Secţiuni » Interviuri
Interviuri
Women in Law
2 comentarii

Gheorghe Piperea in dialog cu Andrei Savescu, despre banci si asigurari sociale – Partea I
04.01.2011 | JURIDICE.ro

Secţiuni: Drept comercial, Interviuri, Protecția consumatorilor
JURIDICE - In Law We Trust

Andrei Savescu: Sunteti aparatorul oamenilor impotriva bancilor. Nu vi se pare ca lucrati pentru o cauza pierduta? Nu sunt bancile Goliat?

Gheorghe Piperea: Si Goliat mai poate fi rapus de o prastie… Dar eu nu sunt David, iar bancile nu sunt Goliat. Este adevarat ca anul 2010 s-a terminat trist pentru unii dintre clientii mei, pentru ca in doua cereri de emitere a unor ordonante presedintiale de suspendare a platii ratelor, bancile au avut castig de cauza. Asa cum am mai spus, deocamdata, puterea economica a fost mai mare decat puterea celor multi… Dar aceasta este o victorie mica si pe termen scurt, intrucat urmeaza fondul procesului, al carui termen de judecata a fost preschimbat pentru data de 21 februarie 2011. Pana la urma, in fond se va vedea daca lupta mea si a clientilor mei contra bancilor, adica a puternicilor zilei, este o cauza pierduta sau nu. Sa tinem cont, totusi, ca noi pretindem ca in contracte sunt inserate clauze abuzive, iar in acest domeniu autoritatile au apucat sa se pronunte in favoare clientilor bancilor. Autoritatea pentru Protectia Consumatorilor si-a facut un titlu de glorie din a sanctiona bancile pentru astfel de clauze regasite in contracte. Si judecatorii s-au pronuntat, in fond, in acest sens, deocamdata doar in cazuri individuale si cu mai putina notorietate. Asadar, avem de partea noastra precedentul judiciar si practica administrativa. As zice ca cel putin clientii mei pot fi inca optimisti.

Daca imi permiteti, as mai adauga si faptul ca anul 2010 s-a terminat prost pentru toti ceilalti clienti ai bancilor care aveau credite in derulare la data de 21 iunie 2010, adica data intrarii in vigoare a OUG 50/2010 (Ordonanta creditelor). Dupa cum se stie, Ordonanta creditelor a fost modificata in asa fel incat sa nu se mai aplice creditelor aflate in derulare. Vorbim de 4,5 milioane persoane lipsite in acest moment de protectia speciala acordata lor de legile in domeniul protectiei consumatorului de credite. Vorbim de clasa de mijloc a Romaniei, adica de aceea care, imprumutindu-se si platind rate, au facut posibil boom-ul economic din perioada 2005-2008 in Romania. Statul roman le-a multumit pentru acest efort intr-un mod foarte bizar.

Pe de alta parte, bancile  – alaturi de fondurile speculative – sunt vazute si acum si vor fi vazute si in viitorul apropiat drept cauza crizei economice actuale. Creand evenimente, speculand sau inventand nevoia de consum a populatiei si foamea de bani a autoritatilor sau a municipalitatilor, creand bani din pseudo-bani, bancile au castigat enorm inaintea crizei, ghidindu-se dupa sloganul “greed is good”. Culmea este ca, acele banci care nu au falimentat ca urmare a crizei, au ajuns sa cistige si mai mult de pe urma crizei (pe care chiar ele au determinat-o), intrucat, din banci mari, au devenit si mai mari, fata de care autoritatile statale sau pan-europene au ajuns sa creada ca sunt prea mari ca sa fie lasate sa esueze (too big to let fail). De aceea, marile banci europene, precum si subsidiarle lor din Romania, au beneficiat masiv de sprijinul statului, fie prin ajutoare de stat (despre aceasta practica nociva am scris chiar pe Juridice, sub titlul Too big to (let) fail?), fie prin exceptarea de la legislatia protectiei consumatorilor. Sa nu uitam ca Grecia si Irlanda sunt in faliment pentru ca au decis sa sprijine bancile pentru a nu da faliment, acceptand in schimb sa falimenteze ele insele, ca stat, impreuna cu cetatenii lor. Sa ne imaginam cum este viata in prezent pentru un grec sau irlandez care castiga 4000 de euro pe luna in 2006,  iar acum castiga 750. Cu datorii la banca, pentru care trebuie sa plateasca rate de 1000-1200 de euro, cu familie de intretinut, cu spectrul somajului deasupra capului… Sa nu uitam ca si noi suntem supusi unor masuri de austeritate tocmai pentru ca Statul roman a decis sa se imprumute pentru a-si crea o rezerva valutara suficienta pentru sustinerea sistemului bancar prin mentinerea unui curs valutar irealist si prin reducerea rezervelor minime obligatori si a dobinzii de referinta la nivelul minimului istoric. Nicio banca nu a fost lasata sa falimenteze, desi este evident ca nu toate bancile din Romania (40 la numar, intr-o economie atat de mica asa cum este cea a Romaniei…) ar fi putut face, singure, fata cu succes crizei. Facand o comparatie, as putea reaminti ca, in SUA, pe perioada crizei, cam 1000 de banci au dat faliment, printre ele numarindu-se, desigur, Lehman Brothers, dar si multe alte banci mari sau foarte mari, cum a fost Washington Mutual…

Oamenii normali nu numai ca suporta efectele crizei, dar sunt obligati de stat sa plateasca datoriile bancilor fie prin plata unor rate exorbitante stabilite prin clauze abuzive, fie prin contributia indirecta la salvarea bancilor cu ajutoare de stat. Platim rate, platim taxe si contributii la bugetele publice si, in acelasi timp, pentru ca statul si-a stabilit, fara sa ne intrebe, o alta ierarhie a prioritatilor decat cea la care avem dreptul conform Constitutiei (oare mai vede cineva art. 1 din Constitutie conform caruia statul roman este un stat democratic si social?), vedem cum eforturile noastre sunt orientate catre salvarea unor monopoluri, cum sunt bancile, firmele sau persoanele abonate la contracte de achizitii publice, consultantii etc. Ca sa ironizez o expresie a unei doamne consilier de prim-ministru, adunam „bob cu bob” de la cei mici si neimportanti (parinti aflati in ingrijirea copilului, pensionari, profesori, medici, militari) si aruncam ceea ce am strans in buzunarele celor putini care monopolizeaza puterea administrativa sau economica si care abuzeaza de ea. Adica, suntem un fel de Robin Hood pe invers – luam de la saraci si dam la bogati.

Va spun ferm ca oamenii obisnuiti nu iubesc monopolurile, mai ales cele ilegitime. Si nu iubesc bancile. Mai devreme sau mai tarziu, oamenii politici o sa-si dea seama de acest potential populist si il vor exploata in folos electoral. In tara vecina, Ungaria, un partid a cistigat alegerile cu peste 70% din voturi, printre altele, pentru ca a promis sa penalizeze monopolurile. In prezent, in Ungaria, profiturile bancilor sunt suprataxate… Adica bancile rezidente in Ungaria (inclusiv) subsidiare ale acelorasi banci europene care sunt implantate si la noi) sunt  „facute sa sufere” prin lege… si inca nu am vazut nicio banca mare europeana sa se retraga de pe piata din Ungaria.

Andrei Savescu: Cine trebuie sa suporte riscul nerambursarii creditelor, oamenii imprumutati sau bancile?

Gheorghe Piperea: La modul general, in contracte, mai ales in cele care se executa succesiv, pe o lunga perioada de timp, ar trebui sa existe un echilibru al prestatiilor si o impartire echitabila a riscului. De altfel, Codul nostru civil, cel vechi, de la 1864, ne spune de cand lumea ca orice conventie trebuie executata cu buna credinta. Conventiile obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, ci si la toate urmarile pe care legea, obiceiul sau echitatea le da obligatiei dupa natura sa. Un contract este facut pentru a asigura un castig ambelor parti (win-win situation) sau sa puna partile in situatie de egalitate in suportarea pagubelor rezultate din situatii imprevizibile aparute in executarea contractului (loose-loose situation). Daca in executarea contractului apar situatii neprevazute de parti in contract care pun una din parti intr-o pozitie pagubitoare, facand contractul in mod esential dezechilibrat, atunci acesta trebuie reechilibrat, fie prin renegocierea contractului, fie prin interventia instantei.

Andrei Savescu: Un fel de clauza de hardship?

Gheorghe Piperea: Este vorba de asa-numita „teorie a impreviziunii”, fundamentata de doctrina de drept civil, pornind de la dispozitiile art. 970 Cod civil, ca metoda de reechilbrare a contractului.

Riscul contractului ar trebui sa fie echilibrat, impartial. Este adevarat ca un contract, legal facut, este considerat drept legea partilor (pacta sunt servanta), dar libertatea de vointa a partilor nu este, intodeauna, un fundament corect al executarii obligatiilor din contract. In dreptul afacerilor, in  nenumarate situatii, contractele nu se incheie in baza unei reale si libere vointe de a contracta. Sunt situatii in care una dintre parti este dependenta de cealalta (ex.: contractele de franciza, contractele de distributie exclusiva, contractele de concesiune), ori contractul este nenegociabil, in totalitate sau in parte, fiind determinat, sub raporul clauzelor, de lege (ex.: achizitii publie, contracte incheiate in baza unor caiete de sarcini, adica a unor conditii pre-formulate, achizitii in procedura de insolventa etc.) sau contractul este pre-formulat, cocontractantul neavand decat optiunea de a semna sau nu contractul (contracte de adeziune). In mod evident, in acest gen de contrace nu mai putem vorbi de o libertate de vointa, ci de o libertate limitata sau de o vointa alterata. De exemplu, atunci cind alegi calatoria cu un mijloc de transport in comun, accepti implicit conditiile calatoriei (orar, intinerariu, conditii mai mult sau mai putin proprii de calatorie, eventuale intirzieri, poate anularea calatoriei etc), platind tichetul de transport. Sau, atunci cand cumperi un credit de retail, ai optiunea de a semna sau nu contractul, nu si pe aceea de a-l negocia, contractul fiind pre-formulat, ba chiar „acceptat” in forma respectiva de BNR. Ofiterul de credit nu face decat sa importe acel contract din sistemul informatic al bancii, sa completeze spatiile libere si sa ti-l puna pe masa, la semnat, dupa ce te-a tinut in asteptare 3-4 saptamini de la momentul depunerii dosarului si, implicit, a precontractului de vanzare-cumparare a casei (in care ai, evident, si un termen de 30 de zile de plata a restului pretului, sub sanctiunea pierderii avansului…). In mod evident, in fata unei astfel de „vointe” de a contracta, mecanismul contractual nu se mai poate explica in mod multumitor pentru ambele parti. De altfel, profesorul Liviu Pop de la Babes-Bolyai din Cluj a teoretizat un alt fundament al obligatiilor contractuale, respectiv, asa-numitul „solidarism” contractual, care explica mai bine modul in care contractul devine obligatoriu pentru ambele parti si limita pana la care se poate ajunge cu executarea obligatiilor contractuale. Cel putin in ce ma priveste si in legatura cu aceste contracte de dependenta sau fortate ori cu contractele de adeziune exemplificate mai sus, consider ca principiul din art. 969 Cciv trebuie inlaturat de la aplicare, fiind inlocuit cu acest solidarism al partilor in contract.

Revenind la subiectul discutiei, este evident ca in contractul in care banca e cocontractant, ea este cea care stabileste regulile jocului. Conditiile generale de afaceri (parte obligatorie a contractului pe care clientul nu o poate negocia in nicio situatie, fiind, de altfel, „aprobata” in prealabil de BNR), precum si, in mare parte, conditiile speciale contractuale (documentul pe care il semneaza clientul si care face aplicabile, automat, si conditiile generale) nu sunt altceva decat contracte de adeziune, care au un continut predeterminat si nenegociabil. Banca are grija sa insereze in aceste contracte de adeziune o serie de clauze care o apara de orice riscuri ale derularii contractului (ipoteca, codebitori, fideiusori, polita de asigurare achitata/suportata de client, comision de risc). Debitorul este cel care suporta riscurile, inclusiv riscurile inerente activitatii de banca. Spre exemplu, indicele de referinta interna al bancii acopera situatiile in care, in viitor, banca ar trebui sa suporte un cost al creditarii mai mare decat cel de la data incheierii contractului. Banca nu se finanteaza decat foarte rar din depozite bancare ci din imprumuturi de pe piata financiara sau, asa cum a fost cazul in Romania in anii 2005-2008, de la banca mama. Desi pentru finantarea creditului acordat clientului din 2006 banca lua, sa zicem, un credit cu dobinda de 2 procente de la banca mama, in 2010 putea lua credit de pe piata bancara sau financiara cu dobinzi de 5%. Pentru acest motiv, clientului din 2006 i se majoreaza dobinda cu 3 procente, pentru a acoperi diferenta de cost de finantare. Dar creditul s-a acordat in 2006 si nu in 2010. Asadar, clientii aflati in sold in 2010 suporta diferenta de cost al finantarii bancii (si aceasta in conditiile in care, oricum, banca nu mai acorda credite de consum in 2010, acest gen de creditare fiind pur si simplu inghetat)! Sau, alt exemplu, in contract se insereaza o clauza conform careia clientul trebuie sa plateasca, lunar, un comision de risc (cost care, sub un alt aspect, este ilegal, intrucat, in realitate, este o dobinda ascunsa, fiind platit lunar si calculat la suma imprumutata sau la soldul creditului). Acest comision reprezinta costul riscului pe care banca si-l asuma pentru a-i acorda clientului creditul. Majoritatea clientilor bancilor platesc lunar ratele, fara intirzieri. Aceasta inseamna ca nici un incident de plata nu a avut loc, sa zicem, in cazul unui contract incheiat in 2006. In mod normal, acest cost ar trebui sa i se restituie clientului bun-platnic, pentru ca el nu s-a constituit intr-un risc pentru banca. Dar suma nu se restituie niciodata, intrucit exista si clienti neperfomanti. Unele banci care practica acest gen de cost au in sold credite neperfomante de peste 20% din portofoliu. Comisionul de risc se retine de banca pentru a acoperi acest risc cu care se confrunta, al creditelor neperformante. Asadar, clientii bun-platinici suporta riscul de neplata al clientilor neperformanti!

In plus, lucrurile stau in 2010 cu mult mai rau decit in 2006. Cand a luat creditul in franci elvetieni, in 2006, clientul avea 3000 de lei pe luna, iar rata lunara era de 1200 de lei. In prezent, pentru ca este bugetar clientul, salariul sau este de 2250 lei pe luna (data fiind reducerea de 25% impusa prin Legea 119/2010). Iar rata, data fiind devalorizarea leului si a euro fata de francul elventian, rata nu mai este de 1200 de lei pe luna, ci de 1800 de lei pe luna.  Clientul, singur, este dator sa faca eforturi sa asigure plata, sub sanctiunea calcularii de penalitati sau chiar a executarii silite. Acest risc de crestere a sarcinii contractuale sau de executare silita este suportat exclusiv de consumator. Iar in contractele de care vorbim sunt clauze abuzive care fac ca acele costuri sa fie si mai mari. Riscul bancii (inclus in dobinda si in comision si, deci, suportat tot de client) este calculat dupa criterii netransparente, de tipul „x plus integrala din 15 cu permutari de N luate cate K”…, adica doar banca stie cum variaza aceasta rata a dobanzii.

Bancile care acum se plang de riscul instabilitatii sistemului bancar, cand au avut sansa sa reduca dobanda, nu au facut-o. Euribor, Libor, Robor au ajuns la cel mai scazut nivel din istorie. Rezervele minime obligatorii au scazut cu cateva procente, dobanda de referita a BNR era de 2,5% in 2010, in timp ce in 2006 era de 14%.

Pentru simplificare, pentru a vedea cum afecteaza clientii clauzele abuzive inserate in contractele de credit pre-formulate, sa facem o comparatie. Daca te duci la piata sau la supermarket si cumperi un kg de cartofi cu pretul de 1 leu, decizia de cumparare este determinata, in principal, de pretul cartofilor, afisat de vanzator. Daca la casierie ti se cere, in loc de 1 leu, 3 lei, sub motiv ca n-ai fost atent la modul in care este trecut pretul pe eticheta, poti sa reclami vanzatorul pentru publicitate inselatoare sau pentru inselaciune la vinzarea marfurilor. Autoritatea pentru protectia consumatorului santioneaza de urgenta supermarketul iar in cazul vanzatorului din piata se poate lasa si cu sanctiuni mai dure aplicate de politia comunitara… Situatia este similara atunci cand cumperi un credit de consum. Ceea ce te intereseaza cand compari marfa bancii X cu marfurile bancilor Y, W, Z este pretul marfii, adica dobanda. La dobanda pe care ti-o oferea banca in 2006 printr-o publicitate frumoasa, dar inselatoare, ti se adauga in fiecare luna cateva zecimi de procent pe motiv de criza si, in plus, un comision (de risc, de administrare) despre care tu stii ca ti se retine pe loc, o singura data, pentru ca ti se presteaza un anumit serviciu. Dar, surpriza, comisionul nu se plateste o singura data, ci luna de luna. Iar dupa una an – doi de contract, descoperi ca marfa pe care ai cumparat-o nu mai costa 1 leu, ci 3 lei. Costurile sunt umflate de banca nu numai din cauza crizei, ci si din cauza acestei practici ilegale si anticoncurentiale a clauzelor abuzive. Si, incaodata, surpriza neplacuta de final de 2010 – spre deosebire de cumparatorul cartofului, care se poate plinge autoritatilor din domeniul protectiei consumatorului si poate obtine satisfactia drepturilor sale de a nu fi mintit si de a nu i se fura din buzunar, cumparatorul de credit din 2006 nu mai poate apela la aceleasi autoritati, pentru ca legiuitorul modificat Ordonanta creditelor in asa fel incit sa nu se mai aplice creditelor vechi si a uitat sa abroge abrogarea tuturor reglementarilor specifice protectiei consumatorilor de credite bancare operata de Ordonanta creditelor!

Despre asta vorbim. De aceea aceste costuri sunt mai greu suportabile acum.

Andrei Savescu: Nu exista banci care totusi nu procedeaza asa?

Gheorghe Piperea: In 2006-2008, au fost banci care au practicat ca model de business creditele de retail cu dobanda stabilita in functie de indicele de referinta interna al bancii si cu comision de risc sub care era camuflata o dobanda suplimentara. Unele si-au consolidat, in acest fel, pozitii pe podiumul topului primelor banci din sistem, altele „au sarit” de pe pozitia 10 pe 3, in doar 2 ani. Tot aceste banci au acum si procentul cel mai mare de credite neperformante…

Daca ne-am lua dupa ancheta declansata in perioada 2009-2010 de Consiliul Concurentei impotriva a 14 banci, s-ar putea spune ca este o practica de cartel, anticoncurentiala, ca toate cele 14 banci s-ar fi inteles sa procedeze la fel. Deocamdata, aceasta ancheta este suspendata, fiind contestata la Curtea de apel Bucuresti. Totusi, in Romania opereaza cam  40 de banci. Asadar, nu am putea spune ca toate bancile practica acest sistem de busines. Cu toate acestea, bancile anchetate reprezinta peste 70% din cifra de afaceri a intregului sistem bancar din Romania. Privita astfel, chestiunea devine o problema pandemica.

In fine, trebuie spus ca exista si printre bancile mari unele care nu au practicat stilul acesta ilegitim de business.

Va urma in editia de maine, 5 ianuarie 2011.

Cuvinte cheie: , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti