Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Opinii
3 comentarii

Despre Ordonanta Creditelor, relativ subiectiv
08.11.2010 | JURIDICE.ro, Gheorghe PIPEREA

JURIDICE - In Law We Trust

Avertisment: subsemnatul este avocatul unui mare numar de clienti care au actionat sau urmeaza sa actioneze in judecata niste banci. De aceea, cele de mai jos ar putea fi considerate ca fiind marcate de subiectivism. Pe de alta parte, sunt profesor de drept comercial, care preda studentilor la Facultatea de Drept din Bucuresti, printre altele, si legislatia protectiei consumatorilor. De aceea, tenta subiectiva a articolului de mai jos ar putea fi tolerata, cu putina intelegere din partea cititorilor, desigur. In fine, nu sunt politician si, in viitorul apropiat, nu intentionez sa devin, motiv pentru care cele de mai jos nu ar trebuie suspectate de populism. In orice caz, mai ales dupa aceste zile tensionate, in care toata lumea si-a spus parerea in fel si chip cu privire la Ordonanta Creditelor, cred ca este timpul sa incepem sa judecam la rece subiectul, cu argumente.

(Ne)retroactivitatea OUG 50/2010

Constitutia Romaniei interzice retroactivitatea unei legi, impunind ca legile si celelalte acte normative sa aiba efecte numai pentru viitor (cu exceptia legii penale mai favorabile). O lege este retroactiva daca se aplica unor fapte din trecut. In cazul unor contracte care si-au epuizat efectele deja cind o lege noua va fi intrat in vigoare, a le aplica legea noua ar insemna retroactivitate. Daca insa efectele acestor contracte se intind dincolo de momentul intrarii in vigoare a legii noi, aceste efecte contemporane vor fi reglate de noua lege, cele deja epuizate raminind reglementate de legea veche.

Asadar, intrucit OUG 50/2010 se aplica unor contracte in curs de derulare, ale caror efecte ii sunt contemporane, nu este retroactiva, pentru ca nu se aplica unor fapte petrecute in trecut.

Contestatarii si petitionarii care s-au revoltat contra bancilor reclama, in mod aproape exclusiv, practicile si clauzele abuzive din contracte. Legislatia cu privire la clauzele abuzive, in special Legea nr.193/2000, era deja in vigoare cind au inceput sa se incheie in Romania credite de consum. Este o legislatie prefigurata de OG 21/1992 privind protectia consumatorului (actualmente integrata in Codul Consumului, din 2004) si care avea la baza o Directiva europeana (Directiva 13/1993). Eventualele clauze abuzive din contractele de credit de consum sunt sanctionate de aceasta lege, in vigoare la momentul semnarii contractelor, si nu de OUG 50/2010. Din acest punct de vedere, efortul de a demonstra ca OUG 50/2010 este retroactiva si ca, deci, trebuie corectata, prin restringerea domeniului sau de aplicare doar la creditele accesate dupa data intrarii sale in vigoare, este complet inutil, tinta aleasa de lobby-ul financiar si bancar fiind gresita.

In fine, la acest punct, e bine sa ne reamintim ca OUG 50/2010 implementeaza o directiva europeana din 2008. In mod special, trebuie accentuat ca, prin definitie, aceste gen de legi se aplica unor contracte aflate in curs de derulare. Directiva 48/2008 afirma expres ca ea – directiva – nu se va aplica creditelor vechi. Comentatorii neavizati ai subiectului au imbratisat cu entuziasm ideaa gresita ca OUG 50/2010 si-ar fi extins nepermis aplicabilitatea la creditele vechi si ca, deci, pentru ca incalca directiva, nu poate fi aplicata. Dar atit Directivele, cit si jurisprudenta Curtii Europene de Justitie (CEJ) in domeniul protectiei consumatorilor statueaza ca extinderea prin reglementarile interne a aplicabilitatii principiilor Directivelor este nu numai posibila, ci chiar dezirabila, daca este o solutie mai favorabila intereselor consumatorilor. Reglementarile interne pot fi mai favorabile consumatorilor. Directivele sunt doar reglementari de minimis.

