ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
7 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Jurisprudenta CEDO si arestarea preventiva
13.10.2010 | JURIDICE.ro, Cristina ROTARU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

In cauza Jiga contra Romaniei, statul roman a fost condamnat, printre altele, pentru incalcarea dreptului garantat in art.5 paragr.3 din Conventie, care protejeaza dreptul la libertate al persoanei. Inculpatul a fost arestat preventiv 11 luni si 24 de zile. Curtea a motivat ca desi anumite infractiuni prezinta un pericol special pentru ordinea publica, acesta scade odata cu trecerea timpului, fapt care impune autoritatilor obligatia de a oferi o motivare concreta si extrem de detaliata cu privire  la persistenta motivelor care justifica arestarea preventiva a unei persoane. Instantele nu au motivat de ce aceasta scurgere a timpului nu a redus pericolul pentru societate care ar fi impus punerea in libertate a inculpatului sau nu a redus pericolul pentru bunul mers al justitiei, mai ales dupa audierea martorilor. Curtea a apreciat ca prelungirea starii de arest nu poate fi motivata doar prin trimiterile pe care instantele de judecata le-au facut la gravitatea faptei, la pedeapsa pe care legea o impune pentru aceasta sau la valoarea prejudiciului. De asemenea instantele au omis sa motiveze de ce alte masuri preventive, precum obligatia de a nu parasi tara, nu putea atinge scopul preventiv al masurii.

Autorul unei note referitore la aceasta decizie [1] a concluzionat ca hotararea Jiga contra Romaniei aduce din nou in discutie prelungirea arestarii preventive dispusa in temeiul art.148 lit.f C.p.p.si ca din pacate nu doar judecatorii care au dispus prelungirea arestarii de fata sunt in culpa, ci este vorba de „un deficit de atitudine a magistratilor romani in raportare la problema arestarii preventive”, deoarece imensa parte a incheierilor  de mentinere sau de prelungire sunt construite pe acelasi calapod, judecatorii romani preferand „in aproape toate cazurile sa se raporteze doar la gravitatea faptei si la existenta unor probe ale culpabilitatii inculpatului pentru a decide mentinerea acestuia in arest perioade lungi de timp.”

Concluziile le consider nedrepte in raport de evolutia pe care instantele judecatoresti au inregistrat-o in ultimii sapte ani in materia arestarii preventive.

In primul rand se impun niste precizari in legatura cu hotararea rezumata. Ea se refera la o cauza in care inculpatul a fost arestat in anul 2002 [2], ca atare in perioada in care masura arestarii preventive era luata de procuror si nu de judecator. Se critica faptul ca instantele nu au motivat de ce alte masuri preventive, precum obligatia de a nu parasi tara, nu puteau atinge scopul preventiv al masurii luate, insa este de precizat ca nu doar in 2002, cand a fost luata masura in cauza, dar nici in urma modificarilor majore intervenite in materia arestarii preventive,  prin Legea 281/2003 si OUG 66/2003 ( aprobata prin Legea 359/2003), nu era posibil ca instanta sesizata de procuror cu luarea masurii arestarii preventive sa poata lua si o alta masura preventiva, spre exemplu masura obligarii de a nu parasi tara. Singurele solutii posibile erau cele de admitere sau respingere a cererii. Abia dupa modificarile introduse prin Legea 356 /2006 cu privire la art. 145 alin. 1, respectiv 145/1 alin.1 C.p.p., judecatorul poate lua in faza de urmarire penala si masura de a nu parasi tara sau aceea de a nu parasi localitatea, chiar daca a fost sesizat cu luarea masurii arestarii preventive. Este adevarat ca masura arestarii preventive putea fi inlocuita in timpul urmaririi penale cu alta masura preventiva, dar numai in situatia in care se schimbau temeiurile care au determinat luarea acesteia, reglementare in vigoare si in prezent (art.139 C.p.p.).

In al doilea rand, trebuie subliniat ca practica instantei de la Strasbourg a obligat sistemul judiciar roman sa evolueze, sa priveasca arestarea preventiva dintr-o alta perspectiva, cea mai vizibila schimbare fiind aceea ca, spre deosebire de trecut, procentul cauzelor in care se dispune masura arestarii preventive este mult mai mic , trendul descendent fiind clar marcat de momentul in care luarea masurii a trecut de la procuror la judecator.  Este suficient sa ne amintim ca in anii ’90 in majoritatea cauzelor in care se intocmea rechizitoriu inculpatii erau trimisi in judecata in stare de arest preventiv, iar aceasta dura de regula pana la ramanerea definitiva a cauzei. In prezent, doar in situatii exceptionale se dispune arestarea preventiva pentru infractiuni contra patrimoniului cand inculpatul este infractor primar (si ma refer aici si la infractiunile de talharie)  si nu sunt putine cazurile in care nu se ia o astfel de masura preventiva in cazul infractiunilor de omor sau tentativa de omor. Daca s-ar face o statistica, s-ar constata probabil ca procentul arestarilor preventive in Romania pentru infractiunile contra persoanei (ma refer in special la cele de vatamare, vatamare corporala grava, ucidere din culpa, santaj, lipsire de libertate) este mult mai scazut decat in celelalte tari europene, dar este mai ridicat  in cazul infractiunii de furt. Este foarte posibil ca aceasta practica sa fie si rezultatul abordarii pe care a avut-o legiuitorul in materia sanctiunilor penale, fiind suficient sa comparam pedepsele pentru aceste infractiuni si sa le raportam la valoarea juridica protejata pentru a avea un raspuns.

