Curtea Constitutionala intre fair-play si „motivarea de subzistenta”

Deciziile Curtii Constitutionale din 25 iunie a.c., care s-ar putea numi deciziile crizei sociale [1], adoptate sub stindardul limitarii efectelor locale ale unei „crize econo­mice mondiale” prin masuri legislative „de austeritate”, mi-au resuscitat niste idei mai vechi legate de crize. Crizele par sa fie procese fungibile, deoarece crizele finan­ciare se transforma in crize economice care se transforma pe nesimtite in crize sociale, politice, morale s.a.m.d. Insa dincolo de aceasta neplacuta fungibilitate a crizelor, decizii judiciare cum sunt cele din 25 iunie pot sa produca neintentionat noi crize, diferite de crizele pe care au dorit sa le rezolve, de exemplu, in cazul acestora o criza a dreptatii si o criza a sistemului de protectie a drepturilor fundamentale din Romania. In acest context mi-am propus sa discut in randurile care urmeaza compor­tamentul Inaltei Curtii de Casatie si Justitie ca autor a doua obiectii de neconstitu­tionalitate (1) si standardul de impartialitate al judecatorilor Curtii Constitutionale in deciziile care se refera la pensiile magistratilor (2) ca aspecte marginale ale crizei dreptatii. De asemenea, voi evoca doar doua aspecte a ceea ce am numit criza dreptu­rilor fundamentale: teoria circumstantelor exceptionale (art. 53 din Constitutie), pe care o construieste sub ochii nostri Curtea Constitutionala (3) si efectele „motivarii de subzistenta” pe care a adoptat-o Curtea Constitutionala a Romaniei in deciziile crizei sociale (4).

Cred ca prestatiile judecatorilor Curtii Constitutionale a Romaniei trebuie jude­cate in functie de prezenta sau de absenta virtutilor inerente functiei de judecator intr-un stat de drept, asa cum au fost descrise de H.L.A. Hart in Conceptul de drept: „impar­tialitatea si neutralitatea atunci cand trec in revista alternativele; atentia acor­data intereselor tuturor celor care vor fi afectati prin decizia judecatoreasca; preocu­parea de a folosi ca baza rationala a deciziei un principiu general acceptabil”. De ce un „principiu general acceptabil” si nu un „principiu incontestabil”? Hart preciza: „fara indoiala, datorita faptului ca este intotdeauna posibil ca intr-un caz sa fie aplica­bile mai multe principii, nu se poate demonstra (s.n.) ca decizia este singura corecta: dar ea trebuie sa fie acceptabila ca produs al unei alegeri impartiale, facute in cunos­tinta de cauza” [2]. Intr-un contencios constitutional este chiar probabil sa fie aplicabile mai multe principii.

I. Era necesar ca Inalta Curte de Casatie si Justitie sa sesizeze Curtea Constitutionala?

Constitutia la art. 146 lit. a) si, succesiv, Legea nr. 47/1992 la art. 15 au instituit competenta I.C.C.J. de a sesiza Curtea Constitutionala in vederea exercitarii unui control de constitutionalitate ex ante a legii, inainte de promulgare [3]. Asa cum s-a remar­­cat in doctrina, I.C.C.J. nu a mai uzat niciodata pana acum de aceasta compe­tenta a sa [4].

