi alineate la art. 159 C. pr. civ., potrivit carora ”(4) La prima zi de infatisare, judecatorul este obligat, din oficiu, sa verifice si sa stabileasca daca instanta sesizata este competenta general, material si teritorial sa solutioneze pricina, consemnand in cuprinsul incheierii de sedinta temeiurile de drept pentru care constata competenta instantei sesizate.

(5) Verificarea competentei potrivit alin. 4 nu impiedica formularea exceptiilor de necompetenta in cazurile si conditiile prevazute de alin. 1-3, asupra carora judecatorul se va pronunta prin incheiere interlocutorie.”.

Consider ca obligatia verificarii din oficiu a competentei, in limine litis, este o solutie utila pentru a asigura respectarea regulilor de competenta. Desigur, aceasta nu inseamna ca judecatorul ar putea invoca din oficiu exceptia necompetentei, atunci cand aceasta este de ordine privata.

Diferentierea intre exceptia necompetentei generale, pe de-o parte, si exceptia necompetentei materiale ori teritoriale de ordine publica, pe de alta parte, este de asemenea judicioasa si necesara, intrucat ”se poate accepta ca o cauza de competenta instantelor judecatoresti sa fie solutionata de alta instanta decat cea desemnata de lege (ca urmare a neinvocarii necompetentei in termenul legal), de vreme ce procesul a avut totusi loc in fata unei instante independente si impartiale [36], in temeiul si cu respectarea unor reguli menite sa asigure echitatea procedurii si egalitatea armelor; in aceste cazuri, principiile fundamentale ale statului de drept nu sunt cu nimic afectate; dimpotriva, unul din aceste principii, respectiv dreptul fundamental la un proces echitabil, desfasurat intr-un termen rezonabil (art. 21 alin. 3 din Constitutie, art. 6 par. 1 din Conventie) ar trebui sa se opuna anularii procedurii astfel urmate si a hotararii pronuntate, doar ca urmare a constatarii tardive a nerespectarii regulilor de competenta, fie ele si absolute.

Aceleasi principii fundamentale pentru un stat de drept se opun insa ca o instanta judecatoreasca sa-si aroge atributii ce apartin celorlalte puteri constituite in stat, exercitand, spre exemplu, direct sau indirect, prerogative de legiferare; in asemenea situatii, nu este de conceput ca neregularitatea decurgand din depasirea atributiilor puterii judecatoresti sa se acopere prin neinvocarea ei intr-un anumit termen [37].

Desi a fost exprimata obiectia neconcordantei modificarilor propuse cu C. pr. civ. in vigoare, apreciez ca art. 1591 C. pr. civ. (in forma propusa prin proiect), constituie o norma speciala in raport cu art. 108 alin. 1 C. pr. civ. (care prevede ca nulitatile absolute pot fi ridicate in orice stare a pricinii) si cu art. 136 C. pr. civ. (care permite invocarea in orice stare a pricinii a exceptiilor de ordine publica) si deroga de la aceste dispozitii cu caracter general, in virtutea principiului specialia generalibus derogat.

8. Mai multe dispozitii ale proiectului, majoritatea preluate din noul Cod de procedura civila, urmaresc reglementarea mai eficienta a apelului si recursului si limitarea severa a posibilitatii de a trimite cauzele spre rejudecare.

Aceste reglementari inlatura o cauza frecventa de incalcare a dreptului partilor la solutionarea cauzei lor in mod echitabil si intr-un termen rezonabil (art. 21 alin. 3 din Constitutie, art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului), sanctionata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului in cauza Carstea si Grecu vs. Romania. In aceasta cauza, din pacate insuficient receptata in jurisprudenta si in doctrina, Curtea a constatat incalcarea art. 6 par. 1 din Conventie, sub aspectul depasirii termenului rezonabil de solutionare a cauzei, si a statuat, cu deplin temei, ca repetarea casarilor cu trimitere, ca urmare a erorilor comise de instantele inferioare, ”denota o deficienta de functionare a sistemului judiciar”. Curtea a retinut, ca o circumstanta agravanta pentru incalcarea dreptului la un proces echitabil, ca ”trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la nesfarsit, deoarece nicio prevedere legala nu ii putea pune capat.”

Concluzia care se impune este ca trimiterea repetata a cauzei spre rejudecare este incompatibila cu dreptul partilor la solutionarea cauzelor lor intr-un termen rezonabil. Partile nu trebuie sa suporte consecintele erorilor comise de instantele care au judecat procesul, prin prelungirea nejustificata a ciclului procesual, ele avand interesul legitim al solutionarii rapide a litigiului cu care au investit instanta.

Dispozitiile din Noul Cod de procedura civila si din proiectul de lege aici discutat care limiteaza posibilitatea de a trimite cauza spre rejudecare, intarind efectul devolutiv al apelului si solutia casarii cu retinere in recurs, sunt asadar binevenite.

A. In primul rand, trebuie avute in vedere dispozitiile art. 297 alin. 1 C. pr. civ. (in redactarea data prin art. I pct. 21 din proiect), potrivit carora ”in cazul in care se constata ca, in mod gresit, prima instanta a solutionat procesul fara a intra in judecata fondului ori judecata s-a facut in lipsa partii care nu a fost legal citata, instanta de apel va anula hotararea atacata si va judeca procesul, evocand fondul. Cu toate acestea, instanta de apel va anula hotararea atacata si va trimite cauza spre rejudecare primei instante sau altei instante egale in grad cu aceasta din aceeasi circumscriptie, in cazul in care partile au solicitat in mod expres luarea acestei masuri prin cererea de apel ori prin intampinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusa o singura data in cursul procesului. Dezlegarea data problemelor de drept de catre instanta de apel, ca si necesitatea administrarii unor probe sunt obligatorii pentru judecatorii fondului.

Modificarea propusa preia intocmai dispozitiile art. 474 alin. 3 din noul Cod de procedura civila. Aceasta reglementare este una nuantata si judicioasa, dand eficienta efectului devolutiv al apelului. In esenta este vorba despre un compromis intre solutia actuala, a trimiterii cauzei spre rejudecare, solutie profund criticabila si care nu tine cont de specificul apelului (transformandu-l intr-un al doilea recurs)[38] si solutia adoptata prin OUG nr. 138/2000, aceea a evocarii fondului in ipotezele avute in vedere de art. 297 alin. 1 C. pr. civ.

Personal, consider ca solutia evocarii fondului de catre instanta de apel, fara exceptii, este cea mai adecvata din punct de vedere strict juridic [39]. Cu toate acestea, respectiva solutie risca sa fie puternic contestata, mai ales de judecatorii de la instantele de control judiciar, urmare a temerii ca prima instanta va admite mult mai facil exceptii procesuale peremptorii (simetric invers, in reglementarea actuala se constata ca desfiintarea cu trimitere spre rejudecare se dispune mult prea facil!) [40].

Reglementarea cuprinsa in art. 474 alin. 3 din noul Cod de procedura civila constituie un compromis adecvat si realist; este de sperat ca in aceste conditii si reglementarea legala va fi mai stabila, fara a fi supusa fluctuatiilor regretabile din ultimii ani.

Se pot face unele observatii succinte cu privire la structura articolului in discutie, fiind strans legate si de modificarile preconizate prin ”mica reforma”.

In cazul in care procesul a fost solutionat fara ca prima instanta sa intre in judecata fondului, ori in lipsa partii nelegal citate (in acest caz, numai daca partea respectiva a formulat apel, intrucat neregularitatea trebuie invocata in conditiile art. 108 alin. 3 C. pr. civ.), regula este anularea hotararii si evocarea fondului (revenindu-se astfel, in principiu, la solutia adoptata prin OUG nr. 138/2000).