Trebuie de asemenea recunoscut ca sistemul nostru legislativ, in ceea ce priveste masura arestarii preventive, este unul care ofera extrem de multe garantii comparativ cu alte sisteme europene, intrucat termenele in care se iau in discutie prelungirea, respectiv mentinerea arestarii preventive sunt scurte, permitand un control permanent al instantei asupra oportunitatii masurii preventive, iar inculpatii pot formula un numar nelimitat de cereri de revocare, inlocuire, incetare de drept a masurii preventive pe tot parcursul procesului penal. Aceasta este si una din cauzele pentru care, mai ales in cazul mentinerii starii de arest motivarile devin stereotipe, pentru ca este imposibil ca aceeasi instanta sa motiveze 5-10 sau chiar mai multe astfel de incheieri, desi situatia din dosar nu a cunoscut mari transformari si sa ofere de fiecare data argumente noi.

In al treilea rand, este adevarat ca desi in interiorul sistemului juridic s-a simtit o evolutie in materia arestarii preventive, un astfel de salt nu a fost perceput si de mediul social. In ultimii ani majoritatea scandalurilor de presa au plecat de la arestari preventive sau puneri in libertate, nesatisfacatoare in opinia publicului fiind de cele mai multe ori nu doar solutia, ci si motivarea acesteia.

In majoritatea cazurilor arestarile preventive au drept temei art. 148 lit. f  Cpp (fostul 148 lit h), – „inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii pe viata sau pedeapsa inchisorii mai mare de 4 ani si exista probe ca lasarea in libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea publica”  – text care in practica judiciara a suscitat si suscita discutii.

Autorul notei, sintetizand concluziile Curtii, afirma ca in primul rand judecatorii ar trebui sa motiveze intr-o maniera cat mai detaliata in ce consta pericolul pentru ordinea publica care ar putea sa rezulte din punerea in libertate a inculpatului, [3] iar o asemenea motivare nu poate face referire exclusiva nici la gravitatea faptei si nu se poate raporta doar la probele ce sustin culpabilitatea inculpatului.

Daca motivarea arestarii preventive nu se poate baza exclusiv pe gravitatea faptei si nici pe indiciile temeinice ca inculpatul a savarsit acea fapta, intrebarea fireasca ar fi: la ce se poate raporta? Sunt de acord ca arestarea preventiva nu se poate intemeia pe gravitatea infractiunii comise, astfel, nu in toate cazurile in care se savarseste o infractiune de talharie se impune arestarea preventiva (de exemplu daca inculpatul, infractor primar, a impins victima, i-a luat acesteia umbrela din mana si a fugit cu ea), dar nu as ezita sa spun ca gravitatea unei anumite fapte – de exemplu lovirea  unei persoane cu o toporisca in cap, intr-un loc public, si deposedarea de toate bunurile pe care le are asupra sa  – justifica o asemenea masura prin ea insasi, oricat de bun ar fi fost comportamentul inculpatului pana la acel moment (plecam bineinteles de la ipoteza in care exista indicii temeinice cu privire la savarsirea faptei de catre inculpat).

Care este intelesul lit. f a art. 148 C.p.p. [4]?

Pentru a incerca sa definim conceptul de pericol pentru ordinea publica am putea face o paralela cu notiunea de periculozitate.

Romeo Casabona defineste periculozitatea ca  fiind „acea calitate a cuiva de a produce un pericol, adica riscul de a interveni un rau intr-o perioada mai apropiata sau mai departata in timp” [5].

Daca gravitatea faptei savarsite reprezinta un criteriu obiectiv, periculozitatea poate fi perceputa doar prin raportare la o persoana. Dreptul penal actual este interesat doar de periculozitatea manifestata prin comiterea unui delict. Ca atare nu putem privi periculozitatea, desi ea valorifica circumstantele personale ale infractorului, ca pe o notiune complet detasata de fapta penala. O putem defini ca fiind o insusire a unei persoane la care se apreciaza ca exista probabilitatea de a comite infractiuni [6].

Important  in aprecierea periculozitatii nu sunt atat calitatile persoanei, cat riscul ca aceasta sa comita in viitor un delict. Periculozitatea nu poate fi stabilita insa in mod matematic, ci se bazeaza pe un pronostic ce rareori isi gaseste suport in  lege.