Nici textul art. 15 din Legea nr. 47/1992 si, dupa stiinta mea, nici literatura de specialitate, nu au lamurit natura acestei competente. A fost ea instituita in interes public? Adica organele statului care poseda competenta o vor exercita ori de cate ori vor observa o potentiala neconstitutionalitate intr-un text legal si o vor face in numele coerentei sistemului juridic si al stabilitatii statului de drept? Sau aceste organe vor sesiza Curtea Constitutionala atunci si numai atunci cand competentele lor sau statutul membrilor lor este afectat de un act legislativ neconstitutional? I.C.C.J. pare sa fi inclinat spre aceasta ultima interpretare, din moment ce niciuna dintre sutele de neconstitutionalitati, mai frapante sau mai bine ascunse, nu i-au trezit pana acum interesul. Desigur, daca acceptam aceasta teza, trebuie sa mai observam ca discutam de o competenta care are natura unei libertati si nu pe aceea a unei obligatii juridice. Cu siguranta, libertatile juridice sunt privilegii juridice, am putea asadar sa conchidem ca art. 15 din Legea nr. 47/1992 ne ofera o lista scurta de actori privilegiati ai contenciosului constitutional. Daca totusi, ar putea sa para plauzibila si ideea ca art. 146 lit. a) din Constitutie si art. 15 din Legea nr. 47/1992 confera o competenta care trebuie exercitata in interes public, atunci conduita I.C.C.J. ar putea sa para pur si simplu o conduita lipsita de fair-play. Conceptul de fair-play este binecunoscut in toate sistemele de drept care functioneaza in mod efectiv conform principiului rule of law. Fair-play sau sinonimul fairness desemneaza o atitudine fundamentala fata de regulile, principiile si standardele unui sistem normativ [5]. Corect, loial, fidel, curat, dezinteresat, impartial, fiecare din adjective surprinde cate o fateta a atitudinii fundamentale numite fair-play. Atitudinea poate fi consacrata ca obligatie juridica, prin adoptarea unui principiu de drept care sa o protejeze sau poate functiona in sistem ca regula morala, ca directiva morala care ii poate determina pe actorii din sistem sa-si autolimiteze comportamentele. De exemplu, in Belgia conform principiului juridic fairplay, administratii sunt indreptatiti sa se astepte ca administratia sa adopte intotdeauna un comportament impartial [6]. Nu pledez aici pentru aculturarea principiului juridic in sistemul nostru de drept. Pledez totusi pentru ceva mai putin ambitios: sa nu desconsideram valoarea morala a fair-play-ului si sa nu-i subestimam importanta practica in buna functionare a sistemelor normative [7]. Aici, interesul I.C.C.J. pentru salarii si pensii scoate in evidenta pasi­vitatea sau dezinteresul pentru alte valori pe care le-ar fi putut apara prin obiectii de neconstitutionalitate. In cazul deciziilor sociale insa aparenta lipsa de fair-play a „jucatorilor” este dublata de o atitudine similara a „arbitrilor”.

II. Standardul de impartialitate al judecatorilor Curtii Constitutionale

Se poate observa, prima facie, ca in materia reducerilor salariilor si pensiilor magistratilor, cei noua judecatori ai Curtii Constitutionale erau in imposibilitatea de a pronunta o solutie judiciara care sa nu-i includa, i.e., care sa nu le includa interesele. Impartialitatea in sens tare, adica exigenta absoluta de a nu cumula intr-un proces judiciar pozitiile de judecator si de parte (nemo judex in causa sua) a fost din start abolita. Un judecator care pronunta o sentinta intr-o cauza care il intereseaza, mediat sau imediat, direct sau indirect, actual sau potential, iese din sfera juridicului si intra in sfera politica. Decizia judiciara produce efecte juridice fara ca sa posede suport juridic. Sau, cu alte cuvinte, poseda o validitate formala nesustinuta de o validitate substantiala. Judecatorul aflat in pozitia judecatorilor Curtii Constitutionale exercita in stat o putere distincta de puterea judiciara stricto sensu. Este o libertate cvasitotala, deoarece este protejata de imunitatea actului (puterea de lucru judecat a deciziei judecatoresti).

Atata timp cat nu exista si, de altfel, nici nu ar putea exista, un control al legalitatii sau ilegalitatii unui astfel de comportament, ar fi gresit sau, in orice caz, antijuridic, sa-l calificam ca fiind legal sau ilegal.

Putem in schimb sa-l calificam ca fiind un comportament lipsit de fair-play. Indiferent daca un sistem juridic recunoaste sau nu un principiu juridic al fair-play-ului, care in cazul de fata oricum nu ar fi operativ, pentru ratiunile pe care le-am aratat mai sus, abandonul impartialitatii ramane de analizat ca un simptom de criza a dreptatii. Unul, cred, suficient de grav.

III. Teoria circumstantelor exceptionale la Curtea Constitutionala

Conventia europeana a drepturilor omului si Pactul international privind drep­turile civile si politice au recunoscut statelor parti competenta de a restrange nelimitat in timp exercitiul drepturilor fundamentale si, distinct, competenta de a institui res­trangeri limitate in timp, numite derogari. Atat tratatul regional, cat si tratatul uni­versal contin clauze generale de derogare si, de asemenea, anumite articole din tratate contin clauze de limitare a unor categorii de drepturi fundamentale. Alaturi de drepturile fundamentale al caror exercitiu poate fi limitat, exista si o alta categorie de drepturi fundamentale, inderogabile, al caror exercitiu nu poate fi nici limitat, nici suspendat (e.g., dreptul de a nu fi torturat sau libertatea de gandire, constiinta si religie).

Constitutia Romaniei a adoptat la art. 53 o norma generala de derogare, fondata pe existenta circumstantelor exceptionale [8]. Aceasta norma este problematica, dupa opinia mea, in cel mai inalt grad, sub cel putin doua aspecte. In primul rand, exista o problema de calificare a situatiilor exceptionale care ar putea fi incluse in campul de aplicare al art. 53. Termenul de „securitate nationala” poate ridica, si de fapt ridica, probleme redutabile de calificare. Asa cum observa, intr-un articol recent, profesorul Dan Claudiu Danisor, „securitate nationala este un concept vag, apt sa fie utilizat abuziv” [9], iar Curtea Constitutionala a Romaniei a esuat in sarcina de a-i fixa un continut cat mai precis si un camp de aplicare rezonabil. Nu cred ca in afara raz­boiului, a terorismului international si, eventual, a actelor care vizeaza schimbarea ordinii constitutionale, exista vreun alt pericol care ar putea fi calificat ca un pericol la adresa securitatii nationale. Curtea Constitutionala, in schimb, in toamna anului trecut, prin Decizia nr. 1414 din 4 noiembrie, isi insusea aproape textual opinia Guver­nului despre ceea ce ar putea include termenul „securitate nationala”, afir­mand: „astfel, masura de restringere este prevazuta prin lege, vizeaza exercitiul drep­tului, iar nu substanta acestuia, este determinata de o situatie de criza financiara mondiala care ar putea afecta, in lipsa unor masuri adecvate, stabilitatea economica a tarii, si implicit, securitatea nationala”. In Decizia 872 din 25 iunie Curtea avanseaza in directia unui concept si mai larg de securitate nationala: „Este evident ca securi­tatea nationala nu implica numai securitatea militara, deci domeniul militar, ci are si o componenta sociala si economica. Astfel, nu numai existenta unei situatii manu militari atrage aplicabilitatea notiunii de «securitate nationala» din textul art. 53, ci si alte aspecte din viata statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta insasi fiinta statului prin amploarea si gravitatea fenomenului”. Daca orice aspecte din viata statului pot genera amenintari si pericole, atunci conceptul de securitate nationala se identifica cu cel pe care s-a fondat legislatia penala, care ii viza, in a doua jumatate a secolului trecut, pe contestatarii comunismului.

In Decizia nr. 1414/2009 nu se analizeaza absolut deloc calitatea premisei (existenta unei crize financiare mondiale sau a unei recesiuni), nici raportul de cau­za­litate intre criza financiara mondiala si stabilitatea economica, nici legatura concreta intre stabilitatea economica si securitatea nationala. Judecatorii Curtii nu vad nicio alternativa la ceea ce descrie Guvernul, nu intrezaresc nicio consecinta a deciziei lor (desi era previzibil ca vor crea un precedent prin calificarea pe care au produs-o, de care Guvernul va profita in viitor), nu verifica argumente, se multumesc sa ratifice declaratii. In aceste conditii, calificarea juridica nu are si nici nu ar putea avea o baza rezonabila perceptibila.

Conditia liminara pentru controlul judiciar al derogarilor o reprezinta determi­narea precisa a standardului de necesitate care urmeaza sa fie aplicat. O derogare este licita daca restrangerea este necesara stricto sensu (testul necesitatii), si daca este necesara intr-o societate democratica (testul proportionalitatii).

Asadar, eficacitatea controlului judiciar depinde in primul rand de caracteristicile standardului necesitatii pe care il utilizeaza instanta de control. Pentru controlul curent si subsidiar al ingerintelor statale in sfera de protectie a drepturilor funda­mentale, Curtea de la Strasbourg a utilizat standardul necesitatii sociale imperioase, un standard care admite ca statul sa posede o marja de apreciere considerabila, adica o marja discretionara apreciabila in calificarea pericolelor si a situatiilor exceptionale susceptibile sa determine restrangerea drepturilor.