Extinderea limitelor directivelor relative la protectia consumatorilor este permisa expres de dreptul comunitar (ex. : Directiva 13/1993 o spune expres, in art. 8) si statuata de jurisprudenta CEJ. CEJ, in cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă, şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al pretului sau remuneratiei, pe de o parte, fata de serviciile sau de bunurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, chiar daca aceste clauze sunt redactate in mod clar si inteligibil. Astfel, curtea a statuat că: “28 […] directiva nu a realizat decât o armonizare partială si minimală a legislatiilor interne referitoare la clauzele abuzive, recunoscând totodată statelor membre posibilitatea de a asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție decât cel pe care aceasta îl prevede”. “29 Articolul 8 din directivă prevede în mod expres posibilitatea statelor membre de a „adopta sau [de a] menține cele mai stricte dispozitii compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de […] directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protectie”. “40 […] statele membre nu pot fi împiedicate să mentină sau să adopte, cu privire la totalitatea domeniului reglementat de directivă, inclusiv articolul 4 alineatul (2) din aceasta, norme mai stricte decât cele prevăzute de directivă, cu condiția ca acestea să asigure consumatorilor un nivel de protectie mai ridicat.” 44 […] articolul 4 alineatul (2) si articolul 8 din directivă trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări nationale […] care autorizează un control jurisdictional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar si inteligibil.”

Care sunt efectele principale ale OUG 50/2010?

OUG 50/2010 obliga bancile la transparenta, la stabilitate si la predictibilitate in relatiile cu clientii lor de retail si stimuleaza competitia loiala intre banci. Un comportament corect si etic al bancilor si un numar mare de clienti informati asupra drepturilor pe care le au asigura sanatatea si chiar profitabilitatea pe termen mediu si lung a bancilor, intrucit hranesc permanent increderea consumatorilor in banci. Pe termen scurt, perpetuarea actualului status quo poate ca asigura mentinerea unor profituri consistente ale unor banci, dar submineaza increderea in toate bancile si aceasta nu poate duce decit la pierderi pentru sistem. De aceea, oricit de ciudat ar suna, OUG 50/2010 este favorabila bancilor.

Majoritatea ca numar a bancilor din Romania si-au adaptat din mers politicile comerciale la aceste cerinte ori le-au respectat inca de la inceput (caci OUG 50/2010 nu a aparut din neant, ci a fost preconizata de alte reglementari, incepind cu 2008). Sunt insa 5-6 banci dintr-un total de 40 care nu au facut-o, fie din aroganta, fie pentru ca sunt prizioniere ale unui model gresit si ilicit de business, adica acela in care se cistiga mult din comisioane si putin sau deloc din dobinzi. Desi in anii 2009-2010 au avut cel putin trei “sanse” de a-si reduce costurile creditarii (reducerea euribor/libor; reducerea rezervelor minime obligatorii; reducerea dobinzii de interventie a BNR), aceste banci nu au redus si costurile suportate de clienti, pe motiv de criza. Aceste banci si numai ele se simt acum amenintate de OUG 50/2010 si refuza sa o aplice, asa cum, de altfel, au facut-o si cu reglementarile anterioare. Acestea sunt bancile date in judecata si sanctionate pentru ca practica clauze abuzive. Sase banci din 40 nu par multe, dar, ca cifra de afaceri, aceste banci (pe care eu le-am denumit “recalcitrante”) concentreaza cam 70% din totalul cifrei de afaceri din sistemul bancar, asa ca se pare ca avem de-a face, totusi, cu o problema de sistem si nu cu una punctuala.

Pierderile invocate de unii reprezentanti ai comunitatii bancare (niste estimari pe care nici BNR, nici FMI nu le mai sustin), nu sunt cauzate de aplicarea OUG 50/2010, care nu obliga bancile la reduderea costurilor, ci la mentinerea lor in limite predictibile pentru consumatori. De fapt, aceste estimari nici nu sunt pierderi reale, ci eventuale reduceri ale profitabilitatii unor banci. Pierdere inseamna ca din incasari nu iti recuperezi costurile. Faptul ca profitabilitatea unor banci s-ar putea reduce in perioada imediat urmatoare inseamna doar ca practicile abuzive ale acestora au inceput sa se intoarca impotriva lor. Aceste abuzuri provoaca instabilitate. Si pina la urma, stabilitatea sistemului bancar romanesc nu inseamna pastrarea intacta a profiturilor uriase ale bancilor care au abuzat de clientii lor. Este evident ca nu se mai poate spera in 2010 la profituri de 85%, cum era cazul in 2006. Sunt multe alte banci care au afaceri cu cistiguri rezonabile in Romania si care au aplicat corect si etic legislatia, respectindu-si consumatorii. De altfel, băncile din România au practicat in perioada 2005-2009 o diferentă de peste 10% între rata dobânzii la depozite si cea de la credite. Uzantele bancare europene consacră o diferentă de 2-3%. Aceasta este, de fapt, rata rezonabila a profitului in afacerea de tip bancar. Astfel, băncile traditionale din alte tări europene au putut supravietui sute de ani unor crize majore (nu inventate), unor războaie sau altor fenomene sociale darmatice, cu totul deosebite, cu marje ale profitului net inferioare.

Dobinda la creditele noi de consum, practicate in 2009-2010 in Romania nu pare a fi foarte mare. Ea difera cu 2-3 procente in plus fata de dobinzile practicate in Franta, de exemplu. Dobinda este mare, totusi, la creditele vechi, aflate in derulare, mai mare cu 3-7 puncte fata de cele practicate acum, spre exemplu, in cadrul programului “Prima casa”. De actualul nivel redus al dobinzii beneficiaza clientii noi ai bancilor (doar citeva zeci de mii, fata de peste 4 milioane), nu si cei vechi care, totusi, si-au platit ratele pina acum fara incidente. Este o discriminare tolerata, din pacate, de Statul roman.

Mari si foarte mari sunt costurile adiacente creditelor vechi, costuri care sunt, in plus, netransparente si care dubleaza sau disimuleaza dobinda. Unele astfel de costuri nici nu sunt cunoscute de clienti decit atunci cind li se prezinta graficul de rambursare. Din aceste costuri ascunse unele banci au facut profituri in anii 2005-2008 si de 85%, ca la casino. Unele banci mai fac astfel de profituri si acum, pe timp de criza. Este nerezonabil sa mai speri acum, in 2010, in perioada de criza si cind oamenii au perceput aceste clauze abuzive, la profituri de acest gen. Nu OUG 50/2010 pretinde limitarea profitului, ci etica bancara, care cere bancilor sa isi respecte clientii si concurentii. Iar dacă o bancă a avut pierderi din cauza unui management defectuos sau a incompetentei propriilor angajati, acest lucru nu poate fi imputat consumatorului.

Toate procesele contra bancilor, mai ales cele castigate de ANPC sau de clientii bancilor, incepind din 2008, se bazeaza pe Legea 193/2000 si pe celelalte acte normative din domeniu, anterioare perioadei de boom al creditelor de consum in Romania. Cel putin procesele gestionate de mine nu se bazeaza deloc pe OUG 50/2010, ci pe reglementarile anterioare.

Cu toate acestea, OUG 50/2010 a fost scinteia care a aprins focul, mocnit pina atunci, al petitiilor si reclamatiilor contra practicilor abuzive ale bancilor, al revoltei clientilor contra bancilor. Criza economica a facut consumatorii mai atenti cu sumele pe care le plateau lunar bancilor, fapt care a dus la multe procese, anterioare OUG 10/2010, in care bancile au fost sanctionate pentru clauze abuzive. Numarul celor care au putut sa descopere in contractele lor aceste clauze abuzive a crescut exponential dupa aparitia OUG 50/2010, intrucit aceasta a obligat bancile la o transparenta mult mai mare in relatiile cu clientii, dominate pina nu de mult de opacitate si aroganta din partea bancii si incredere oarba in banci din partea clientilor.

De altfel, numeric, lucrurile s-au schimbat destul de putin, pentru ca din 4 milioane de clienti, doar citeva zeci de mii au protestat si reclamat, restul clientilor raminind pasivi si inca increzatori in banci (pe care le vad inca drept institutii de prestigiu, si nu ca firme de pariuri). Practicile si clauzele abuzive nu pot fi scoase la lumina decit prin petitii, reclamatii si actiuni in justitie. Modificarea OUG 50/2010 in sensul dorit de lobby-ul bancar i-ar lasa pe acesti oameni, inca plini de incredere in banci si in statul nostru, fara protectie in fata practicilor abuzive ale bancilor.

De aceea, pozitia FMI – care pretinde modificarea Ordonantei Creditelor ca o pre-conditie pentru eliberarea transei din decembrie a imprumutului de anul trecut – este gresita, dar este si ne-etica. Romania este parte intr-un contract cu FMI si cu CE. Nicio parte din contract nu poate modifica unilateral contractul, in timpul executarii acestuia. Nu schimbi regulile jocului in timpul jocului, mai ales ca celalalt finantator, co-contractant si el – ma refer la CE  – nu s-a pronuntat inca asupra compatibilitatii OUG 10/2010 cu acquis-ul comunitar. Probabil ca executivii FMI si-au dat seama ca si retroactivitatea, si pierderile invocate sunt false probleme si, de aceea, nu au mai insistat in modificarea OUG 50/2010. Din pacate, o face in locul sau BNR. Spre deosebire de pozitia ferma si asa-zis dura avuta in 2008.

Dobinzi mascate

Cele mai mari profituri s-au facut si se fac in Romania din comisioane de tot felul (de risc, de monitorizare a riscului, de administrare a riscului, de administrare a creditorului, de rezerva minima obligatorie, de premiere etc etc etc). Aceste comisioane sunt incasate lunar si sunt calculate ca procent din suma initiala a creditului sau din sold. Un comision de monitorizare a riscului, de exemplu, calculat ca procent din valoarea initiala a creditului, intre 0,20 – 0,35% lunar, inseamna 2,4 – 4,2% anual, adica dubleaza dobinda. Trei dintre bancile din top 5 inregistreaza aceste comisioane ca venituri din dobinzi (a se vedea situatiile lor financiare pe anul 2009; poate devine curioasa si BNR). Aceasta inseamna ca, prin insasi declaratiile financiare ale bancilor in cauza, se dovedeste ca, in realitate, comisioanele sunt dobinzi mascate.

Ilegalitatea si caracterul abuziv al acestor comisioane se manifesta pe doua planuri:

(i) in relatia cu consumatorul: dupa ce incheie sau accepta un contract de adeziune cu banca (contract pre-formulat, ne-negociat), consumatorul incepe sa descopere surprizele neplacute ascunse sub formulele complicate, greu de inteles, ale clauzelor relative la costuri; clientul vede pe desfasurator ca are pe coloana din stinga o dobinda care pare sa fie in regula (intrucit este cu 2-3 puncte mai mica decit cea practicata de bancile concurente), dar pe coloana din dreapta vede comisionul lunar, care se aplica asupra valoarii initiale a creditului, si care se plateste ca si dobinda pina la adinci batrineti; dobinda este de 200 de euro (clientul stie din reclamele desantate din anii 2006-2008 ca doar acesta este costul creditului), iar comisionul lunar este 100 de euro (nicio reclama nu spunea in 2006-2008 ca se include in cost, aditional dobinzii, si acest comision);

(ii) in relatia bancii cu concurentii sai, se pune o problema de concurenta ilicita, intrucit reclamele inselatoare din anii 2006-2008 au captat foarte multi clienti, pe motiv ca banca in cauza este mai ieftina (cind, in realitate, e chiar mai scumpa decit concurentii); intervine BNR? Nu. Consiliul Concurentei? Nu. CNA? (a facut-o dar sporadic si anemic in 2008). In promotiile derulate in anii 2005-2008, dobinzile, mai ales la creditele in monede exotice, de genul francului elvetian (CHF), erau cu citeva puncte mai mici decit dobinzile practicate de bancile concurente, dar clientului, in realitate, i se percepea cam aceeasi rata a dobinzii, intrucit la rate “promotionale” de 4-5% pe an se adauga comisionul respectiv, care ajungea si la 3-4% pe an. De asemenea, in multe contracte erau inserate clauze de dobândă fixă, pentru primele luni de promotie de la acordarea creditului. La încetarea acestei perioade bancile aplicau o dobânda variabilă mult mai mare, la care se adauga comisionul lunar. In plus, banca avea dreptul de a modifica unilateral si discretionar dobânzile, comisioanele si taxele bancare. CNA si ANPC au amendat banci in 2008 pentru reclama inselatoare. Evident ca BNR nu a reactionat, lasind lucrurile sa se “corecteze” prin uitare.

Clauzele abuzive din contractele de credit de consum

În perioada 2005 – 2008 s-au încheiat mai mult de 8 milioane de contracte de credit de consum. Toate aceste contracte au fost contracte de adeziune, in care consumatorul nu a avut decit optiunea de a semna sau nu pentru tragerea creditului, fara a avea o informatie precisa si completa asupra continutului contractului. Au fost enorm de multe cazuri in care clientul a tras creditul si de-abia dupa luni de zile a primit, la cerere, contractul de credit propriu-zis, care nu continea decit rar si asa-numitele conditii generale de afaceri (reguli impuse clientilor de banci, conform propriei politici de creditare). Unii consumatori au incheiat contracte sau au extins valabilitatea contractului ori suma trasa cu titlu de credit chiar si prin telefon. In contractele de credit ipotecar, vointa consumatorului la incheierea contractului a fost alterata, data fiind presiunea economica si juridica in care se afla – incheiase in prealabil un ante-contract de vinzare – cumparare in care platea proprietarului un avans si promitea acestuia sa plateasca restul sumei cu titlu de pret in maxim 30 de zile, sub sanctiunea pierderii avansului. Toate aceste elemente faptice au facut ca enorm de multe persoane sa nu fie constiente decit foarte tirziu de faptul ca aceste contracte ascundeau de fapt clauze ilicite sau abuzive, sanctionate de legislatia protectiei consumatorului inca din anul 1992 cu nulitatea absoluta.

Clauza contractuală referitoare la stabilirea discretionara a ratei dobânzii este o clauza abuziva intrucit obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. Înainte de încheierea contractului, Banca cere şi obtine o serie de documente oficiale relative la persoana consumatorului şi la istoricul său de credit (adeverintă de venit, copie după cartea de identitate etc.), dar singurele informatii la care are acces consumatorul când semnează contractul de credit sunt cele din presă (de regulă, din publicitatea făcută de bancă) si direct de la bancă – ambele „surse” fiind profund subiective. Dată fiind situatia de fapt existentă în tot sistemul bancar românesc, adica impunerea de catre toate bancile a unor contracte pre-formulate, ne-negociabile, consumatorii nu au avut posibilitatea reală să ia cunostintă, la data semnării contractului, de amploarea si de componenta riscului la care s-au expus, care sunt factorii care le vor influenta creditul, ce costuri surprinzatoare ar putea sa le fie puse in sarcina dupa semnarea/acceptarea contractului  etc., într-o asemenea manieră încât să poată refuza contractul. De altfel, consumatorul nu a putut verifica, la momentul incheierii contractului, niciun fel de indice sau de situatie financiară, nefiind informat despre ceea ce intră si ce nu intră în componenta ratei. Nu se poate admite argumentul ca, odata semnat/acceptat un contract, el iti este opozabil indiferent daca este legal, nul sau abuziv. In definitiv, si camatarii incheie contracte cu clientii lor naivi. Sa credem ca aceste contracte camataresti sunt valabile chiar daca au fost incheiate sub presiune si chiar daca includ dobinzi si costuri uriase? Un drept subiectiv (deci un drept legitim, legal) dacă este folosit contrar scopului său recunoscut de lege, fiind exercitat în asa fel încât să încalce drepturile celorlalti este considerat abuziv, iar cel care l-a exercitat este considerat că a comis un abuz de drept, fiind pe deplin responsabil de prejudiciile cauzate. Orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său si în limitele sale normale (art. 54 din Constitutie). Când cineva uzează de dreptul său în mod anormal si deturnează dreptul de la menirea sa normală si obisnuită, el comite un abuz de drept. Atunci când în cadrul unor activităti licite si normale se ajunge la producerea unui prejudiciu fată de altă persoană, de natură să exceadă unor inconveniente normale ale unei activităti, se va angaja răspunderea celui care le-a produs fată de cei care le suferă. Dezechilibrul semnificativ ce rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune este imposibilitatea consumatorului de a cunoaste si de a anticipa mărimea obligatiilor asumate. Din atitudinea băncii de a profita imediat de clauză rezultă si reaua-credintă a băncii. Întreg cadrul contractual lasă un loc nepermis de mare abuzurilor. Legislatia protectiei consumatorului incerca sa corecteze in interesul consumatorului tocmai acest abuz, consumat sau potential, readucind contractului echilibrul necesar.

Clauza contractuala prin care banca transfera riscul de pierdere asupra clientului este si ea o clauza abuziva. Banca este un comerciant, deci si-a asumat un risc pentru a obtine profit. Banca este un profesionist al riscului, element ce îi defineste activitatea, iar riscul se regăseste în orice face banca, pe când consumatorul îsi asumă un risc contractual, ocazional, un risc ce nu tine de profesia sa si care este limitat la obligatiile sale contractuale. Oricum, prin contract, consumatorul nu-si asumă riscul băncii. Contractul de credit bancar nu este un contract aleatoriu, ci un contract comutativ ( întinderea drepturilor si obligatiilor părtilor sunt stabilite la momentul încheierii contractului). Dacă banca transferă unui simplu consumator toate costurile suplimentare, toate variatiile pietei financiare internationale, atunci ce risc financiar îsi mai asumă banca? Să nu omitem faptul că banca, în genere, este actorul principal al pietelor financiare si nu un simplu cetătean sau un necomerciant. Transferând costurile aditionale consumatorului, banca îsi mentine astfel intactă rata profitului, în dauna consumatorului.

Cum trateaza CEJ clauzele abuzive inscrise in contractele de adeziune?

CEJ, in Cauza C-168/05: “36. Importanţa protecţiei consumatorului a determinat în mod particular legislaţia comunitară să prevadă, în art. 6 paragraf. 1 al Directivei, că clauzele abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un consumator si un profesionist nu sunt obligatorii pentru consumator [n.n., Gh. P.]. Aceasta este o dispoziţie imperativă care, având în vedere poziţia de inferioritate a unei părţi a contractului, este menită să înlocuiască echilibrul formal pe care contractul îl stabileşte între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, şi are ca efect impunerea unui echilibru real, care restabileşte egalitatea între părţi”. “38. Natura şi importanţa interesului public pe care se bazează protecţia conferită de directivă consumatorului  justifică, mai mult, ca instanţa naţională să fie obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, compensând în felul acesta dezechilibrul care există între consumator şi profesionist, vânzător sau furnizor.”

CEJ, in cauzele C-240/98, C-241/98, C-242/98, C-243/98 si C-244/98: “27. Aşa cum a observat şi Avocatul general în opinia sa, sistemul de protecţie oferit de directivă răspunde ideii potrivit căreia situaţia inegală între consumator şi profesionist nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract. Este motivul pentru care art. 7 din directivă, la paragraful  1, impune statelor membre să implementeze măsurile necesare, adecvate şi eficiente pentru a determina încetarea utilizării clauzelor abuzive, iar la paragraful 2, precizeaza că măsurile trebuie să cuprindă, printre altele, permisiunea acordata asociaţiilor consumatorilor de o instanţa de judecată pentru a aprecia dacă unele clauze redactate cu caracter general sunt abuzive şi pentru a obţine, dacă este cazul, interzicerea lor, chiar şi atunci cand acele clauze nu au fost utilizate în cadrul unor contracte determinate”. “28.(…) Competenţa instanţelor de judecată de a examina, chiar din oficiu, caracterul abuziv al unei clause, constituie un mijloc corespunzător, pe de o parte, atingerii rezultatului urmărit de art.6 al Directivei, şi anume preventia fata de situatiile in care consumatorii individuali ar fi obligati să respecte o clauză abuzivă, iar pe de altă parte, atingerii obiectivului vizat de art.7, din moment ce insăşi analiza instanţei  poate avea efect desuasiv şi poate contribui la prevenirea utilizării de clauze abuzive în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii.” “26. Avocatul general apreciaza că a recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu ca nule clauzele abuzive ale unui contract se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele.”

CEJ a recunoscut consumatorului, în cauza Cofidis, dreptul la protecţia reglementata de legislatia europeana a protectiei şi în situaţiile în care acesta, din diferite raţiuni, nu a semnalat caracterul abuziv al clauzelor: “34 Protecţia pe care directiva o conferă consumatorilor se aplică şi cazurilor în care consumatorul, care a încheiat cu profesionistul un contract ce conţine clauze abuzive eşuează în a remarca natura abuzivă a clauzelor, fie pentru că nu este conştient de drepturile sale, fie pentru că a fost obligat să le aplice având în vedere costurile sau procedurile judiciare pe care acestea le-ar fi presupus.”

Etica bancara?

Cind banca (ori societatea de leasing, ori societatea de asigurari) iti pune in fata un contract–tip, preformulat, pe care il semnezi daca nu vrei sa pierzi avansul din ante-contractul de vinzare-cumparare, pe care l-ai platit dejs proprietarului, ca o preconditie a transferului dreptului de proprietate pe casa visata sau cind banca ori agentul sau de vinzari te suna si iti propune un credit pe care il poti obtine printr-o simpla acceptare la telefon sau semnare a unei cereri tip de finantare, e clar ca esti in fata unui contract de adeziune, in care nu exista negociere. E un contract impus. Toate bancile au procedat si procedeaza la fel, asa ca, daca ai curajul sa refuzi semnarea contractului pe motiv ca nu esti de acord cu unele clauze ale contractului, de la banca 1, ajungi la banca 2, 3, 4 etc, unde dai de aceleasi contracte-tip, ne-negociabile (pentru care, oricum, in anii 2005-2008 se imbulzeau consumatorii cu miile sa le incheie, asa ca banca iti putea spune – take it or leave it; altii asteapta la rind si nu fac ifose ca tine, iar noi vrem sa ne luam bonusurile din comisioanele platite de ceilalti naivi de la coada, asa ca nu ne mai tine din lucru). Te mai trezeai si cu un track record negativ tot pe motiv de refuz de semnare. Acesta era si este, evident, un comportament al bancilor de tip cartelar, pe care nimeni nu l-a sanctionat pina acum. Poate statul sa accepte perpetuarea acestui abuz si a acestei practici cartelare timp de inca 10-15-25 de ani de acum incolo, pe motiv ca, daca ar interveni sa corecteze aceste abuzuri, ar aplica legea retroactiv? Nu, pentru ca statul este obligat sa actioneze in sensul prevenirii sau corectarii abuzului. Ne-o spune Directiva 13/1993, pe care statul a si implementat-o in anul 2000, prin Legea 193/2000. Or, Statul Roman a salvat deja de doua ori de la faliment cele 6 banci cu astfel de probleme, odata in 2008, prin interventia BNR pe piata valutara (cost: 6 mld. euro) si inca odata in 2009, prin acordul cu FMI (cost: 10 mld. euro + dobinzi). Cine se mira de aceasta afirmatie este invitat sa vada articolul dlui. Stolojan publicat in Bursa din iunie 2010, in care facea fix aceeasi afirmatie, dar cu mai multe argumente. Nu putem sa salvam la nesfirisit, pe banii nostri si ai descendentilor nostri niste banci care si-au creat singure problemele de azi, prin practicile lor abuzive si ca urmare a goanei dupa profit din perioada 2005-2008. Chiar, isi mai aduce aminte cineva ce profituri colosale declarau cu mindrie bancile (haituite acum de clientul rau si procesoman) care se pling de OUG 50/2010 si de faptul ca alte banci fac profit, in timp ce ele au ajuns sa nu mai cistige atit de mult? Era vorba de profituri de 85% uneori, ca la casino! Uluitor si pentru bancile-mama, daramite pentru concurentii acestor banci. Va mai amintiti de costurile enorme ale publicitatii, reclamei si advertising-ului practicat in acei ani de banci (cam 500 mil. euro)?

In orice caz, nu a dat faliment si nu s-a inchis nicio banca in Romania dupa anul 2000. Nicio banca nu a plecat inca, asa cum nu a plecat nici din Ungaria, unde se aplica deja Directiva 48/2008 si, in plus, s-a introdus, pentru 2011, o supra-taxa pe profitul bancilor.

prof. univ. dr. Gheorghe PIPEREA

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Despre Ordonanta Creditelor, relativ subiectiv”

  1. Felicitari pentru analiza. As fi asteptat citeva accente critice asupra clauzelor abuzive din contractele de credit, raportat la legislatia premergatoare OG 50-2010 (ex. legea 193-2000). Ati insistat mai mult asupra acestor repere legislative in actiunile in contradictoriu cu bancile, decit pe OG 50-2010. Cum explicati reactia sistemului judiciar, care impune termene aberante de 1 an de zile in aceste dosare, in vederea solutionarii.
    Cum vedeti batalia cu dl.Stoica-BCR?:)
    av.razvan viorescu

  2. gpiperea spune:

    @Razvan Viorescu
    Despre legislatia anterioara voi scrie, probabil, mai tirziu un pic, dupa ce se mai calmeaza lucrurile cu aceasta OUG 50/2010. Dealtfel, cu sigurant ca vor apare in presa citate din actiunile pe care le-am depus contra bancilor, pentru ca sunt acum publice, fiind la instanta, deci sub lupa ziaristilor acreditati la tribunal.
    Evident ca termenele lungi sunt aberamte, dar dupa cite bine stiti, este vorba de o circulara a CSM care fost implementata in sistemul Ecriss si care nu poate da decit termene de 1 an. Atentie : nu e vorba de lege, ci de o circulara a CSM. Si, cu toate acestea, circulara cu pricina se respecta mai ceva decit jurisprudenta CEDO (apropo, ieri la ICCJ secita civila ma vazut cam ce respect deosebit si cam citi bani dau unii inalti judecatori pe admonestarile CEDO din cauza pilot la adresa Romaniei si a sistemului nostru legislativ si judiciar; halal!). Pe de alta parte, se spune ca din 100 de cereri de stramutare, 100 de cereri sunt admise, asa ca iarasi avem de-a face cu o forma fara fond.

    PS – adversar nu imi este prof Stoica, ci un alt avocat cu tot atit de multa experienta, coleg de an cu dl profesor.

    • catah spune:

      Stiti ce nu inteleg eu? Cum un avocat de prestigiu cum pretindeti ca este colegul de an al d-lui Stoica, isi alege sa reprezinte clienti care este aproape evident ca vor pierde? Sau nu este asa evident, si atunci intrebarea nu mai are rost…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.