Data fiind limitarea cunostintelor privind comportamentul uman, se pleaca de la prezumtia ca individul care a comis un delict va mai comite si in viitor altul. Sociologii au aratat ca, odata invinse inhibitiile si rezistentele psihice este necesar un efort mult mai mic pentru a repeta un act, de fiecare data cand exista in individ o certa tendinta de a realiza acele comportamente. Nu inseamna ca automat comiterea unui delict trebuie considerata ca un indice determinant al periculozitatii . Revenirea pe calea infractionalitatii raspunde de cele mai multe ori nu unor defecte ale persoanei, ci unor circumstante exterioare extraordinare ce au favorizat delictul [7].

Acest diagnostic de periculozitate se bazeaza pe previzibilitatea unui comportament. M.Cusson apreciaza ca o conduita nu este nici total previzibila, nici total imprevizibila. Problema care apare este tocmai cea legata de imprevizibilitate [8]. S-a constatat ca pentru simplii cetateni predictia este usor de facut, intrucat sunt previzibili din perspectiva comportamentului criminal.  Delincventii periculosi nu sunt condamnati si considerati astfel pentru ca exista siguranta ca vor reveni la violenta, ci pentru ca nu se poate face nici o previziune pentru ei. Cu cat o infractiune este mai rara cu atat este mai dificil de facut o predictie cu privire la autorul ei. De aceea eroarea de predictie apare mai ales la crimele comise cu violenta, pentru ca sunt mai rare [9].

Aceste explicatii privind periculozitatea pot fi translatate si in cazul notiunii de pericol  din cadrul art. 148 lit. f. Pericolul pentru ordinea publica, ca si periculozitatea, reprezinta o predictie , o apreciere asupra comportamentului viitor al inculpatului. De aceea este bizara „pretentia” legiuitorului ca la dosar sa existe probe ca lasarea in libertate prezinta pericol pentru ordinea publica. O asemenea exigenta ar conduce la concluzia ca in nicio situatie nu ar putea fi luata masura arestarii preventive in baza acestui temei, intrucat nu exista astfel de probe. Este si imposibil sa existe probe asupra unor comportamente viitoare.

Se invoca de multe ori de catre aparatori, chiar si in cazurile intens mediatizate ca, desi masura arestarii preventive s-a luat in baza art. 148 lit. f, nu sunt indicate probele referitoare la faptul ca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica.  Ce probe ar trebui sa existe la dosar pentru dovedirea faptului ca lasarea in libertate prezinta pericol pentru ordinea publica? Ar trebui oare ca organul de urmarire penala sa audieze martori in cauza, din comunitatea in care traieste inculpatul, care sa declare ca au un sentiment de nesiguranta sau ca sunt revoltati de asemenea fapte? Ar trebui sa fie depuse extrase din presa sau din emisiuni TV in care a fost exprimata dezaprobarea fata de inculpat, in conditiile in care indiciile ce contureaza presupunerea ca fapta a fost savarsita  si gravitatea concreta a acesteia nu pot sta la baza motivarii?

Chiar si in cazul unui  criminal in serie, unde presupun ca nu exista nicio indoiala ca o asemenea masura ar fi justificata, daca interpretam ad literam textul de lege, nu putem vorbi de temeinicia masurii preventive, in situatia in care acesta era  cunoscut ca o persoana linistita, care avea o familie si un loc de munca si care nu a creat niciodata probleme, pentru ca nici aici nu exista probe care sa dovedeasca faptul ca odata pus in libertate acesta ar mai savarsi asemenea fapte. Exista doar probe referitoare la faptele sale trecute (uciderea unor persoane), probe care justifica aprecierea ca punerea sa in libertate reprezinta un risc pentru viata si securitatea altor persoane.

Cat de intens trebuie sa fie acest pericol pentru ordinea publica pentru ca masura preventiva sa poata fi luata? Trebuie sa consideram oare, asa cum se sugereaza de multe ori in apararile facute de inculpati ca pericolul pentru ordinea publica inseamna dovada faptului ca odata pus in libertate inculpatul ar savarsi de indata fapte de o violenta extrema ce ar inspira teroare in randul opiniei publice? Nu cred ca aceasta a fost intentia legiuitorului.

Pericolul pentru ordinea publica reprezinta, in opinia mea, temerea ca, odata pus in libertate, inculpatul ar comite fapte penale , ori ar declansa puternice reactii in randul opiniei publice determinate de fapta savarsita de acesta si de starea sa de libertate.

Ce criterii de evaluare ar trebui folosite pentru a se putea aprecia daca punerea in libertate a inculpatului prezinta pericol pentru ordinea publica sau nu ? In primul rand gravitatea concreta a faptei comise, care nu trebuie  confundata cu pericolul social al infractiunii savarsite (care este relevat in pedeapsa prevazuta de lege), iar in al doilea rand circumstantele personale ale inculpatului (antecedente penale, atitudinea inculpatului fata de fapta si urmarile sale,etc.). aceste doua elemente conjugate contribuie la formarea opiniei judecatorului care va aprecia daca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica.

Consider ca in unele situatii gravitatea deosebita a faptei comise poate fi suficienta pentru a contura aprecierea ca inculpatul prezinta pericol pentru ordinea publica (de exemplu atunci cand inculpatul a comis fapte de violenta extrema).

In alte situatii antecedentele penale pot sedimenta convingerea ca inculpatul va comite o noua infractiune (atunci cand gravitatea faptei nu ar impune prin ea insasi o asemenea masura, insa inculpatul a mai fost condamnat in repetate randuri pentru acelasi gen de infractiune). Dar spre deosebire de gravitatea faptei, care poate deveni criteriu unic in aprecierea existentei pericolului pentru ordinea publica, antecedentele penale pot juca un rol principal in aceasta apreciere, fara a fi unic criteriu, intrucat legea impune savarsirea unei infractiuni de o anumita gravitate (pentru care sanctiunea este detentiunea pe viata sau  inchisoarea mai mare de 4 ani).

Utilizarea ca principal criteriu in dispunerea masurii arestarii preventive a gravitatii faptei are ca efect si asigurarea unei „previzibilitati” (care are un alt inteles decat cel impus de principiile CEDO), in sensul ca s-ar crea asteptarea in randul opiniei publice ca pentru o fapta de anumita gravitate sa se dispuna o masura preventiva de o asemenea gravitate, indiferent de circumstantele personale ale inculpatului (sau invinuitului).

In al patrulea rand este adevarat ca instantele romanesti se confrunta cu o problema de redactare in ceea ce priveste luarea, mentinerea si prelungirea masurii arestarii preventive. Ambiguitatea temeiului prevazut la art. 148 lit. f C.p.p. [10], intervalul relativ scurt de timp la care se analizeaza masura preventiva (30 de zile in cazul prelungirii si 60 de zile in cazul mentinerii pentru inculpatii majori, pentru minori intervalele fiind mai scurte), conduc inevitabil la o repetitie a motivelor ce impun o solutie de privare de libertate mai ales ca hotararile pronuntate pot fi atacate cu recurs si ca atare, chiar daca anumite argumente nu ar fi prezentate de prima instanta, ar putea fi expuse de cea de recurs.

In ceea ce priveste luarea masurii arestarii preventive, instantele romanesti se confrunta cu o dificultate a analizarii temeiniciei luarii unei astfel de masuri, dat fiind ca in multe situatii faptuitorul este retinut imediat dupa savarsirea faptei insa durata retinerii de doar 24 de ore, interval in care trebuie stranse probe, trebuie audiat inculpatul de catre politie, procuror, judecator si pronuntata si solutia pentru a evita sustragerea inculpatului sau invinuitului de la arestare atunci cand hotararea este in acest sens, supun organele judiciare unei lupte continue cu cronometrul, neadecvata situatiei in care se analizeaza libertatea unei persoane. Este greu de crezut ca in acest interval, organele de urmarire penala ar putea sa stranga date despre persoana inculpatului, altele decat cele ce tin strict de faptul daca acesta este sau nu recidivist, date necesare si ele in analiza oportunitatii luarii masurii preventive.

Cat priveste strict motivarea hotararii de luare, prelungire, mentinere a masurii arestarii preventive, instantele sunt obligate sa foloseasca formule generale pentru ca o analiza prea amanuntita a probatoriului ar duce inevitabil la o antepronuntare. Iata de ce motivarea pare deseori stereotipa si abstracta, pentru ca este foarte greu de gasit o cale de mijloc intre cele doua pericole  – motivarea insuficienta si antepronuntarea in ceea ce priveste vinovatia.

Pe de alta parte trebuie spus ca in aproape toate cazurile, analiza facuta de judecator sau instanta in cazul luarii, mentinerii, prelungirii masurii arestarii preventive este mult mai complexa decat cea care transpare din hotararea judecatoreasca. Putem deduce amploarea acestei analize mai curand din hotararile prin care se respinge propunerea de luare sau cererea de prelungire a masurii preventive.

De exemplu, daca la dosar exista indicii temeinice cu privire la comiterea infractiunii de catre inculpat, dar previziunea judecatorului care analizeaza cererea este ca nu exista perspectiva administrarii altor probe, iar cele existente la acel moment ar fi insuficiente pentru obtinerea unei condamnari, desi exista indicii suficiente pentru luarea sau prelungirea masurii, solutia va fi una de respingere a cererii, pentru ca este lipsit de sens sa arestezi sau sa prelungesti arestarea unei persoane despre care crezi ca urmeaza a fi achitata.

Probabil ca in incheiere nu vor aparea toate aceste rationamente, ci se va vorbi doar despre insuficienta indiciilor temeinice care sa contureze prezumtia rezonabila ca inculpatul a savarsit o fapta penala, pentru ca rolul judecatorului nu este acela ca prin intermediul unei asemenea hotarari sa faca o evaluare a tacticii urmate de organul de urmarire penala.

Un alt exemplu, este acela in care se invoca nelegalitatea unor probe de catre aparare. De regula instantele obisnuiesc sa motiveze ca la luarea masurii arestarii preventive nu se face o analiza a legalitatii probelor administrate, intrucat in acest moment intereseaza doar indiciile, o asemenea atributie revenind instantei care solutioneaza fondul cauzei. Nu inseamna ca de cele mai multe ori instantele nu fac o analiza a legalitatii probatoriului. Daca exista si alte indicii ce justifica aprecierea ca s-a savarsit  o fapta penala, motivarea legalitatii probelor indicate ar fi inutila si ar exista riscul unei antepronuntari asupra legalitatii acestora. Daca insa judecatorul constata ca toate probele administrate sunt nelegale si acest aspect nu poate fi remediat, solutia logica ar fi respingerea propunerii de luare a masurii preventive si de aceasta data motivarea va cuprinde si o analiza a legalitatii probatoriului administrat.

O  alta dovada a faptului ca la solutionarea cererii de luare a masurii preventive in temeiul art.148 lit.f  nu se analizeaza doar gravitatea faptei comise este si aceea in care cererea se respinge, desi infractiunile retinute in sarcina inculpatului sunt grave, cu motivarea ca de la savarsirea faptei pana la momentul formularii cererii a trecut o perioada mare de timp in care inculpatul s-a aflat in libertate si nu a relevat un pericol pentru ordinea publica.

Sunt doar cateva exemple care dovedesc ca luarea, prelungirea sau mentinerea arestarii preventive nu reprezinta un automatism asa cum s-ar putea crede uneori, poate intemeiat din lecturarea unor hotarari judecatoresti. Prezumtia de nevinovatie si modul in care sunt redactate temeiurile arestarii preventive, obliga insa instantele la folosirea unor stereotipii.

In al cincilea rand, motivarile instantelor sunt nesatisfacatoare si pentru ca la nivel conceptual nu este inca foarte clar ce finalitate se urmareste prin luarea masurii  arestarii preventive.

Curtea de la Strasbourg afirma ca arestarea preventiva nu este o forma de executare anticipata a pedepsei, ci o masura procedurala cu scop pur preventiv. Scopul pur preventiv la cine se raporteaza, la inculpat, la societate? Incercam prin aceasta masura sa protejam societatea impotriva unui individ periculos, si izolandu-l pana la pronuntarea unei hotarari, il impiedicam sa savarseasca alte fapte penale? Urmarim realizarea unei preventii generale prin intermediul coercitiei pe care o presupune privarea de libertate, in speranta ca ceilalti cetateni nu vor fi tentati sa savarseasca asemenea fapte, avand exemplul arestarii preventive a unei persoane ce a comis o astfel de infractiune? Sau poate ca arestarea are o finalitate asemanatoare preventiei speciale in cazul pedepsei, in sensul ca reprezinta un avertisment pentru inculpat de a-si schimba comportamentul, avand in vedere ca pana la pronuntarea unei pedepse ar putea trece o perioada mare de timp?

Legea noastra procesual penala fixeaza drept scop al masurilor preventive asigurarea bunei desfasurari a procesului penal si impiedicarea sustragerii invinuitului sau inculpatului de la urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei(art.136 C.p.p.). Cred insa ca asemenea finalitati ar putea justifica arestarea preventiva in cazul oricarei infractiuni, pentru ca in toate cazurile este de preferat sa existe o buna desfasurare a procesului penal si o impiedicare a inculpatului de a se sustrage raspunderii penale. Cu toate acestea, legea nu permite arestarea preventiva decat in cazul infractiunilor de o anumita gravitate, ceea ce inseamna ca exista si alte scopuri ale arestarii preventive, care nu sunt enuntate de legiuitor.

Jurisprudenta CEDO nu traseaza scopurile ce ar trebui urmarite prin intermediul arestarii preventive. Este adevarat ca ar fi  exagerat sa pretindem  Curtii sa se comporte ca un organ legiuitor, atata vreme cat menirea sa este alta. Prin indiciile continute in motivarile unor cauze, Curtea ofera insa piste false cu privire la aceste scopuri.

In cauza Jiga contra Romaniei a apreciat ca pericolul social pentru ordinea publica pe care il prezinta inculpatul scade odata cu trecerea timpului, iar instantele nu au oferit o explicatie concreta cu privire la persistenta motivelor ce justifica lipsirea de libertate. Cred ca pericolul pe care inculpatul il prezinta pentru ordinea publica nu scade de la o luna la alta (acesta a fost arestat 11 luni si 24 de zile pentru o infractiune de coruptie), ceea ce scade este rezonanta in randul opiniei publice a unei asemenea fapte care a fost mediatizata. Instanta europeana putea eventual sa aprecieze ca durata masurii preventive a devenit nerezonabila in raport de gravitatea faptei.

Observatia este insa interesanta pentru ca reflecta opinia Curtii in raport de scopul arestarii preventive. Daca ar fi sa redam intr-un limbaj neacademic, morala Curtii ar fi: arestati-l pana se linisteste opinia publica si apoi puneti-l in libertate. Desi vorbeste despre arestarea preventiva ca despre o masura provizorie, lasand impresia ca este vorba despre protejarea societatii impotriva unor fapte grave,  motivarea Curtii este mai degraba in sensul ca arestarea preventiva poate fi dispusa pe post de sperietoare pentru ceilalti, care ar fi dispusi sa comita astfel de fapte.

Curtea mai critica faptul ca  instantele nu au explicat de ce persista pericolul pentru bunul mers al justitiei si dupa audierea martorilor. Daca ar fi sa discutam la nivel de principiu in materie de arestare preventiva si sa tinem cont de aceasta opinie, ar trebui sa tragem concluzia ca niciodata cauzele in faza de apel sau recurs nu pot fi judecate cu inculpati in stare de arest preventiv (mai ales cand acestia nu sunt arestati pentru infractiuni de violenta), pentru ca probele au fost deja administrate si nu mai exista niciun risc pentru buna administrare a justitiei. Daca la luarea masurii preventive nu au fost avute in vedere alte temeiuri decat cel de la lit.f) a art.148 Cpp si inculpatul a recunoscut ori a fost solutionata cauza in fond, teoretic, nu s-ar mai justifica o asemenea masura. Curtea este insa inconsecventa si este suficient sa constatam cum a inteles sa interpreteze art.5 al Conventiei (alin.1 literele a si c) din perspectiva termenului rezonabil pentru a demonstra aceasta.  Se pretinde instantelor nationale sa motiveze de ce se mai impune mentinerea arestarii preventive dupa audierea martorilor sau administrarea unor probe, insa exigenta aceasta nu se mai mentine de Curte dupa pronuntarea unei hotarari de condamnare, cand au fost administrate toate probele, inventandu-se chiar un artificiu , si anume ca inculpatul, dupa ce se pronunta prima instanta, este arestat in baza hotararii de condamnare, desi in realitate este vorba tot de arestarea preventiva, lipsirea de libertate fiind intemeiata pe mandatul de arestare preventiva si nu pe unul de executare a pedepsei. Explicatia este probabil aceea ca desi ne aflam teoretic in fata unei masuri preventive, „care nu este o forma anticipata de executare a pedepsei”, si fata de care ar trebui manifestate aceleasi exigente, Curtea este dispusa sa o priveasca de aceasta data pragmatic, plecand  de la considerentul ca daca o instanta a constatat existenta vinovatiei, sunt multe sanse ca hotararea definitiva sa consfinteasca aceasta constatare, iar o punere in libertate a inculpatului dupa condamnarea la instanta de fond, urmata de incarcerarea in baza mandatului de executare a pedepsei ar conduce la o franare a celeritatii desfasurarii procesului penal. Pe aceasta cale se consacra insa o prezumtie de nevinovatie de rang doi pentru inculpatii a caror cauza se afla la instantele de control judiciar si care au fost condamnati in prima instanta.

In alte cauze, [11] Curtea a subliniat ca persistenta motivelor plauzibile cu privire la savarsirea unei infractiuni nu mai este suficienta dupa o anumita perioada de timp , trebuind relevata fie protejarea ordinii publice, fie existenta pericolului de fuga, fie a riscului savarsirii unei noi infractiuni.

Motivele acestea, daca au existat la momentul arestarii, trebuie evidentiate prin retinerea si a altor temeiuri (lit.b,e) pentru arestarea preventiva, pe langa cel de la lit.f). Daca ele nu au existat, in cazuri extrem de rare pot aparea pe durata procesului penal, astfel incat sa ofere posibilitatea unei motivari diferite a prelungirii sau mentinerii arestarii preventive. Simpla enuntare de catre instanta ca prin punerea in libertate a inculpatului ar exista riscul influentarii martorilor, pericolul ca inculpatul sa fuga,etc., daca acestea nu au o acoperire in actele dosarului, reprezinta tot o motivare formala.

Analizand continutul textului de la 148 lit. f si acceptand varianta ca prin arestare preventiva se urmareste doar protejarea societatii fata de inculpat ar trebui sa tragem concluzia ca arestarea preventiva ar trebui limitata la cazul infractiunilor de violenta si numai in masura in care s-ar aprecia ca astfel de fapte ar putea fi repetate, precum si in cazul celor care au suferit mai multe condamnari. Ca atare, in cazul infractiunilor de coruptie sau al celor economice s-ar putea aprecia ca arestarea preventiva intemeiata pe dispozitiile art.148 lit.f nu ar trebui luata niciodata. De asemenea, o interpretare ad literam a textului de la art.148 lit.f  ar impiedica posibilitatea luarii unei astfel de masuri in cazul infractiunilor savarsite din culpa.