Cu titlu de exceptie, in aceste ipoteze cauza va fi totusi trimisa spre rejudecare primei instante, daca sunt indeplinite urmatoarele conditii cumulative:

a) una din parti a cerut luarea acestei masuri, prin cererea de apel sau prin intampinare. Desi aceasta prevedere a generat nedumeriri [41], este suficient a observa ca trimiterea spre rejudecare nu are niciun sens, daca partile nu o cer, ci dimpotriva, consimt la evocarea fondului de catre instanta de apel, pentru solutionarea mai rapida a raportului juridic litigios.

Asa fiind, simpla cerere a partii nu este suficienta pentru a se dispune rejudecarea fara indeplinirea celorlalte conditii prevazute de lege, fiind vorba doar despre o conditie suplimentara pentru ca, chiar in prezenta conditiilor mentionate, trimiterea spre rejudecare sa nu fie dispusa automat si fara a tine seama de optiunea legitima a partilor ca fondul sa fie evocat pentru prima oara in apel, pentru scurtarea duratei procesului. Cu alte cuvinte, impotriva vointei partilor nu va putea fi dispusa solutia trimiterii spre rejudecare, pagubitoare din punctul de vedere al duratei procesului si al cheltuielilor suportate de parti.

b) cauza nu a mai fost anterior trimisa spre rejudecare, indiferent de motiv. Asadar, chiar daca exista premisele trimiterii spre rejudecare si cererea corespunzatoare a unei parti, instanta de apel poate dispune aceasta solutie o singura data in cursul procesului; in noul ciclu procesual, ea este obligata sa evoce fondul in toate cazurile, si aceasta chiar daca s-ar ivi o noua cauza de trimitere spre rejudecare.

In ce priveste semnificatia sintagmei ”solutionarea procesului fara a intra in judecata fondului”, de lege lata s-a apreciat in doctrina ca ”instanta nu cerceteaza fondul atunci cand pronunta solutia in temeiul unei exceptii procesuale, omite sa se pronunte asupra unei cereri, ori da altceva decat s-a cerut.” [42].

B. In sistemul noului Cod de procedura civila, respectiv cel al proiectului ”micii reforme”, omisiunea pronuntarii asupra unei cereri principale, accesorii ori incidentale nu mai constituie insa motiv de apel, respectiv de recurs si deci nu mai justifica trimiterea spre rejudecare, intrucat intr-o asemenea ipoteza partea este obligata sa ceara completarea hotararii, fiind eliminat concursul actual, nejustificat, dintre posibilitatea de a cere completarea hotararii, pe de-o parte, si posibilitatea de a formula apel sau recurs, pe de alta parte, daca instanta a omis sa se pronunte asupra unei cereri deduse judecatii. Solutia proiectului, preluata din noul Cod de procedura civila, elimina o cauza foarte frecventa a trimiterii cauzei spre rejudecare de catre instanta de apel ori recurs, fiind de natura sa evite tergiversari ale judecatii, imputabile instantelor.

Reglementarea in discutie a fost propusa de multa vreme in doctrina [43] si este totodata necesara, intrucat, de lege lata, potrivit legii, doctrinei si jurisprudentei, in caz de minus petita, partea poate formula atat cerere de completare a hotararii, cat si apel sau recurs, caz in care instanta de control judiciar este obligata sa trimita cauza spre rejudecare, intrucat nu s-a cercetat (complet) fondul cauzei [44]. Nu se vede insa de ce cauza ar trebui intai sa ajunga in fata instantei superioare de control si abia apoi sa se intoarca la prima instanta pentru completarea judecatii, in loc sa se ceara direct completarea hotararii.

Astfel, potrivit art. 2812bis, introdus prin art. I pct. 20 din proiect, ”Indreptarea, lamurirea, inlaturarea dispozitiilor contradictorii sau completarea hotararii nu poate fi ceruta pe calea apelului sau recursului, ci numai in conditiile art. 281-2812.” Textul corespunde intocmai prevederilor art. 439 din noul Cod de procedura civila.

Asa fiind, singura ipoteza in care instanta ”a solutionat procesul fara a intra in judecata fondului”, in sensul reglementarilor preconizate, este admiterea gresita a unei exceptii procesuale peremptorii.

C. Modificarile preconizate privesc si solutiile ce pot fi pronuntate de instanta de recurs, precum si etapa rejudecarii fondului dupa casarea cu retinere.

Dupa cum se stie, art. 312 alin. 4 C. pr. civ. impune tribunalelor si curtilor de apel ca dupa casare sa rejudece cauza in fond, regula fiind asadar casarea cu retinere. Art. 312 alin. 5 C. pr. civ. permite casarea cu trimitere doar atunci cand judecata a avut loc in lipsa partii (recurente) nelegal citate atat la administrarea probelor, cat si la dezbaterea fondului (a), respectiv atunci cand instanta a carei hotarare este recurata a solutionat procesul fara a intra in cercetarea fondului (b).

Cu toate acestea, avand in vedere ca de lege lata nu se prevede expres posibilitatea administrarii oricaror probe dupa casarea cu retinere, in practica este uzuala casarea cu trimitere ori de cate ori sunt necesare si alte probe decat cea cu inscrisuri, prin interpretarea extensiva a art. 312 alin. 5 C. pr. civ.

Pentru a solutiona aceasta problema frecventa in practica judiciara, art. 315 alin. 31 C. pr. civ. (introdus prin art. I pct. 25 din proiect) prevede ca In cazul rejudecarii dupa casare, cu retinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevazute de lege”.

Potrivit expunerii de motive, “solutia casarii cu trimitere spre rejudecare se impune doar in cazul in care judecata in fond lipseste efectiv. Modificarea propusa urmareste sa evite situatia in care, desi prima instanta ori instanta de apel au judecat in fond, instanta de recurs trimite spre rejudecare pentru ca sunt necesare probe noi, altele decat inscrisurile, <fortandu-se> astfel prevederile art. 312 alin. 5 din Codul de procedura civila in vigoare.

Reglementarea propusa este judicioasa, fiind preluate dispozitiile art. 495 alin.4 din noul Cod de procedura civila.

Totodata, art. 312 alin. 61 C. pr. civ. (introdus prin art. I pct. 24 din proiect), prevede ca “Casarea cu trimitere poate fi dispusa o singura data in cursul procesului. In cazul unei noi casari, dupa rejudecarea cauzei potrivit alin. 5, precum si dupa judecarea cauzei in cazul casarii pentru lipsa de competenta, tribunalele si curtile de apel vor rejudeca cauza in fond, dispozitiile alin. 4 fiind aplicabile”.

In mod corect este limitata posibilitatea instantei de recurs de a trimite cauza spre rejudecare primei instante (atunci cand apelul este suprimat) ori instantei de apel, o asemenea solutie fiind admisibila o singura data; in acest mod se elimina o cauza foarte frecventa de prelungire a ciclului procesual, chiar mai frecventa decat trimiterea spre rejudecare de catre instanta de apel, mai ales avand in vedere ca, in conditiile art. 2821 C. pr. civ. si a altor dispozitii legale speciale, sunt foarte numeroase situatiile in care hotararea primei instante este supusa numai recursului.

Ca urmare, indiferent daca trimiterea spre rejudecare s-a dispus pentru necercetarea fondului, pentru lipsa partii nelegal citate ori pentru necompetenta instantei a carei hotarare a fost recurata, cu ocazia judecarii celui de-al doilea recurs, declarat impotriva hotararii subsecvente a instantei de fond, nu mai este posibila decat casarea cu retinere (chiar daca s-ar ivi noi motive de trimitere, in sensul art. 312 alin. 5 C. pr. civ.), instanta de recurs avand posibilitatea administrarii oricarei probe dupa casarea cu retinere.

Desigur, aceste reglementari se aplica doar recursurilor solutionate de tribunale si de curtile de apel, nu si celor date in competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie, in privinta careia casarea cu trimitere la instanta de apel ramane regula, potrivit art. 314 C. pr. civ.

Apreciez ca modificarile aici discutate vor avea indiscutabil efectul scurtarii duratei proceselor, fiind printre cele mai importante ale proiectului ”micii reforme”.

9. Reintroducerea incuviintarii executarii silite de catre instanta de executare, prin OUG nr. 42/2009 pentru modificarea Codului de procedura civila [45], ca urmare a deciziei nr. 458/2009 a Curtii Constitutionale [46], decizie profund criticabila, contestata pe drept cuvant in literatura de specialitate [47] si de catre practicieni, a fost insotita de numeroase probleme in practica instantelor judecatoresti, privitoare la competenta instantei de executare in raport de forma de executare pentru care s-a cerut incuviintarea (art. 373 alin. 1 si 2 si art. 3731 C. pr. civ.), probleme care s-au adaugat cresterii impresionante a volumului de activitate, datorata numarului foarte mare de dosare avand ca obiect incuviintarea executarii silite.

Situatia este grava indeosebi in municipiul Bucuresti, intrucat, desi executorii judecatoresti au competenta de a efectua acte executionale pe tot teritoriul orasului, competenta instantei de executare este limitata la unul din cele 6 sectoare; ca atare, competenta teritoriala a instantei de executare trebuie determinata prin raportare la forma de executare silita aleasa (executare silita mobiliara, imobiliara, prin poprire, ori executare silita directa) si, cel mai frecvent, prin raportare la locul situarii bunurilor mobile si imobile ale debitorului, respectiv la domiciliul sau sediul tertului poprit.

Ca urmare, in masura in care executorul judecatoresc vrea sa execute silit bunurile debitorului situate pe intregul teritoriu al municipiului Bucuresti, ori sa infiinteze poprirea asupra conturilor detinute de debitor la unitatile bancare din Bucuresti, este tinut sa solicite tuturor celor 6 judecatorii de sector incuviintarea executarii silite, situatie irationala si profund pagubitoare atat pentru creditorul urmaritor, cat si pentru instantele de executare din Bucuresti, care au fost sufocate de mii sau chiar zeci de mii de dosare (indraznesc sa spun ca in mod inutil, intrucat putinele executari silite incepute fara respectarea conditiilor prevazute de lege sunt oricum supuse cenzurii instantei pe calea contestatiei la executare, remediu judiciar accesibil si cu caracter efectiv, si care era intrutotul suficient, mai ales daca se ia in considerare si posibilitatea  suspendarii executarilor silite ce apar a fi nelegale).

Proiectul cauta sa rezolve cel putin in parte aceste probleme. In primul rand, prin modificarea adusa art. 373 alin. 1 C. pr. civ., competenta teritoriala a executorului judecatoresc este extinsa la nivelul circumscriptiei curtii de apel in care isi desfasoara activitatea. In al doilea rand, din art. 3731 alin. 1-3 C. pr. civ., in forma propusa prin proiect, rezulta ca nu este necesara decat o singura incuviintare a executarii silite, care este valabila pentru toate modalitatile de executare silita prevazute de lege, ca si pentru titlurile executorii emise in cursul procedurii de executare silita (este vorba despre procesul-verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, conform art. 3717 alin. 4 C. pr. civ.).

Pentru a evita orice interpretare potrivit careia ar fi in continuare necesara incuviintarea executarii silite de catre fiecare instanta in circumscriptia careia se fac acte de executare, o modificare minimala ar fi ca art. 3731 alin. 2  sa fie completat cu o teza distincta, in care sa se prevada ca ”Incheierea de incuviintare a executarii silite permite creditorului sa ceara executorului judecatoresc sa faca acte de executare in toata circumscriptia curtii de apel.

Noul Cod de procedura civila prevede o solutie mai simpla si mai clara, intrucat prevede ca instanta de executare este judecatoria in circumscriptia careia se afla biroul executorului judecatoresc care face executarea (art. 641 alin. 1 din noul Cod de procedura civila), identificarea instantei de executare fiind asadar facila, independent de forma de executare silita aleasa. Totodata, este reglementata competenta teritoriala a executorului judecatoresc, care se raporteaza in esenta la circumscriptia curtii de apel in care va avea loc executarea silita, fiind inserate inclusiv dispozitii cu privire la situatia mutarii bunurilor mobile urmarite, pe parcursul executarii silite (art. 642 din noul Cod de procedura civila). Se prevede totodata expres ca ”in municipiul Bucuresti, incuviintarea executarii silite permite creditorului sa ceara executorului judecatoresc sa faca acte de executare pe tot cuprinsul municipiului.” (art. 656 alin. 5 din noul Cod de procedura civila).

Reglementarea cuprinsa in noul Cod de procedura civila rezolva si o alta problema, existenta de lege lata si pentru care nici proiectul ”micii reforme” nu ofera solutii, respectiv eliminarea posibilitatii ca mai multe judecatorii sa constituie ”instante de executare” si sa solutioneze contestatii paralele, care pun in discutie aceleasi probleme de drept.

Spre exemplu, daca executorul judecatoresc infiinteaza poprirea asupra conturilor detinute de debitor la unitati bancare situate in 3 sectoare ale mun. Bucuresti, debitorul care contesta executarea silita insasi – invocand, spre exemplu, lipsa titlului executoriu, stingerea creantei prin plata, prescriptia executarii silite, nelegalitatea cheltuielilor de executare silita si altele asemenea – se poate adresa tuturor celor 3 judecatorii de sector in raza carora se afla tertii popriti (care sunt instante de executare, prin raportare la art. 373 alin. 1 si 2 C. pr. civ.), iar prudenta chiar reclama sa procedeze in acest mod.

Intrucat actele de executare contestate (respectiv adresele de infiintare a popririi) sunt cel putin in parte diferite, nu pare a exista litispendenta in sensul art. 163 C. pr. civ., ci conexitate in sensul art. 164 din acelasi cod, insa orientarea practicii judiciare este ca in aceasta materie regulile de competenta teritoriala sunt de ordine publica, astfel incat nu este posibila conexarea (solutie desprinsa din interpretarea art. 164 alin. 4 C. pr. civ.), de unde rezulta ca cele 3 contestatii se vor solutiona in paralel, fiind foarte posibila pronuntarea unor solutii divergente. Ca o asemenea situatie este profund pagubitoare pentru parti, respectiv pentru prestigiul si buna administrare a justitiei, nu mai trebuie demonstrat.

Sub imperiul reglementarilor cuprinse in noul Cod de procedura civila, instanta de executare este una singura, respectiv instanta in a carei circumscriptie teritoriala se afla sediul biroului executorului judecatoresc, toate contestatiile si celelalte incidente procedurale de competenta instantei de executare fiind concentrate la o singura instanta, usor determinabila. Ramane desigur ca instanta de executare sa verifice daca executorul judecatoresc si-a respectat propria competenta teritoriala si, in caz negativ, sa anuleze executarea silita (art. 642 din noul Cod de procedura civila), insa diferitele modalitati de executare silita la care creditorul poate recurge, potrivit legii, nu vor mai determina incertitudini privind determinarea instantei de executare. In acest mod, certitudinea juridica data de reguli clare de competenta va profita atat partilor cat si instantelor judecatoresti.

In mod criticabil, in proiect se propune un termen de numai 3 zile pentru solutionarea cererii de incuviintare a executarii silite (art. 3731 alin. 2 C. pr. civ.), ignorandu-se cu totul numarul foarte mare al acestor dosare si imposibilitatea fizica de solutionare a lor intr-un termen atat de scurt. Incuviintarile de executare silita sunt, de cele mai multe ori, dosare cu o complexitate redusa, nu mai putin insa judecarea lor necesita timp, mai ales cand o ”sedinta” de incuviintari cuprinde uneori chiar si 100 de dosare. Exista numeroase alte dosare aflate pe rolul instantei si activitati care trebuie desfasurate de judecator (studiul dosarelor din sedinta de judecata, conducerea sedintei, deliberarea si pronuntarea hotararilor, motivarea solutiilor pronuntate s.a.) care nu pot fi pur si simplu sacrificate, ori plasate pe planul al doilea, doar din cauza presiunii apreciabile exercitate de mediul executorilor judecatoresti pentru ca aceste dosare sa fie solutionate foarte rapid [48].

Este desigur legitim interesul creditorului de a putea pune in executare cat mai curand posibil titlul executoriu si acesta a fost si sensul eliminarii formalitatii incuviintarii executarii silite, prin Legea nr. 459/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura civila [49]. Daca insa aceasta formalitate a fost reintrodusa, trebuie sa se tina cont de problemele concrete cu care se confrunta instantele judecatoresti, fara a mai adauga in dreptul pozitiv inca un termen ”de recomandare” rupt de realitate si irealizabil. Consider asadar ca un termen de 15 zile ar fi preferabil, existand, in principiu, posibilitatea respectarii lui, mai ales in contextul celorlalte modificari preconizate in aceasta materie.

In final, precizez ca poate ar fi utila o reflectie asupra unificarii procedurilor de investire cu formula executorie, acolo unde ea este inca ceruta de lege, si a incuviintarii executarii silite, nefiind firesc ca, bunaoara, cu privire la un bilet la ordin sau un contract de asistenta juridica sa se desfasoare nu mai putin de doua proceduri judiciare, care presupun constituirea unor dosare distincte si pronuntarea mai multor incheieri de catre instanta.

10. Retin atentia si urmatoarele modificari:

A. In materie comerciala, se elimina procedura concilierii directe, ca procedura obligatorie, prealabila sesizarii instantei judecatoresti. Solutia este justificata, intrucat aceasta procedura nu si-a atins scopul urmarit de legiuitor, fiind dimpotriva un obstacol suplimentar in calea sesizarii instantei, nerespectarea (intocmai) a procedurii impuse de lege fiind adesea invocata in mod dilatoriu, doar pentru a obtine o amanare a judecatii pe fond.

In locul acestei proceduri, art. 7201 (in redactarea data prin art. I pct. 36 din proiect) ar urma sa prevada ca partile pot solutiona litigiul comercial evaluabil in bani prin mediere, fiind instituita facilitatea suspendarii cursului prescriptiei pe durata medierii, dar nu mai mult de 3 luni de la data inceperii acesteia.

Judecatorul are facultatea de a recomanda medierea, in acele litigii in care constata ca neintelegerile dintre parti pot fi inlaturate printr-o mai buna comunicare dintre ele, nu doar printr-un proces costisitor (si adesea indelungat); prezentarea partilor la mediator, pentru informarea lor cu privire la avantajele medierii, este obligatorie – sub sanctiunea amenzii judiciare – si gratuita (art. 7207 C. pr. civ.). In mod judicios, nu s-a conferit caracter obligatoriu procedurii de mediere insesi, o asemenea solutie fiind contrara esentei medierii, care presupune disponibilitatea partilor de a incerca un dialog, iar nu obligarea lor la dialog.

B. O alta modificare foarte importanta pentru descongestionarea sectiilor specializate pentru solutionarea litigiilor de munca si asigurari sociale ale tribunalelor priveste  art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara [50], completul de judecata urmand a fi constituit in prima instanta dintr-un judecator (iar nu din doi, ca in prezent) si doi asistenti judiciari. Avand in vedere ca votul asistentilor judiciari este consultativ, nu exista riscul ”prevalentei” opiniei acestora asupra deciziei judecatorului de cariera. Devine astfel posibila marirea numarului de complete si scaderea numarului de dosare pe sedinta, acesta fiind foarte ridicat in prezent.

C. O propunere criticabila priveste abrogarea art. III din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 212/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru [51], astfel cum a fost aprobata, cu modificari si completari, prin Legea nr. 276/2009 [52]; potrivit acestei norme juridice (situata impropriu, intr-adevar, intr-o ordonanta de modificare a Legii privind taxele judiciare de timbru), ”hotararile irevocabile se comunica partilor”.

Aceasta norma a generat opozitia instantelor judecatoresti, in mod oarecum explicabil, avand in vedere subfinantarea cronica a sistemului judiciar si cresterea cheltuielilor cu efectuarea procedurilor de comunicare.

Pe de alta parte, solutia comunicarii hotararilor irevocabile este foarte buna, fiind normal ca partea sa ia la cunostinta de motivele pentru care a castigat ori a pierdut procesul in fata instantei de recurs, spre exemplu; desigur, ea poate sa-si procure singura aceasta hotarare, dar trebuie admis ca pentru o parte neasistata juridic, domiciliata in Sighetul Marmatiei sau Suceava nu este tocmai facil sa-si procure o copie de pe decizia irevocabila a Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Totodata, art. 421 alin.1 teza I din noul Cod de procedura civila dispune in mod judicios ca ”hotararea se va comunica in copie partilor, chiar daca este definitiva.”

Suntem asadar in prezenta unui nou regres al proiectului ”micii reforme” fata de noul Cod de procedura civila, a carei aplicare proclama ca o pregateste; fie norma din noul Cod de procedura civila va fi modificata, ceea ce inseamna ca regresul se definitiveaza, fie nu va fi modificata, caz in care prin reglementarea propusa de proiect asistam la un nou zigzag normativ nejustificat (azi hotararile irevocabile se comunica, maine nu se mai comunica, iar poimaine se vor comunica din nou).

11. In fine, o ultima observatie priveste modificarile Codului de procedura penala preconizate de proiect in materia competentei si a cailor de atac.

In esenta, apelul impotriva hotararilor penale pronuntate de judecatorii (si de tribunalele militare, echivalente in grad cu judecatoriile) ar urma sa fie suprimat (art. VIII pct. 4 si pct. 44 din proiect), aceste hotarari urmand a fi supuse numai recursului la Curtea de apel (art. VIII pct. 9 si pct. 45 din proiect), cu exceptia recursurilor impotriva hotararilor pronuntate de judecatorii (ori tribunalele militare) in materia masurilor preventive, a liberarii provizorii sau a masurilor asiguratorii, a hotararilor penale pronuntate in materia executarii hotararilor penale sau a reabilitarii, precum si in alte cazuri anume prevazute de lege, care raman in competenta instantei imediat superioare, respectiv tribunalul, ori Tribunalul Militar Teritorial (art. VIII pct. 5 si pct. 7 din proiect).

Recursul impotriva sentintelor penale pronuntate de judecatorii, dat in competenta curtilor de apel, imprumuta o parte din caracteristicile apelului, intrucat potrivit art. 3856 alin. 3 C. pr. pen. (in redactarea data prin art. VIII pct. 47 din proiect), ”Recursul declarat impotriva unei hotarari care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevazute in art. 3859, iar instanta este obligata ca, in afara temeiurilor invocate si cererilor formulate de recurent, sa examineze intreaga cauza sub toate aspectele. In aceste cauze, instanta de recurs poate administra probe noi sau readministra probele in situatia in care considera necesar pentru asigurarea dreptului partilor la un proces echitabil.

Spre deosebire de reglementarile preconizate prin proiectul ”micii reforme”, noul Cod de procedura penala generalizeaza apelul impotriva sentintelor primei instante (art. 408 din noul Cod de procedura penala), suprima ”recursul devolutiv”, hibrid, prevazut in prezent de art. 3856 alin.3 C. pr. pen. si confera caracter extraordinar caii de atac a recursului in casatie.

In principiu, sentintele penale ale judecatoriilor si tribunalelor sunt atacabile cu apel la curtea de apel, care devine instanta de drept comun in privinta solutionarii apelurilor (art. 38 alin. 2 din noul Cod de procedura penala), iar Inalta Curte de Casatie si Justitie ar urma sa solutioneze recursurile in casatie impotriva hotararilor penale definitive, precum si recursurile in interesul legii (art. 40 alin. 3 din noul Cod de procedura penala).

Ca urmare, desi modificarile propuse prin proiectul ”micii reforme” tind in parte catre un efect similar reglementarilor noului Cod de procedura penala, ele sunt suficient de diferite pentru a concluziona ca sistemul judiciar va fi confruntat in viitorul apropiat in materie penala cu doua modificari semnificative in materia cailor de atac, cel putin partial incompatibile.

Pe de alta parte, modificarile preconizate vor tinde la o aglomerare semnificativa a rolului curtilor de apel, fiind discutabil daca acestea sunt in masura la acest moment sa preia aceasta sarcina cu personalul existent, ori daca dimpotriva este necesara adaptarea schemelor de personal, in vederea punerii in aplicare a reglementarilor noului Cod de procedura penala (spre exemplu, apelul se judeca in complet de 2 judecatori, deci ar fi mai usor pentru curtile de apel sa asigure completurile de apel necesare potrivit din noului Cod de procedura penala, decat completele de recurs, alcatuite din 3 judecatori, pe care le presupune proiectul ”micii reforme”). In ce priveste degrevarea tribunalelor de solutionarea apelurilor in materie penala, aceasta nu este insotita de cresterea competentei acestor instante privind judecata in prima instanta [53].

La prima vedere cel putin, este regretabil ca legiuitorul incearca sa-si extinda ”experimentele” din materie civila (in sensul larg al termenului), avand ca obiect suprimarea apelului, si in materie penala, desi reglementarea cailor de atac in procedura penala s-a bucurat, cel putin in trasaturile sale esentiale, de o anumita stabilitate din 1993 incoace (anul reintroducerii apelului).

Apreciez ca indiferent de ce consideratii s-ar putea face cu privire la utilitatea sau nu a modificarilor preconizate de proiect [54], este cu totul neadecvat ca aceste modificari in materia deosebit de sensibila a competentei si a cailor de atac – unde orice interventie legislativa intempestiva este foarte periculoasa, cum o demonstreaza, pentru procedura civila, succesivele OUG nr. 58/2003 [55], Legea nr. 195/2004 [56], OUG nr. 65/2004 [57], Legea nr. 219/2005 [58], acte normative care au promovat la scurte intervale de timp modificari contradictorii si bulversante [59] – sa fie efectuate acum, in ajunul aplicarii noului Cod de procedura penala, in loc ca eforturile sa fie concentrate pe pregatirea aplicarii noului Cod, inclusiv prin dimensionarea corespunzatoare a schemelor de personal. In tot cazul, dinspre instantele penale nu au aparut pana in prezent semnale cu privire la utilitatea ori chiar urgenta unei asemenea modificari.

In concluzie, Proiectul Legii privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor nu poate fi nici aprobat ca atare, nici respins in intregime, fiind un act normativ complex, ale carui solutii trebuie evaluate in mod diferentiat.

Unele reglementari punctuale, care anticipeaza solutii normative prevazute in noile Coduri de procedura civila si penala, sunt utile si este de sperat ca vor fi mentinute, in ipoteza adoptarii proiectului (pentru materia civila, apreciez ca este vorba indeosebi despre art. I pct. 7, 8, 11, 15-18, 20-21, 23-25 din proiect; totodata, o dispozitie foarte importanta este cea care se refera la componenta completului de judecata in materia conflictelor de munca si a asigurarilor sociale).

Aceste prevederi constituie insa doar remedii punctuale la disfunctii existente in prezent in practica; ele nu constituie o reforma cuprinzatoare si, mai ales, nu inlocuiesc noul Cod de procedura civila (din care sunt preluate, in cea mai mare parte), care trebuie pus in aplicare integral si nedistorsionat.

Alte dispozitii sunt profund criticabile si par a fi chiar neconstitutionale (art. I pct.1, art. VI din proiect), fiind de sperat ca vor fi respinse de Parlament.

Exista reglementari care, desi se apropie, mai mult sau mai putin, de solutiile normative cuprinse in noile coduri de procedura, nu pot fi aplicate de indata (art. I pct. 9) si deci nu ar trebui incluse intr-o lege provizorie si tranzitorie de accelerare a proceselor. Aceeasi concluzie se impune si cu privire la schimbarile in materia competentei si a cailor de atac, preconizate in materie penala.

In final, am gasit util sa formulez si amendamentele care decurg din observatiile formulate:

– Art. I pct. 1 si pct. 22 din proiect: se elimina. Pentru justificare, a se vedea observatiile de la pct. 1

– Art. I pct. 9 din proiect: se elimina. Pentru justificare, a se vedea observatiile de la pct. 4

– Art. I pct. 18 din proiect:

La art. 1591, astfel cum este preconizat, se adauga urmatoarele alineate:

”(4) La prima zi de infatisare, judecatorul este obligat, din oficiu, sa verifice daca instanta sesizata este competenta general, material si teritorial sa solutioneze cauza, consemnand in cuprinsul incheierii de sedinta temeiurile de drept pentru care constata competenta instantei sesizate.

(5) Verificarea competentei potrivit alin. 4 nu impiedica formularea exceptiilor de necompetenta in cazurile si conditiile prevazute de alin. 1-3, asupra carora judecatorul se va pronunta in conditiile legii.”

Pentru justificare, a se vedea observatiile de la pct. 7, amendamentul fiind aproape identic cu cel formulat de Inalta Curte de Casatie si Justitie. Diferenta de formulare din alin. 5 este explicabila, intrucat daca instanta admite exceptia necompetentei invocate ulterior, ea se va pronunta prin sentinta, iar nu prin incheiere interlocutorie. Nu este de neconceput ca instanta care a apreciat la prima zi de infatisare ca este competenta sa revina asupra acestei opinii si sa se declare necompetenta in urma dezbaterilor contradictorii asupra exceptiei invocate in conditiile legii.

– Art. I pct. 18 din proiect se modifica si va avea urmatorul cuprins:

”Alineatele 1 si 2  ale art. 373 se modifica si vor avea urmatorul cuprins:

(1) (…) (precum in proiect – nota mea L. Z.)

(2) Instanta de executare este judecatoria in circumscriptia careia se afla biroul executorului judecatoresc care face executarea, in afara cazurilor in care legea dispune altfel.”

Pentru justificare, a se vedea art. 641 din noul Cod de procedura civila, precum si observatiile de la pct. 9.

– Art. I pct. 30 din proiect:

La art. 3731 alin. 2 C. pr. civ., in forma preconizata in proiect, termenul de solutionare a cererii de incuviintare a executarii silite trebuie sa fie de 10-15 zile, iar nu de 3 zile, acest termen fiind nerezonabil de scurt si nerealist.

Pentru justificare, a se vedea si observatiile de la pct. 9.

– Art. VI din proiect: se elimina. Pentru justificare, a se vedea observatiile de la pct. 1.

Ca alternativa, propun ca art. VI sa priveasca modificarea art. 32 alin. 3 din OG nr. 2/2001, care ar urma sa aiba urmatorul continut:

”(1) Plangerea nu suspenda executarea. Cu toate acestea, contestatorul poate solicita motivat instantei judecatoresti suspendarea executarii sanctiunii aplicate. Suspendarea poate fi dispusa daca executarea imediata a sanctiunii ar cauza prejudicii grave contestatorului. Instanta se pronunta asupra cererii de suspendare prin incheiere motivata, care este supusa recursului odata cu fondul cauzei.
(2) Instanta poate obliga pe contestator la plata unei cautiuni, fixand totodata termenul in care aceasta trebuie depusa, sub sanctiunea incetarii de drept a suspendarii.”

– Art. VII din proiect: se elimina. Pentru justificare, a se vedea observatiile de la pct. 10 lit. C.

– Art. VIII pct. 4-10 si 44-45 din proiect: se elimina. Pentru justificare, a se vedea observatiile de la pct. 11.



[1] Ca o ironie a istoriei, in cursul unei dictaturi de 45 de ani, regimul comunist nu a reusit sa inlocuiasca Codul civil si Codul de procedura civila deja in vigoare, ci doar sa le aduca modificari.

[2] http://www.just.ro/Sections/Comunicate/Comunicate2010/20aprilie2010V1/tabid/1349/Default.aspx

Forma initiala a proiectului poate fi consultata tot aici.

[3] A se vedea, cu privire la aceasta lege,  E. Herovanu, Legea pentru accelerarea judecatilor din 11 iulie 1929, explicata si adnotata, Editura Cultura Poporului, 1937.

[4] A se vedea Codul de procedura civila si Legea judecatoriilor de ocoale – cu observatiuni, note de doctrina si jurisprudenta si completate cu dispozitiunile legii pentru accelerarea judecatilor in materie civila si comerciala din 23 iunie 1943 si ale legilor de peste Carpati mentinute in vigoare, lucrare intocmita sub ingrijirea Ministerului Justitiei, Institutul de Arte Grafice “Tiparul Romanesc”, 1944 (in continuare, Codul 1944).

[5] Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civila, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 si a Legii nr. 94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993.

[6] OUG nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea Codului de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 479 din 2 octombrie 2000.

[7] Oare sistemul judiciar a fost pregatit in anul 1865 pentru aplicarea unui Cod civil copiat aproape integral dupa o lege straina? Raspunsul dictat de bunul-simt nu poate fi decat negativ. Cu toate acestea, Codul civil este cel mai trainic act normativ din perioada moderna a Romaniei. Fara a neglija problema pregatirii sistemului judiciar pentru aplicarea noilor coduri, ea trebuie privita intr-o maniera realista: majoritatea dispozitiilor pot fi aplicate imediat. Doar unele modificari de competenta si de procedura de judecata, indeosebi in materie penala, necesita masuri pe termen mediu si lung de adaptare, care pot fi luate, cel putin in parte, si dupa intrarea in vigoare a codurilor (cat despre cunoasterea lor, ramane desigur obligatia fiecarui practician al dreptului de a le citi pe indelete). Aceste idei nu sunt o pledoarie pentru delasare si indolenta – o asemenea pledoarie ar fi de prisos! – ci vor doar sa sublinieze ca sub pretextul ”pregatirii sistemului judiciar” nu trebuie acceptate amanari inutile ale aplicarii noilor coduri.

[8] Observatiile sunt disponibile la https://www.juridice.ro/118441/punctul-de-vedere-al-iccj-ref-mica-reforma.html .

[9] A se vedea, pentru observatiile Uniunii Nationale a Judecatorilor din Romania, http://www.unjr.ro/upload /fck/File/resurse/MICA%20REFORMA%20-%20AMENDAMENTE.pdf, iar pentru observatiile Asociatiei Magistratilor din Romania cu privire la dispozitiile in materie civila si penala ale proiectului ”micii reforme a se vedea www.juridice.ro.

[10] C. V. Danilet, De ce nu judecam dosarele de la o zi la alta?! Iata de ce!, la https://www.juridice.ro/115223/de-ce-nu-judecam-dosarele-de-la-o-zi-la-alta-iata-de-ce.html, si Justitia americana pe lege… romaneasca, disponibil la http://cristidanilet.wordpress.com/2010/08/12/justitia-americana-pe-lege-romaneasca/.

[11] A se vedea S. Siserman, Comentariu pe marginea proiectului de Lege privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor penale, disponibil la https://www.juridice.ro/117701/comentariu-pe-marginea-proiectului-de-lege-privind-unele-masuri-pentru-accelerarea-solutionarii-proceselor-penale.html.

[12] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001.

[13] A “accelera” inseamna ca un proces structurat in aceeasi maniera (fond si apel, sau fond, apel si recurs) devine mai rapid. Daca se elimina o componenta a ciclului procesual, evident ca durata procesului va fi mai scurta, dar nu mai este vorba despre acelasi proces, ci despre unul diferit, cu mai putine garantii procesuale. Termenii comparatiei fiind diferiti, de fapt nu se poate sustine ca procesul a fost ”accelerat”.

[14] Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 470 din 26 mai 2004.

[15] I. Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. II, editia a II-a, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 137, nota 1.

[16] V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. II, Editura National, Bucuresti, 1997, p. 321, si doctrina acolo citata.

[17] I. Les, Tratat de drept procesual civil, editia a V-a, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2010, p. 694.

[18] H.-J. Musielak, Grundkurs ZPO (Curs elementar de  procedura civila – traducerea mea L. Z.), Editura C. H. Beck, München, 2005, p. 300.

[19] L. Zidaru, Noua reglementare a apelului in proiectul Codului de procedura civila, in Curierul Judiciar nr. 9/2009, supliment (lucrare citata in continuare Noua reglementare a apelului…).

[20] Informatii utile cu privire la curtile supreme din Europa si link-uri catre paginile de internet ale acestora pot fi gasite la www.network-presidents.eu (Reteaua Presedintilor Curtilor Supreme din Uniunea Europeana).

[21] Sunt supuse numai apelului, spre exemplu, urmatoarele hotarari: incheierea pronuntata in materie necontencioasa, cu exceptia celei pronuntate de un complet al Inaltei Curti de Casatie si Justitie care este definitiva (art. 527 alin. 2), hotararile pronuntate de instanta de executare in materia executarii silite (art. 641 alin. 3), incheierea prin care se solutioneaza cererea de suspendare a executarii silite (art. 708 alin. 6), incheierea prin care instanta se pronunta asupra masurilor asiguratorii (art. 941 alin. 2 si 962 alin. 4), hotararea de partaj (art. 980 alin. 3), ordonanta presedintiala (art. 985 alin. 1), hotararea pronuntata in materia actiunilor posesorii (art. 989 alin. 3), hotararea pronuntata de judecatorie in procedura speciala privind cererile cu valoare redusa (art. 1018 alin. 1) s.a.

[22] Sunt supuse numai recursului, de regula la instanta ierarhic superioara, urmatoarele hotarari: regulatorul de competenta, cu exceptia hotararii pronuntate de Inalta Curte de Casatie si Justitie, care este definitiva (art. 130 alin. 4), hotararea prin care se ia act de renuntarea la judecata ori la dreptul subiectiv pretins (art. 400 alin. 6 si art. 404), incheierea prin care se dispune suspendarea judecatii ori prin care se respinge cererea de repunere a cauzei pe rol (art. 408), hotararea de perimare (art. 415 alin. 2), hotararea data in cazul in care paratul a recunoscut pretentiile reclamantului (art. 431 alin. 1), hotararea care consfinteste tranzactia partilor (art. 434), incheierea prin care se respinge cererea de investire cu formula executorie (art. 630 alin. 4). Se constata ca situatiile in care hotararea primei instante nu este supusa apelului, ci doar recursului, sunt mult mai putine decat in prezent, fiind vorba in general despre hotarari prin care se solutioneaza anumite probleme de ordin procedural, iar nu fondul cauzei – ceea ce inseamna ca in aceste cazuri nu este necesar un al doilea grad de jurisdictie in fond, ci doar verificarea legalitatii solutiei, pe calea recursului. Pentru detalii, a se vedea L. Zidaru, Noua reglementare a apelului….

[23] Publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene  nr. 199/1 din 31 iulie 2007. Regulamentul este disponibil in limba romana la http://www.just.ro/Portals/0/CooperareJudiciara/LegislatieComunitara/ legisalteicomunitara5cererivaloareredusa.pdf.

Pentru observatii cu privire la procedura de solutionare a cererilor cu valoare redusa in proiectul noului Cod de procedura civila, a se vedea I. Les, op. cit., p. 1036 si urm.

[24] In acest sens, a se vedea V. M. Ciobanu, op. cit., p. 328, unde se arata expres ca hotararile pronuntate ”in prima si ultima instanta” sunt hotararile neapelabile, dar supuse recursului; I. Deleanu, op. cit., p. 152.

[25] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004.

[26] In dreptul procesual civil german, suprimarea cailor de atac pentru cauzele cu valori modice s-a facut cu multa precautie, sub rezerva importantei de principiu a problemelor de drept existente in cauza. Potrivit art. 511 din Codul german de procedura civila, apelul poate fi declarat cu conditia ca apelantul sa fi cazut în pretentii cu cel putin 600 euro, ori, în cazul în care aceasta conditie nu este îndeplinita, cu conditia ca prima instanta sa autorizeze apelul impotriva propriei hotarari. Autorizarea apelului este obligatorie atunci cand in cauza se pune o problema de drept cu o importanta de principiu, susceptibila de a se repeta intr-un numar mare de cauze, iar pronuntarea unei hotarari de catre instanta de apel este necesara pentru a asigura dezvoltarea dreptului sau o practica judiciara unitara; aceleasi conditii sunt prevazute de lege pentru autorizarea recursului.

[27] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 993 din 9 noiembrie 2005.

[28] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 50 din 14 ianuarie 2005.

[29] In continuare CEDO sau Conventia.

[30] In acest sens, a se vedea M. Selegean, in D. Bogdan, M. Selegean (coord.), Drepturi si libertati fundamentale si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Editura All Beck, Bucuresti, 2005, p. 221-227. A se vedea si studiul aprofundat realizat de S. Denca, Sarcina probei si limitele prezumtiei de nevinovatie in materia plangerilor contraventionale, analizate in lumina Conventiei Europene a Drepturilor Omului, in Revista romana de drept privat nr. 4/2008, p. 33 şi urm.

[31] In acest sens, V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila, Editia a II-a, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p. 25.

[32] A se vedea Punctul de vedere al ICCJ ref. mica reforma, disponibil la https://www.juridice.ro/118441/punctul-de-vedere-al-iccj-ref-mica-reforma.html; C. V. Danilet, De ce nu judecam dosarele de la o zi la alta?! Iata de ce!, precitate, precum si Observatiile A.M.R. la Proiectul de lege privind unele masuri pentru accelerarea proceselor, precitate.

[33] A se vedea M. Tabarca. Gh. Buta, Codul de procedura civila comentat si adnotat cu legislatie, jurisprudenta si doctrina, editia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p. 537.

[34] A se vedea L. Zidaru, Unele observatii cu privire la conditiile de invocare a exceptiei de necompetenta in proiectul noului Cod de procedura civila, in Revista romana de drept privat nr. 1/2010, p. 246 si urm.

[35] Punctul de vedere al Directiei Legislatie, Documentare si Contencios, emis la data de 19.08.2010, si disponibil la http://www.csm1909.ro/csm/index.php?lb=ro. Este de notat ca de fapt nu se exprima un punct de vedere propriu (cum ar fi fost firesc), ci se face trimitere la “majoritatea” opiniilor comunicate cu privire la proiect.

[36] Doar aparent paradoxal, aceasta instanta este si ”prevazuta de lege”, intrucat indreptatirea (si obligatia) acestei instante de a solutiona cauza isi are temeiul intr-o dispozitie legala precisa, accesibila si previzibila, de aplicabilitate generala in situatia in care lipsa competentei nu a fost invocata in conditiile pe care tot legea le prevede. Cu alte cuvinte, instanta necompetenta devine competenta sa judece cauza concreta cu care a fost investita, prin efectul si in conditiile art. 126 din noul Cod de procedura civila.

[37] A se vedea L. Zidaru, loc. cit., p. 264-265. In sensul ca ”se poate ajunge la incalcarea principiului constitutional al separatiei puterilor in stat prin neinvocarea <pana la primul termen de judecata> a incalcarii normelor de competenta generala”, a se vedea  I. Deleanu, Consideratii cu privire la exceptiile procesuale in contextul prevederilor proiectului Noului Cod de procedura civila, in  Revista romana de drept privat nr. 4/2009, p. 54. Observatiile citate ale profesorului Deleanu se refera la forma initiala a proiectului noului Cod de procedura civila, care nu distingea intre necompetenta generala, pe de o parte, si necompetenta materiala si teritoriala de ordine publica, pe de alta parte.

[38] In sensul ca solutia prevazuta de art. 297 alin. 1 C. pr. civ. se apropie de reglementarea recursului si este de natura sa duca la prelungirea judecarii cauzelor, cu toate ca apelul are caracter devolutiv si se putea concepe ca instanta de apel sa evoce ea fondul, a se vedea V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 360-361.

[39] Potrivit art. 334-335 C. pr. civ., in forma in vigoare pana in anul 1948:

Art. 334 – Curtea de apel va putea confirma sau schimba, in tot sau in parte, hotararile apelate.

Art. 335 – (1) Cand se face apel impotriva hotararii prin care prima instanta s-a declarat necompetenta, daca instanta de apel gaseste apelul intemeiat, va schimba hotararea apelata si, declarandu-se competenta, va judeca pricina in fond.
(2) Daca insa prima instanta se va fi declarat competenta, iar judecata in apel va gasi ca era necompetenta, reformand hotararea apelata, ea va arata instanta competenta careia ii va trimite pricina spre cercetare.”

Observam ca solutia trimiterii era prevazuta doar pentru situatia in care instanta necompetenta a judecat in fond, in toate celelalte cazuri fiind obligatorie evocarea fondului.

Astfel, s-a aratat ca ”instanta de apel fiind o instanta de fond, dreptul ei de reformare, in lipsa unui text expres de lege, nu cuprinde si dreptul de a retrimite cauza primei instante spre o noua judecare, ci, intotdeauna, ea este obligata a implini lipsurile acesteia printr-o judecata proprie. Aceasta regula este valabila si in ipoteza ca prima instanta s’a desesizat de judecarea pricinei prin admiterea unei exceptii de incompetenta sau de nulitate. (…) Jurisprudenta a extins regula inscrisa in art. 335 alin. 1 C. pr. civ. la toate cazurile in care prima instanta s’a desesizat de judecarea pricinei fara a statua in fond, fie ca aceasta desesizare este sprijinita pe admiterea unei exceptii de incompetenta sau de nulitate, fie ca e sprijinita pe admiterea  unui fine de neprimire sau de nevaloare. In toate aceste cazuri, instanta de apel, gasind apelul fondat, nu va retrimite cauza ci, desfiintand hotararea primei instante, o va retine si judeca in prima si ultima instanta.” –  a se vedea Codul 1944, p. 156.

Aceste solutii normative firesti au fost preluate si dupa modificarea si republicarea Codului in 1948, in noile art. 296-297 C. pr. civ., fiind abandonate odata cu abrogarea apelului, sub influenta legislatiei sovietice, in anul 1952.

Legiuitorul postdecembrist a reintrodus apelul, dar in mod neinspirat a calchiat solutiile de la recurs, limitand nejustificat efectul devolutiv al apelului; poate si de aceea multi practicieni pun sub semnul indoielii utilitatea apelului.

[40] Se impune concluzia ca, pe langa efortul care trebuie depus de legiuitor, de a gasi solutiile cele mai bune si mai putin susceptibile de interpretari contradictorii, este necesar ca fiecare judecator (indiferent de gradul de jurisdictie) sa-si faca datoria si sa interpreteze si sa aplice legea cu buna-credinta, rational si sistematic. In acest fel, procesele se vor accelera de la sine.

[41] A se vedea I. Deleanu, Consideratii generale si unele observatii cu privire la proiectul Codului de procedura civila, in Revista romana de drept privat nr. 2/2009, p. 46; I. Les, op.cit., p. 734.

[42] In acest sens, M. Tabarca, Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2005, p. 74.

[43] A se vedea S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Corelatia dintre recurs si caile extraordinare de atac, in Studii si cercetari juridice nr. 1/1985, V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, p. 408, nota 314.

[44] De lege lata, daca instanta a omis sa se pronunte asupra unei cereri principale, incidentale ori accesorii, partea  care se considera prejudiciata de aceasta omisiune are optiunea de a formula cerere de completare a hotararii potrivit art. 2812 C. pr. civ., ori de a formula apel sau, dupa caz, recurs. In acest sens, a se vedea M. Tabarca. Gh. Buta, op.cit., pp. 797-798; in acelasi sens, I. Les, Dreptul de optiune in exercitarea cererii de completare a hotararii judecatoresti si de promovare a apelului sau recursului, in Dreptul nr. 9/2008, p. 112-117. Aceasta opinie a fost exprimata si in jurisprudenta instantei supreme (de exemplu, Cas. com. dec. nr. 893/2008, in M. Tabarca. Gh. Buta, op. cit., p. 867), astfel incat nu poate fi primit punctul de vedere exprimat de A.M.R., potrivit caruia modificarea propusa prin proiect ar fi inutila, intrucat chiar de lege lata nu ar exista dreptul de optiune intre cererea de completare a hotararii, pe de-o parte, si apel, respectiv recurs, pe de alta parte. Acest punct de vedere este infirmat de doctrina majoritara si de jurisprudenta instantelor judecatoresti (de exemplu, si C.A. Bucuresti, sectia a III-a civila, dec. nr. 2080/1999, in M. Tabarca. Gh. Buta, op. cit., p. 944).

[45] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 324 din 15 mai 2009.

[46] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I nr. 256 din 17 aprilie 2009.

[47] A se vedea V. M. Ciobanu, Curtea Constitutionala – Garant al suprematiei Constitutiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, in Revista romana de drept privat nr. 3/2009, p. 72 si urm. Autorul demonstreaza punct cu punct lipsa de consistenta si caracterul vadit eronat al deciziei Curtii Constitutionale, iar concluzia nu mai necesita alte comentarii: ”Solutie vadit nefondata, argumente puerile, necunoasterea intregii legislatii si a realitatilor din practica, interpretari eronate si abuz de putere, prin asumarea unor atributii ce exced rolului Curtii, reinviind texte abrogate, apreciind care solutie legislativa este mai corecta si facand ea corelari intre diferite texte legale.”

In contextul acestor critici doctrinare, cu toate ca deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si nu le pot fi refuzate efectele juridice, consider ca este inadecvata sintagma ”deciziile Curtii Constitutionale se executa, nu se discuta”, fiind total improprie unei societati democratice. Dimpotriva, aceste decizii trebuie supuse unei examinari critice in doctrina si unor dezbateri avizate in societate, acestea fiind si ele premise pentru limitarea unor derapaje sau erori regretabile.

[48] Chiar daca dosare precum incuviintarea executarii silite ori investirea cu formula executorie sunt ”ideale” din punct de vedere statistic, intrucat sunt foarte multe si pot fi solutionate mult mai rapid decat o cauza obisnuita cu caracter contencios, nu trebuie ignorat ca asemenea acte de jurisdictie gratioasa trebuie sa fie reduse la minimul necesar, rolul primordial al instantei judecatoresti fiind acela de a solutiona cauzele cu caracter contencios, pentru a asigura realizarea drepturilor subiective incalcate ori contestate si respectarea ordinii de drept.

[49] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I nr. 994 din 13 decembrie 2006

[50] Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I nr. 827 din 13 septembrie 2005

[51] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 837 din 12 decembrie 2008

[52] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I nr. 482 din 13 iulie 2009

[53] Nu este lipsita de interes observatia ca in Proiectul Codului de procedura penala, inaintat Parlamentului, tribunalul devenea instanta cu plenitudine de competenta in materie penala, in vreme ce judecatoria urma sa judece infractiunile pedepsite de lege cu inchisoarea de cel mult 5 ani (art. 34 alin. 1 si art. 35 alin. 1 din proiectul noului Cod de procedura penala; dimensionarea competentei judecatoriei trebuie privita si in contextul sensibilei scaderi a pedepselor din noul Cod penal, aprobat prin Legea nr. 286/2009, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009). Cresterea competentei tribunalului privind judecata in prima instanta era compensata de imprejurarea ca apelurile urmau a fi date in competenta curtilor de apel (art. 37 alin. 2 din proiect).

Cu toate acestea, in cursul dezbaterilor in Camera Deputatilor a fost admis un amendament potrivit caruia judecatoria ramane instanta cu plenitudine de competenta, aceasta fiind solutia adoptata in final de noul Cod de procedura penala (http://www.cdep.ro/comisii/juridica/pdf/2010/rp412_09.pdf).

[54] Si aceasta pentru ca proiectul se straduieste sa confere recursului ”devolutiv” sau hibrid caracterul unui ”substitut” al apelului – nu era insa mai bine sa se prevada atunci ca hotararile judecatoriei sunt supuse numai apelului la Curtea de apel? – altminteri insa suprimarea apelului nu se intemeiaza pe argumente solide, in conditiile in care judecatoria este instanta cu plenitudine de competenta in materie penala (art. 25 C. pr. pen.) si judeca inclusiv infractiuni grave ori complexe. Ca atare, nu se poate pune semnul egalitatii intre cauzele penale date in competenta judecatoriilor si cauzele simple, care nu necesita mai multe cai de atac.

[55] OUG nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 460 din 28 iunie 2003.

[56] Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 470 din 26 mai 2004.

[57] OUG nr. 65/2004 pentru modificarea Codului de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 840 din 14 septembrie 2004.

[58] Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea si completarea Codului de procedura civila, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 609 din 14 iulie 2005

[59] Pentru o apreciere critica cu privire la ezitarile si contradictiile legiuitorului postdecembrist in materia cailor de atac, a se vedea S. Spinei, Stadiul procedurii civile romane in perspectiva adoptarii Noului Cod, in Revista romana de drept privat nr. 1/2010, p. 236-244.


Liviu ZIDARU
Judecator, Judecatoria sectorului 4 Bucuresti


Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Observatii si propuneri privind proiectul legii privind unele masuri pentru accelerarea solutionarii proceselor”

  1. claudia dinu spune:

    extraordinar judecator d-l Zidaru, toate solutiile pronuntate de domnia sa sunt foarte bine argumentate, ca si articolul de fata.

    Fiind avocat si avand ocazia sa particip la sedintele conduse de d-l judecator, spun ca este o placere sa fii in sala de judecata.

    Felicitari

    • clever.2 spune:

      Propun instituirea unei interdictii absolute, pentru avocatii care au cauze la judecatori care scriu pe juridice.ro, de a-i CENZURAT pe acestia prin comentarii, sub nume real. Daca „CENZURAT” nu trece exigentelor cenzurii, a se citi „lingusi”.
      Este evident pentru ce o fac. Auzi colo, „toate”solutiile pronuntate de domnia sa sunt foarte bine argumentate – dar ce, le-ai citit pe toate? Toate cele „pronuntate”? Poate ne inveti si pe noi sa ghicim argumentatia din pronuntare.
      Comentariul doamnei avocat amatoare de prezenta in sala autorului este degradant si pentru judecatori si pentru avocati.

  2. cetateanu spune:

    cine este tu, d-le zidaru ?
    pentru ca m-ai lasat gura-casca!
    in sfirsit vad o analiza pertinenta a „problemelor” din domeniul civil/comercial !
    in sfirsit vad un judecator care are o pozitie corecta, neechivoca, transanta, un judecator care bazindu-se pe experienta acumulata isi da seama de greselile impunerii unei reforme desuchiate in justitie.
    in sfirsit un judecator realist, al carui cind se indreapta spre justitiabil, fara limbaj de lemn ( o sa facem, o sa dregem …) .
    in sfirsit vad un judecator care nu face prozelitism medierii si care recunoaste esecul procedurilor obligatorii prealabile gen conciliere si are viziunea faptului ca orice alta procedura de acest gen este sortita esecului ! ca exista cai necontecioase, gen mediere, arbitraj, acestea trebuie sa fie exclusiv alternative!
    in sfirsit un judecator care recunoaste timpenia ciuntirii cailor de atac si care este constient ca nu caile de atac lungesc procesele …
    sper sa nu te pierzi in anonimat si altii mai bine mediatizati (ma intreb ce au facut sa fie atit de „stralucitori” ?) sa-ti „ia fata” !
    CINSTE TIE DOMNULE !

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.