Insa, ori de cate ori statele au decis sa apeleze la clauza derogatorie de la art. 15 din Conventia europeana (care este comparabila cu art. 53 din Constitutie), standar­dul necesitatii admis de Curte a fost standardul necesitatii absolute. Conform acestui ultim standard, masurile trebuie sa fie strict indispensabile surmontarii pericolului public si „trebuie sa existe o legatura concreta intre masura derogatorie si amenin­tarea care planeaza asupra vietii natiunii” [10]. Acesta si nu altul este standardul pe care ar trebui sa-l aplice Curtea Constitutionala a Romaniei. Atunci cand a acceptat aplicabilitatea art. 53 din Constitutie, Curtea ar fi trebuit sa verifice alegatiile Guvernului conform caruia echilibrul bugetar nu s-ar fi putut realiza prin alte masuri (pachet de masuri) care sa afecteze mai putin drepturile salariale, dreptul la pensie si celelalte drepturi. Curtea pare pur si simplu sa puna un semn de egalitate intre „marja de apreciere” recunoscuta guvernelor in contenciosul international al drepturilor omu­lui (e.g., in cel de la Strasbourg) si o competenta discretionara de calificare a pericolelor si de instituire a masurilor de raspuns, competenta care ar trebui menajata ca atare si in cadrul contenciosului constitutional intern. Procedand astfel, Curtea isi abandoneaza obligatia de a efectua un dublu control strict, al faptelor si al calificarii lor juridice [11].

Exista insa si o a doua problema a art. 53, legata de modul in care s-ar putea con­trola proportionalitatea suspendarii exercitiului drepturilor. Subordonarea admisibili­tatii restrangerilor, conditiei ca ele sa fie „necesare intr-o societate democratica” reprezinta o caracteristica a statului de drept (in sensul de stat care garanteaza preeminenta dreptului) si reprezinta ultimul nivel de control jurisdictional al lega­litatii sau liceitatii unei restrangeri. Asa cum se stie, formula „necesara intr-o socie­tate democratica” a fost aculturata din sistemul de protectie CEDO cu ocazia revi­zuirii Constitutiei din anul 2003. La acest nivel de control, iata exemplul de analiza al proportionalitatii la Curtea Constitutionala: „Cu privire la proportionalitatea situatiei care a determinat restrangerea, Curtea constata ca exista o legatura de proportio­nalitate intre mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/ indem­nizatiei/ soldei) si scopul legitim urmarit (reducerea cheltuielilor bugetare/ reechili­bra­rea bugetului de stat) si ca exista un echilibru echitabil intre cerintele de interes general ale colectivitatii si protectia drepturilor fundamentale ale individului”.

Daca reducerea unui salariu cu 25% este proportionala sau disproportionata si daca exista un echilibru echitabil intre cerintele de interes general si protectia drep­turilor fundamentale, acest fapt depinde in mod concret de nivelul salariului. Daca reducerea de 25% se aplica unui salariu aflat in proximitatea necesarului pentru subzistenta, ea trebuie considerata „exorbitanta”, adica disproportionata si, in con­secinta, inadmisibila. In schimb, in cazul unui salariu foarte mare, o reducere de 25%, desi afecteaza semnificativ nivelul de viata al persoanei vizate, nu o priveaza de bunurile de stricta necesitate. Nu sustin ca aceasta era analiza de proportionalitate pe care trebuia sa o faca Curtea. Sustin, in schimb, ca proportionalitatea se analizeaza concret si nu abstract. Curtea trebuia sa explice, inter alia, de ce considera suma de 600 lei un minimum suficient pentru subzistenta sau de ce nu opereaza principiul increderii legitime in materia amputarilor salariale. Insa in loc sa analizeze, Curtea Constitutionala a Romaniei avalizeaza.

Absenta controlului concret al necesitatii si proportionalitatii ne reintoarce la vir­tutile descrise de Hart: nefiind luata in cunostinta de cauza, decizia nu mai conteaza nici ca alegere impartiala si nici ca un produs judiciar rezonabil. Sigur, deciziile Curtii Constitutionale poseda o forta legala obligatorie (chiar daca aceasta a fost uneori eludata [12]), insa le lipseste autoritatea ca produse construite cu ajutorul unor premise verificate si verificabile si a unor metode testate, cu alte cuvinte le lipseste autoritatea epistemica a deciziei judecatoresti.

IV. Efectele „motivarii de subzistenta”

Motivarea unei decizii judiciare este hartia de turnesol a virtutilor pe care trebuie sa le posede judecatorii intr-un stat de drept. Motivarea legala a unei decizii judiciare este, conform unei autoritati in teoria continentala a dreptului, un caz special de justificare [13]. Decizia trebuie justificata, in principal pentru a putea face obiectul unui control ierarhic si mai trebuie justificata pentru a putea servi ca model sau ca precedent. Motivarea judiciara se preteaza la doua nivele de analiza. La un prim nivel (analiza interna) se verifica coerenta, adica acordul intre premise si concluzii, iar la al doilea nivel (analiza externa) se verifica premisele, pentru a garanta ca nu exista „erori de informatie privind faptele sau normele, erori care falsifica premisele deciziei” [14].

O motivare de subzistenta este o motivare care se preocupa prea putin de coerenta si deloc sau aproape deloc de calitatea premiselor. Asa cum arata profesorul Danisor in articolul citat, in deciziile crizei sociale, Curtea Constitutionala mimeaza in motivarea sa sistemul de analiza al liceitatii ingerintelor statale utilizat in juris­prudenta sa de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Sa ne oprim asupra deciziilor nr. 872 si 873, care se ocupa de obiectiile de constitutionalitate ridicate de I.C.C.J. Prima decizie declara ca reducerea salariilor magistratilor prin Legea privind unele masuri necesare in vederea restabilirii echilibrului bugetar este constitutionala. Cealalta decizie declara ca reducerea pensiilor de serviciu ale magistratilor, prin aceeasi lege, este neconstitutionala.

Obiectiile de neconstitutionalitate ale I.C.C.J. au avut ca argument principal ingerinta inadmisibila a statului in sfera independentei justitiei, deoarece salariul si pensia magistratilor sunt elemente de securitate financiara ale acestora, incluse in categoria garantiilor independentei justitiei. Acest argument a fost dublat de un altul, cel al „justei compensatii”. Conform acestui al doilea argument, magistratii ar avea un statut social extrem de inconfortabil, deoarece le este limitat, inter alia, dreptul de a exercita in paralel alte activitati aducatoare de venituri. Insa I.C.C.J. si Curtea Constitutionala au omis cateva avantaje: prestigiu, putere, reputatie, respect de sine, timp liber, placerea intrinseca a muncii [15]. Nu discut totusi valoarea acestor argu­mente. Insa, in ambele decizii, argumentele trebuiau sa opereze in acelasi sens. Curtea Constitutionala putea foarte bine sa declare neconstitutionalitatea ambelor restrangeri. Insa Decizia nr. 873 nu contine nicio motivare care sa justifice, in mod rezonabil, tratamentul diferit aplicat unor situatii juridice care pretindeau un trata­ment analog. Este adevarat ca decizia nr. 873 este asezonata cu acte internationale fara nicio valoare in dreptul international (gen rezolutii ale Adunarii Generale ale ONU sau acte finale ale unor colocvii internationale ale judecatorilor) si cu decizii constitutionale din Ungaria sau Letonia. Acest stil de argumentare adanceste din pacate impresia de saracie a justificarii in loc sa o sustina.

Unui control de constitutionalitate lejer ii corespunde inerent o motivare aflata la nivelul de subzistenta al coerentei. Nu am pretins niciodata de la Curtea Consti­tutionala a Romaniei o „motivare de lux”, asemanatoare motivarilor Curtii Supreme a Statelor Unite sau celor ale Tribunalului Constitutional de la Karlsrūhe si nici un stil judiciar prea inalt. Insa nivelul actual al motivarii descrie o institutie care devine, tout court, un factor al crizei sistemului de protectie a drepturilor fundamentale. In acest moment distanta intre capacitatile institutionale si functia care trebuie exercitata intr-un stat de drept este nepermis de mare.

[15] Apud Richard A. Posner, How Judges Think, Harvard University Press, Cambridge, Massachussets, London, England, 2008, p. 36 şi passim.

conf. univ. dr. Valentin CONSTANTIN

* multumim Noua Revista a Drepturilor Omului nr. 3/2010

Cuvinte cheie: Valentin Constantin

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, detalii aici!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill şi My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!