S-ar naste insa o noua problema – sentimentul de justitie al cetatenilor ar fi infrant pentru ca s-ar crea impresia unei profunde inechitati sociale. Masura arestarii preventive ar putea fi luata in cazul celor care fura, care talharesc, dar niciodata impotriva inaltilor functionari corupti, a celor acuzati de infractiuni economico-financiare, etc. deoarece, de regula, acestia sunt persoane cu o buna imagine in societate, pentru care nu ar putea fi motivat pericolul pentru ordinea publica in conformitate cu interpretarea literala a art.148 lit f) si exigentele CEDO. Deplasarea accentului de la fapta la persoana in materia arestarii preventive ar putea deveni periculoasa, pentru ca s-ar putea crea impresia ca masura este dispusa doar pentru cei apartinand unor clase sociale defavorizate.

Mai apare insa un aspect foarte important si anume acela ca la nivel de mentalitate colectiva, motivele ce justifica o arestare preventiva nu se suprapun celor cuprinse in legea procesual penala, si ma refer din nou aici la continutul art. 148 lit. f Cod procedura penala.

Curtea Europeana de la Strasbourg incearca sa dea satisfactie mentalitatii colective, obligand insa instantele sa se incadreze in sabloanele stricte ale legii, si mai mult, sa fie extrem de creative atunci cand trebuie sa explice de ce legea le permite sa dispuna o astfel de masura. Pentru o mai buna intelegere ar fi suficient sa luam un exemplu simplu. Daca un politist ia mita si recunoaste in fata instantei savarsirea faptei, dispozitiile art. 148 lit. h Cod procedura penala nu ar putea sa ofere instantei nici un sprijin pentru motivarea masurii arestarii preventive, mai ales in situatia in care inculpatul parea a fi pana la momentul retinerii un model de comportament in societate, la aceste argumente adaugandu-se si acela ca, in viitor  comiterea unor fapte asemanatoare ar fi imposibila, intrucat odata cu punerea in miscare a actiunii penale inculpatul nu mai poate detine functia ce i-a facilitat comiterea infractiunii. Masura arestarii preventive pare insa pe deplin justificata in opinia cetatenilor, avand in vedere ca inculpatul chemat sa asigure ordinea publica a savarsit o astfel de fapta.

Ca atare nemultumirile in ceea ce priveste motivarea masurii arestarii preventive pleaca in buna parte de la defectuozitatea redactarii textului de lege dar si de la faptul ca urmarim prin intermediul arestarii preventive aspecte pe care nu dorim sa le recunoastem. Desi afirmam ca arestarea preventiva este o masura temporara prin intermediul careia protejam societatea de indivizii periculosi, prin arestarea preventiva se urmareste in realitate si o satisfacere imediata a sentimentului de justitie in randul populatiei, care nu poate fi asigurata prin intermediul pedepsei (pentru ca de la momentul savarsirii faptei pana la pronuntarea unei hotarari definitive trece de regula o perioada mare de timp), si o intimidare a celorlalti cetateni predispusi la savarsirea de fapte penale. Doar atunci cand vom renunta la abordarea ipocrita conform careia una gandim si alta motivam pentru ca textele de lege si  jurisprudenta CEDO ne-o cer, desi nici vointa reala a acestora nu este in consonanta cu cele pretinse, vom avea motivari pertinente si credibile in materia arestarii preventive.


[1] Radu Chirita – nota publicata in revista Curierul Judiciar, nr. 4/ 2010, pg.189
[2] Si Curtea Europeana a Drepturilor Omului se inscrie in traditia instantelor pe care le critica, in sensul ca a solutionat o cauza (in care nu trebuia sa stabileasca situatii de fapt si vinovatii si unde nu au existat cai de atac) in sase ani de zile, plangerea fiind formulata in 2004.
[3] Problema motivarii pericolului pentru ordinea publica se pune cred eu in principal in cazul luarii masurii preventive, pentru ca la prelungirea sau mentinerea ei se pleaca de la premisa ca acest pericol a existat la momentul luarii si se cerceteaza daca nu au incetate temeiurile care au determinat luarea masurii
[4] A se vedea C. Rotaru  – Consideratii privind temeiurile care stau la baza masurii arestarii preventive, Curierul Judiciar nr.11/2006, pg. 54
[5] Carlos Maria Romeo Casabona – Peligrosidad y Derecho Penal preventivo, Ed. Bosch,Barcelona,1986, pg. 15-16
[6] Carlos Maria Romeo Casabona – op.cit., pg. 17-18
[7] Carlos Maria Romeo Casabona – op.cit., pg. 32
[8] Maurice Cusson –Pourquoi punir?, Ed.Dalloz, Paris, 1987, pg. 133-134
[9] M.Cusson – op.cit. , pg. 133-134
[10] In noul Cod de procedura penala temeiul din actualul art.148 lit.f a fost inlocuit cu un text  mai adecvat, care permite luarea masurii preventive in cazul unor infractiuni grave, daca pe baza evaluarii gravitatii faptei, a modului si circumstantelor de comitere a acesteia, a anturajului si a mediului din care acesta provine, a antecedentelor  penale si a altor imprejurari privitoare la persoana acestuia, se constata ca privarea sa de libertate este necesara pentru inlaturarea unei  stari de pericol pentru ordinea publica (art.223 alin 2).
[11] Cauza Labita contra Italiei, hotararea din 6 aprilie 2000, cauza Matskus contra Rusiei , hotararea din 21 februarie 2008, cauza Pyrak contra Poloniei, hotararea din12 februarie 2008, etc.


Cristina ROTARU
Conferentiar universitar doctor
Judecator Curtea de Apel Bucuresti

* multumim Curierul Judiciar

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 7 de comentarii cu privire la articolul “Jurisprudenta CEDO si arestarea preventiva”

  1. Wittmann spune:

    Foarte argumentata analiza asupra „pericolului concret pentru ordinea publica”.

  2. Catalin Racaceanu spune:

    Prezentul material ar trebui sa constituie obiect de studiu pentru toata lumea juridica, in special pentru procurori.

  3. pompiliu bota spune:

    Felicitări! Dacă toţi judecătorii ar gândi ca dvs…

  4. lionelamar spune:

    Aceasta atitudine ipocrita la care se refera autoarea materialului, atitudine ce caracterizeaza toate hotararile de arestare preventiva pe 148 f) cand se speculeaza in motivare asupra temerii ce-ar apare in comunitate ca organele judiciare sunt partinitoare sau necombative fata de autorul infractiunii, dincolo de ceea ce semnaleaza autoarea, poate fi motivata si de:
    -conceptia retributiva a magistratului pus in fata propunerii procurorului, conceptie care-l indeamna, fata de ororile zugravite in referatul procurorului sa anticipeze pedepsirea vinovatului cu satisfactia comuna (ascunsa, insa ) omeneasca;
    -mentalitatea de care nu ne-am dezbarat, potrivit careia in centrul vietii se colectivitatea si nu individul;
    -jocului pervers de imagine pe care-l fac procurorii (perchezitii in direct, transmisii de la parchete cu multe detalii asupra faptelor, comunicate de presa detaliate); manevra reuseste doua lucruri: rapeste judecatorului o parte din obiectivitate si incita comunitatea la reactii vehemente ( sa nu uitam ca urmarirea penala are caracter nepublic, prin urmare daca infractiunea nu s-a savarsit sub ochii unei multimi sau nu preocupa o multime-cazul unor crime in serie, de exemplu- acea comunitate nu are de unde sa stie ce-a facut suspectul);
    -analiza criteriilor in alegerea masurii la care se refera autoarea sunt in lege subsecvente demonstrarii cazului de arestare, dar in practica sunt dimpotriva folosite ca sa armeze hotararea de arestare ( de aceea se intalnesc in motivari trimiteri copioase la starea de fapt, DESI JUDECATORUL REFUZA SA ANALIZEZE PROBELE!);
    -refuzul analizarii probelor de catre judecatorul chemat sa decida arestarea pe motiv ca s-ar antepronunta este tot o ipocrizie; judecatorul care va lua masura arestarii devine automat incompatibil sa mai judeca cauza pe fond; atunci mai vorbim de antepronuntare?
    -tot ipocrizie se numeste operatiunea de a analiza indiciile temeinice, cand propunerea vizeaza un inculpat; actiunea penala se pune in miscare pe baza de probe, se prezinta la arestare un inculpat, dar in loc sa se analizeze probele, se analizeaza indiciile savarsirii faptei, de parca procesul se gaseste la faza incipienta cand s-au adunat acele date sumare care se numesc indicii; este ipocrizie pentru ca vagul si posibilul se pot specula lejer.
    CEDO le spune judecatorilor romani CA ARESTAREA PREVENTIVA ESTE O EXCEPTIE. Atat!
    Asa ca degeaba cauta autoarea sa surprinda vicii in logica motivarilor Curtii, motivari care cauta sa trateze probleme aparute intr-o tara care declara ca respecta si apara drepturile omului (conditie pentru primirea ei in UE) dar in fapt a ramas in sistemul ei judiciar, in straturile lui profunde si in mentalitatea colectiva la nivelul de salbaticie si patima cunoscut in comunism.
    Si, sa nu uitam: procurorii doar propun!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate