Despre reducerea cautiunii sau scutirea de la plata acesteia in materia suspendarii executarii silite
10 noiembrie 2010 | Marinela CIOROABĂ, Florin RADU
1. Conform art. 403 alin. (1) C. pr. civ., pana la solutionarea contestatiei la executare sau a altei cereri privind executarea silita, instanta competenta poate suspenda executarea, daca se depune o cautiune in cuantumul fixat de instanta, in afara de cazul in care legea dispune altfel [1].
Se instituie, asadar, obligativitatea platii unei sume de bani, cu titlu de cautiune, de catre contestator, in scopul de a-l asigura pe debitor ca va putea fi indestulat pentru eventualele pagube suferite ca urmare a exercitarii si admiterii contestatiei la executare, fiind o garantie conferita acestuia de catre legiuitor.
In practica, adeseori contestatorul formuleaza cerere pentru reducerea cautiunii sau pentru scutirea de la plata acesteia. Acest fapt survine ca urmare a stabilirii de catre instanta de judecata a unei cautiuni intr-un cuantum foarte mare, fata de mijloacele materiale ale partii.
2. In solutionarea unei astfel de cereri, opiniile instantelor sunt diferite.
Intr-o opinie (se pare, majoritara), cererile de scutire de la plata cautiunii se resping ca inadmisibile. Motivarea instantelor care procedeaza in acest fel se refera la faptul ca O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar in materie civila [2] nu cuprinde nicio referire la o asemenea situatie, neprevazand, cu alte cuvinte, posibilitatea instantelor de a se pronunta asupra cererii cu pricina [3].
Potrivit altei pareri jurisprudentiale, cererile de scutire sau reducere a cautiunii nu pot fi respinse ca inadmisibile, instanta putand analiza cererea, urmand sa aprecieze daca ea este sau nu fondata, in functie de circumstantele cauzei [4]. Consideram corecta aceasta din urma opinie.
3. Pornim in argumentatia noastra chiar de la textul art. 403 alin. (1) C. pr. civ., care arata ca suspendarea executarii opereaza daca se depune o cautiune in cuantumul fixat de instanta. Asadar, daca instanta poate fixa suma de plata cu acest titlu, inseamna ca poate si sa dispuna micsorarea acesteia sau chiar scutirea de la plata. De altfel, in practica, cererile de scutire sau reducere se motiveaza in drept, de regula, nu pe dispozitiile O.U.G. nr. 51/2008, ci pe cele ale art. 403 alin. (1) si, asa cum vom vedea mai jos, pe art. 6 par. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului (denumita, in continuare, “Conventia”).
Pe de alta parte, chiar daca am admite ca o astfel de cerere trebuie motivata pe dispozitiile O.U.G. nr. 51/2008, constatam ca in formularul anexa la acest act normativ (formular pentru cererea de asistenta judiciara in alt stat membru al Uniunii Europene) este mentionata si cautiunea datorata in faza de executare silita, de unde se poate deduce ca legiuitorul a avut in vedere si cautiunea, nu doar celelalte taxe [5].
De asemenea, putem invoca, in sprijinul admisibilitatii cererii despre care facem vorbire, art. 21 din Constitutia Romaniei, privind accesul liber la justitie, dar si art. 3 C. civ., care prevede ca “judecatorul care va refuza de a judeca, sub cuvant ca legea nu prevede, sau ca este intunecata sau neindestulatoare, va putea fi urmarit ca culpabil de denegare de dreptate”.
In sfarsit, este incident in materie si art. 14 alin. (1) teza I din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice [6].
La urma, dar cel mai important, probabil, aducem in discutie jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului (in continuare, “Curtea”) in aplicarea art. 6 par. 1 din Conventie, care arata ca orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil, public si in termen rezonabil, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil.
Prin respingerea de catre organele judiciare nationale a cererilor de reducere ori scutire de la plata cautiunii se incalca o principala componenta a dreptului la un proces echitabil: dreptul de acces la o instanta. Strict legat de principiul preeminentei dreptului, accesul la o instanta reprezinta un element indispensabil pentru respectarea si asigurarea garantiilor instituite prin Conventie, dar si pentru punerea in practica a jurisprudentei Curtii (si nu doar a textului Conventiei), hotararile fiind obligatorii pentru instantele nationale si reprezentand, deci, un izvor de drept national.
4. In cauza Iosif si altii vs. Romania [7], Curtea a constatat incalcarea art. 6 par. 1, in condiile in care instantele nationale au obligat pe reclamanti la plata unei cautiuni in cuantum de 3.867.331.000 lei vechi, suma fiind, fara indoiala, foarte mare pentru orice justitiabil, nefiind justificata nici de circumstantele speciale ale cauzei si nici de situatia financiara a reclamantilor. De asemenea, Curtea a apreciat ca nerelevant faptul ca reclamantii au avut la dispozitie un anumit timp pentru a achita cautiunea (din data de 19.03.2002, pana la 09.04.2002), cu atat mai mult – adaugam noi – cu cat aceasta perioada de timp era una foarte scurta pentru a obtine o suma atat de mare.
Obligatia impusa reclamantilor de a achita o cautiune extrem de ridicata pentru a putea introduce actiunea si pentru a obtine judecarea ei – continua aprecierile instanta de la Strasbourg – “i-a lipsit de posibilitatea de a obtine examinarea fondului cauzei si, prin urmare, de dreptul lor de acces la o instanta”. Si se conchide ca, tinand seama de circumstantele spetei si in special de faptul ca restrictia litigioasa a intervenit in stadiul initial al procedurii [8], aceasta a fost disproportionata si ca astfel s-a adus atingere insesi esentei dreptului de acces la o instanta.
Asadar, statul nu a pastrat un echilibru just intre interesul sau de a percepe taxe, pe de o parte, si interesul reclamantilor de a-si expune pretentiile in fata unei instante, pe de alta parte.
Daca strict in materia cautiunii, jurisprudenta Curtii este destul de saraca (hotararea in cauza Iosif s.a. fiind, insa, absolut suficienta pentru a trage un veritabil semnal de alarma catre instantele nationale, adepte ale teroriei inadmisibilitatii cererilor de scutire/reducere a cautiunii), in ceea ce priveste taxele judiciare de timbru, ea este extrem de bogata [9]. Nu ne oprim acum asupra ipotezei din urma (alte taxe decat cautiunea), dar facem precizarea ca respectivele hotarari pot fi avute in vedere de instantele nationale, acestea putandu-le aplica prin analogie, in vederea respectarii art. 6 par. 1 din Conventie.
5. Revenind la spetele citate mai sus, care converg in sensul inadmisibilitatii cererilor, reliefam pe scurt starea de fapt. Intr-o prima situatie [10], contestatoarea a fost obligata sa chite suma de 11.000 lei cu titlu de cautiune, in conditiile in care a dovedit ca nu are deloc venituri. In a doua situatie, reclamanta – societate comerciala – a fost obligata la plata unei cautiuni de 20.567 lei, aceasta avand numeroase probleme financiare, inclusiv mari datorii catre stat si alti creditori ori furnizori.
Insa, intr-un caz similar cu cele prezentate mai sus, instanta a considerat perfect admisibila si a admis pe fond cererea de scutire de la plata cautiunii, apreciind ca suma de 1.406 lei este prea mare si impiedica accesul partii la o instanta, societatea comerciala in cauza nemaiavand activitate si deci, nici un fel de profit din care sa achite suma respectiva [11].
Ni se pare evident ca in primele doua exemple partilor li s-a refuzat accesul la o instanta, in eea ce priveste suspendarea executarii silite pana la ramanerea irevocabiila a hotararii ce urma sa se pronunte asupra contestatiei la executare.
6. Asadar, este limpede ca instantele nu pot refuza judecarea cererilor de reducere ori scutire de la plata cautiunii. Dimpotriva, ele trebuie sa analizeze pe fond asemenea solicitari, apreciind, in concret, daca ele sunt sau nu fondate. In acest demers, instantele vor avea in vedere diverse criterii, precum: cuantumul cautiunii, veniturile partii, stadiul procedurii, scopul impunerii taxei, proportionalitatea ingerintei cu acest scop, garantiile procedurale acordate partii, previzibilitatea instituirii taxelor.
Posibilitatea acordarii de scutiri si reduceri la diversele taxe judiciare (in sens larg, cuprinzand si cautiunea) trebuie sa fie una din principalele garantii in sensul ca se asigura caracterul efectiv al accesului la o instanta. Instituindu-se taxe mult prea mari, fara posibilitatea luarii in discutie a reducerilor sau scutirilor, se anuleaza, practic, dreptul de a avea acces real la o instanta de judecata. Iar accesul la o instanta nu inseamna, in nici un caz, doar posibilitatea fizica a justitiabilului de a inregistra o cerere oarecare la serviciul de registratura al unei institutii judiciare.
Accesul la o instanta ori la justitie, in general, inseamna mult mai mult: asigurarea si acordarea tuturor garantiilor procedurale, necesare realizarii unui proces echitabil (de exemplu, eficacitatea procedurii, adica garantarea faptului ca justitiabil isi poate satisface interesele urmarite; competenta de plina jurisdictie a instantei, adica atributul instantei de a analiza cauza pe fond; posibilitatea de a-si prezenta si sustine cauza in fata judecatorului – pe scurt, efectivitatea accesului la justitie [12]).
[1] In noul Cod de procedura civila (adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, care va intra in vigoare la data care va fi prevazuta in legea pentru punerea in aplicare a acestuia.), in art. 708, regasim urmatoarea reglementare a problemei cautiunii:
“(1) Pana la solutionarea contestatiei la executare sau a altei cereri privind executarea silita, la solicitarea partii interesate si numai pentru motive temeinice, instanta competenta poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odata cu contestatia la executare sau prin cerere separata.
(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicita trebuie sa dea in prealabil o cautiune, calculata la valoarea obiectului contestatiei, dupa cum urmeaza:
a) de 10%, daca aceasta valoare este pana la 10.000 lei;
b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depaseste 10.000 lei;
c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depaseste 100.000 lei;
d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depaseste 1.000.000 lei.
(3) Daca obiectul contestatiei nu este evaluabil in bani, cautiunea va fi de 1.000 lei, in afara de cazul in care legea dispune altfel.
(4) Suspendarea executarii este obligatorie si cautiunea nu este necesara daca:
1. hotararea sau inscrisul care se executa nu este, potrivit legii, executoriu;
2. inscrisul care se executa a fost declarat fals printr-o hotarare judecatoreasca, data in prima instanta;
3. debitorul face dovada cu inscris autentic ca a obtinut de la creditor o amanare ori, dupa caz, beneficiaza de un termen de plata.
(5) Daca bunurile urmarite sunt supuse pieirii, degradarii, alterarii sau deprecierii, se va suspenda numai distribuirea pretului obtinut din valorificarea acestor bunuri.
(6) Asupra cererii de suspendare, instanta, in toate cazurile, se pronunta prin incheiere, chiar si inaintea termenului fixat pentru judecarea contestatiei. Partile vor fi intotdeauna citate, iar incheierea poate fi atacata numai cu apel, in mod separat, in termen de 5 zile de la pronuntare pentru partea prezenta, respectiv de la comunicare pentru cea lipsa.
(7) In cazuri urgente si daca s-a platit cautiunea prevazuta la alin. (2), instanta poate dispune, prin incheiere si fara citarea partilor, suspendarea provizorie a executarii pana la solutionarea cererii de suspendare. Incheierea nu este supusa niciunei cai de atac. Cautiunea depusa potrivit prezentului alineat este deductibila din cautiunea finala stabilita de instanta, daca este cazul.
(8) Incheierea prin care s-a dispus suspendarea executarii silite se comunica din oficiu si de indata executorului judecatoresc”.
[2] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 327 din 25 aprilie 2008.
[3] A se vedea, de exemplu, Judecatoria Deva, incheierea din data de 12 iulie 2010, pronuntata in dosarul nr. 5999/221/2010; idem, incheierea din data de 8 octombrie 2010, pronuntata in dosarul nr. 8201/221/2010, ambele nepublicate (in acest din urma caz, desi instanta respinge “ca neintemeiata” cererea, motivarea se refera la faptul ca O.U.G. nr. 51/2008 nu prevede posiblitatea reducerii/scutirii de la plata cautiunii).
[4] A se vedea Judecatoria Deva, incheierea din data de 26 mai 2009, pronuntata in dosarul nr. 562/221/2009, nepublicata; idem, incheierea din data de 12 mai 2009, pronuntata in dosarul nr. 656/221/2009; idem, incheierea din data de 7 aprilie 2009, pronuntata in dosarul nr. 1125/221/2009, publicate la http://sonia-cososchi.blogspot.com; Judecatoria Slatina, incheierea din data de 16 martie 2009, pronuntata in dosarul nr. 1925/311/2009, publicata la www.dezvaluiri.ro.
[5] A se vedea, in acest sens, si Judecatoria Deva, incheierea din data de 12 mai 2009, cit. supra.
[6] Art. 6: “Toti oamenii sunt egali in fata tribunalelor si curtilor de justitie. Orice persoana are dreptul ca litigiul in care se afla sa fie examinat in mod echitabil si public de catre un tribunal competent, independent si impartial, stabilit prin lege, care sa decida fie asupra temeiniciei oricarei invinuiri penale indreptate impotriva ei, fie asupra contestatiilor privind drepturile si obligatiile sale cu caracter civil”. Pactul a fost adoptat la data de 16 decembrie 1966, ratificat de tara noastra prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974 pentru ratificarea Pactului international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale si Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, publicat in Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
[7] A se vedea CEDO, cauza Iosif s.a. vs. Romania, nr. 10443/03, publicata la www.echr.coe.int.
[8] In mare masura Curtea sanctioneaza statele pentru institutirea unor taxe a caror plata trebuie facuta la inceputul litigiului. Au existat, insa, condamnari chiar si atunci cand taxa era obligatoriu a fi achitata la finalul procesului (Curtea a apreciat ca, desi scopul initial al institurii unei asemenea metode de plata a cautiunii a fost acela de a facilita accesul la justitie, totusi, cuantumul foarte mare al acesteia aduce atingere dreptului de acces la o instanta, anuland practic intentia initiala). A se vedea CEDO, cauza Mihalkov vs. Bulgaria, nr. 67719/01, publicata la www.echr.coe.int.
[9] A se vedea, de exemplu, CEDO, cauzele: Rusen vs. Romania, nr. 38151/05 (taxa de opt ori mai mare decat venitul lunar al reclamantului); Negulescu vs. Romania, nr. 25111/02 (taxa de executare silita, datorata executorului judecatoresc, de 20 de ori mai mare decat veniturile lunare); Weissman vs. Romania, nr. 63945/00 (taxa judiciara de 323.264 Euro); Malahov vs. Moldova, nr. 32268/02 (taxa de 90 de ori cat veniturile); Ipseks Iplik Tekstil Sanayi A. T. vs. Turcia, nr. 29877/02 (taxa de 200.000 Euro, fata de datoriile de 27 de milioane de Euro pe care societatea reclamanta o avea fata de o banca) etc. – toate publicate la www.echr.coe.int.
[10] A se vedea Judecatoria Deva, incheierea din data de 12 iulie 2010, cit. supra.
[11] Idem, incheierea din data de 26 mai 2009, cit. supra.
[12] Pentru ample consideratii asupra problematicii, a se vedea R. Chirita, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, comentarii si explicatii, vol. I, Editura C.H. Beck, Bucuresti, 2007, p. 260 si urm.; idem, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2008, p. 127 si urm.; D. Bogdan, Procesul civil echitabil in jurisprudenta CEDO, vol I, Accesul la justitie, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 1-41.
Florin RADU
avocat, Baroul Hunedoara
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
