Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Insolvenţă
DezbateriCărţiProfesionişti
PIPEREA & ASOCIATII
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Cat de exclusiv este atributul judecatorului sindic de a sesiza organele de cercetare penala?
25.01.2011 | Marinela CIOROABĂ, Anca Cristina BUTA

Intr-o text publicat relativ recent [1] se arata ca: ”Noua tendinta adoptata de companiile rau-platnice este de a solicita insolventa, iar mai apoi de a forta instanta sa inchida procesul pentru lipsa documentelor contabile. Desi obligati de lege, debitorii aleg sa nu prezinte aceste documente si astfel silesc judecatorii sa inchida procedura de insolventa fara a mai ajunge la solutii de plata sau la verificarea activitatii anterioare a companiei insolvente. Casa de avocatura Danila Petre & Associatii solicita judecatorilor sa faca aplicarea art. 11 lit. g), raportat la art. 147 din Legea nr. 85/2006, astfel incat debitorii sa nu poata sa fraudeze in procesul de insolventa.”

Desi, dispozitia cuprinsa in art. 11 alin. (1) lit. g) din Legea insolventei este prevazuta chiar de la adoptarea Legii nr. 85/2006 [2], doar in cursul acestui an a inceput sa fie invocata in practica.

Fiecare creditor implicat intr-o procedura de insolventa poate, trebuie si are interesul de a exploata toate prevederile legale cuprinse in dispozitia mentionata, pentru a-si atinge scopul final – indestularea creantei.

In ce moment sau prin ce metoda poate invoca dispozitia cuprinsa in art. 11, alin. (1) lit. g), cine este indreptatit sa o faca si cui o adreseaza, sunt cateva dintre aspecte pe care, deja, practica le-a nuantat.

1. Primul aspect pe care il prezentam se refera la sustinerile recurentelor, creditoare,  privitor la gresita si prematura inchidere a procedurii insolventei, fara ca lichidatorul judiciar sa fi formulat impotriva fostului administrator social o actiune in atragerea raspunderii acestuia in temeiul art. 138 din Legea insolventei, precum si plangere penala, in conditiile art. 147 din acelasi act normativ [3].

In sustinerea caii de atac promovate, acestea apreciau, printre altele, ca, in conformitate cu prevederile art. 5 din lege, organele care aplica procedura sunt judecatorul-sindic, administratorul judiciar si lichidatorul, acestea trebuind sa asigure efectuarea cu celeritate a actelor si operatiunilor prevazute de lege, precum si realizarea drepturilor celorlalti participanti la procedura. De asemenea, art. 4 statueaza ca, in lipsa disponibilitatilor in contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, platile efectuandu-se pe baza unui buget previzionat pe o perioada de cel putin 3 luni, aprobat de judecatorul-sindic.

Ca urmare, trebuia analizata eventualitatea unor actiuni oblice pentru recuperarea de creante, investigatii privind bunurile personale ale fostilor administratori in vederea promovarii art. 138, fiind de neacceptat o solutie de inchidere a unei proceduri de faliment, atata timp cat nu a fost respectata o dispozitie imperativa a legii, prin aceasta ajungandu-se la imposibilitatea realizarii scopului declarat al legii. Lichidatorul judiciar, in baza atributiilor legale, avea obligatia sa faca demersuri pentru identificarea de bunuri, impunandu-se efectuarea unor verificari la registrul de carte funciara, la arhiva electronica de gajuri mobiliare, la societatile bancare. Dat fiind faptul ca raspunderea administratorilor pentru ajungerea societatii comerciale in insolventa este cea reglementata de dispozitiile referitoare la mandat, iar mandatul este cuprins in actul constitutiv al persoanei juridice, practicianul, in considerarea retributiei primite, are datoria de a intocmi si depune un raport asupra cauzelor si imprejurarilor care au dus la aparitia insolventei debitorului, cu mentionarea persoanelor carora le-ar fi imputabil acest lucru si, evident, de a cere atragerea raspunderii materiale a fostilor administratori pentru lipsa lor de diligenta in conducerea activitatii societatii [4].

Nu in ultimul rand, in aplicarea dispozitiilor art. 147 din lege, se impunea formularea unei plangeri penale impotriva fostului administrator, intrucat acesta nu a depus documentele financiare ale societatii, ceea ce dovedeste reaua sa credinta, fiind o modalitate de impiedicare a organelor abilitate de a verifica situatia contabila a societatii in insolventa. De fapt, ca urmare a lipsei documentelor contabile, nu se poate afirma cu certitudine ca nu sunt bunuri sau alte resurse si, ca atare, este inoportuna propunerea de inchidere a procedurii intemeiata pe art. 131.

Instanta de recurs nu a apreciat ca fiind intemeiate criticile aduse sentintei de fond.

S-a aratat, in cuprinsul motivarii ca, de fapt, creditoarea recurenta nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta ca debitoarea ar avea bunuri in patrimoniu, multumindu-se sa faca doar o simpla afirmatie in acest sens, care insa nu poate fi luata in considerare raportat la prevederile art. 1169 C. civ., potrivit carora cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca.

Este adevarat ca, in conformitate cu art. 5 din Legea insolventei, organele care aplica procedura sunt instantele judecatoresti, judecatorul-sindic, administratorul judiciar si lichidatorul, respectivele organe trebuind sa asigure efectuarea cu celeritate a actelor si operatiunilor prevazute de aceasta lege, precum si realizarea in conditiile legii a drepturilor si obligatiilor celorlalti participanti la aceste acte si operatiuni…

Insa, nici critica referitoare la neintocmirea raportului privitor la cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia insolventei nu poate fi primita, intrucat, in lipsa actelor si a documentelor prevazute de art. 28 din lege, acest lucru era obiectiv imposibil de realizat.

Nu in ultimul rand, nu i se poate reprosa practicianului lipsa de diligenta in indeplinirea atributiilor prevazute de lege in sarcina sa, mai exact neformularea unei plangeri penale intemeiata pe art. 147 din Legea insolventei impotriva fostului administrator social, atata timp cat toti creditorii au dat dovada de lipsa de rol activ in derularea procedurii de executare colectiva, dupa cum s-a aratat mai sus, neintelegand sa uzeze de prerogativa oferita de art. 17 alin. (1) lit. d) din lege, iar la adunarea generala a creditorilor, convocata de lichidator pentru data de 14 aprilie 2010, nu s-a prezentat nimeni. De asemenea, si A.F.P. Arad, fiind unul dintre creditorii care si-au declarat creanta la masa credala, putea fie sa formuleze in nume propriu plangere penala impotriva fostului administrator social pentru savarsirea infractiunii prevazute si pedepsite de acest text de lege, fie sa solicite, in temeiul art. art. 11 lit. g), judecatorului-sindic sa sesizeze organele de cercetare penala sub acest aspect, lucru pe care nu l-a facut.

Din enumerarea atributiilor stabilite prin lege (art. 17), se poate observa ca acest comitet (al creditorilor) actioneaza ca un mandatar al adunarii creditorilor, care indeplineste functia de reprezentare a creditorilor inscrisi in tabelul definitiv de creante in raporturile cu administratorul judiciar sau lichidatorul. Ca atare, in conditiile in care in tabelul definitiv de creante sunt inscrisi prea putini creditori, fapt ce impiedica formarea unui comitet, este evident ca acestia pot exercita personal toate atributiile pe care legea le prevede in sarcina comitetului, inclusiv pe aceea de a solicita judecatorului-sindic sa autorizeze introducerea actiunii privind stabilirea raspunderii membrilor organelor de conducere, orice alta interpretare a legii fiind de natura a crea consecinte grave cu privire la stabilirea activului debitorului, creditorii fiind privati de posibilitatea recuperarii integrale sau in proportie cat mai mare a creantelor, doar pentru ca nu sunt in numar suficient pentru a forma un comitet. Prin urmare, o astfel de interpretare ar contraveni scopului declarat al legii, respectiv acoperirea pasivului debitorului aflat in insolventa, si ar nesocoti accesul liber la justitie al creditorilor aflati intr-o atare situatie, drept protejat prin Constitutie, lucru care nu poate fi acceptat.

Chiar daca sentinta tribunalului nu poate fi atacata cu apel, ceea ce face ca in speta sa fie incidente si prevederile art. 3041 C. pr. civ., in conformitate cu care recursul declarat impotriva unei hotarari care, potrivit legii, nu poate fi atacata cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevazute de art. 304, instanta de recurs avand posibilitatea sa examineze cauza sub toate aspectele, nu inseamna ca un recurs omisso medio devine in mod automat admisibil. Aceasta, pentru ca instanta de control judiciar, solutionand calea de atac a recursului, nu trebuie sa procedeze la o judecata din nou a procesului, ci numai sa verifice daca hotararea primei instante a fost sau nu pronuntata cu respectarea legii, acest examen urmand sa fie facut numai in raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Insa, din oficiu, in conformitate cu dispozitiile art. 306 alin. (2) din acelasi cod, instanta poate invoca numai motive de ordine publica, asemenea motive nefiind identificate in speta.

Fata de cele retinute, sentinta atacata fiind temeinica si legala, iar recursurile creditoarelor nefondate, vazand si prevederile art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea le-a respins.

2. Intr-o alta speta [5], creditoarea recurenta sustine ca lichidatorul judiciar s-a limitat la notificarea fostului administrator al debitoarei sa depuna actele contabile ale societatii, desi avea si calea plangerii penale pentru a-l constrange pe acesta sa predea actele contabile. Totodata, recurenta arata ca nu a cerut lichidatorului judiciar sa formuleze plangere penala in conditiile art. 147 din Legea insolventei, ci sa depuna toate diligentele pentru a se formula aceasta plangere penala, respectiv sa solicite acest lucru judecatorului sindic, singurul in masura a proceda la formularea plangerii penale, iar acest lucru nu s-a intamplat, nefiind consemnat in niciun raport de activitate al lichidatorului judiciar si in nicio incheiere a judecatorului sindic.

Motivandu-si sustinerea, se arata ca, desi prin raportul privind cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa s-a constatat ca nu exista acte contabile si astfel nu se poate stabili existenta vreunor bunuri ale societatii si nici vinovatia fostului administrator, lichidatorul judiciar nu a formulat actiune in atragerea raspunderii administratorului, considerand ca, chiar lipsa actelor duce la aceasta situatie de imposibilitate a derularii procedurii, aspect retinut, in mod eronat, si de judecatorul sindic.

Creditoarea sustine ca lipsa actelor contabile si netinerea contabilitatii potrivit dispozitiilor legale echivaleaza cu o prezumtie de ducere a societatii in stare de faliment, in acest fel fostul administrator fiind vinovat de incalcarea mai multor dispozitii legale si anume: art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, art. 73 alin. (1) lit. c) si alin. 2, art. 134 alin. (1) si (2) si art. 181 din Legea nr. 31/1990, republicata, art. 11 alin. 4 din Legea contabilitatii, cu atat mai mult cu cat relatia administratorului cu societatea comerciala se supune regulilor mandatului, conform art. 1540 C. civ.

Instanta de recurs a respins ca nefondata calea de atac promovata, apreciind, printre altele, si ca nici sustinerea creditoarei privind utilitatea, eventuala, a formularii unei plangeri penala intemeiata pe dispozitiile art. 147 din aceeasi lege, nu poate fi retinuta de instanta. Recurenta, desi avea posibilitatea depunerii unei plangeri penale in temeiul art. 221 C. pr. pen., nu a facut-o, desi are calitatea de parte interesata, astfel ca aceasta pasivitate a sa nu justifica invocarea ca motiv de recurs a neformularii de catre alte persoane a plangerii penale impotriva administratorului societar al debitoarei falite.

Ca urmare, criticile recurentei legate de problema aplicarii art. 147 si art. 138 din lege sunt nefondate, avand in vedere si temeiul inchiderii procedurii, respectiv art. 131 din Legea insolventei, creditoarea neoferindu-se sa avanseze sumele corespunzatoare continuarii procedurii, in conditiile in care s-a constatat ca nu exista bunuri in averea debitoarei.

3. In mod similar, intr-un alt dosar [6], Curtea de Apel a aratat ca nu se poate retine o impiedicare procesuala a creditoarei interesate de a recurge la formularea unei plangeri penale.

Creditoarea declarase recurs, prin care a solicitat in principal, admiterea recursului asa cum a fost formulat si casarea cu trimitere, iar, in subsidiar, modificarea sentintei recurate, in sensul dispunerii catre lichidatorul judiciar a continuarii procedurii de lichidare judiciara, formularea unei plangeri penale in conditiile art. 147 din Legea nr. 85/2006, republicata, si formularea unei actiuni de atragere a raspunderii administratorului

In motivare s-a aratat ca se solicita continuarea procedurii deschise si implicit obligarea lichidatorului de a proceda la continuarea masurilor prevazute de Legea insolventei, iar in ceea ce priveste incidenta art. 131, s-a aratat ca, potrivit art. 5 din aceeasi lege, ”(1) Organele care aplica procedura sunt: instantele judecatoresti, judecatorul-sindic, administratorul si lichidatorul.

(2) Organele prevazute la alin. (1) trebuie sa asigure efectuarea cu celeritate a actelor si operatiunilor prevazute de prezenta lege, precum si realizarea in conditiile legii a drepturilor si obligatiilor celorlalti participanti la aceste acte si operatiuni.”

Potrivit art. 4 din Legea nr. 85/2006 ”in lipsa disponibilitatilor in contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, platile efectuandu-se pe baza unui buget previzionat pe o perioada de cel putin 3 luni, aprobat de judecatorul sindic”.

De asemenea, trebuia analizata eventualitatea unor actiuni oblice pentru recuperarea de creante, investigatii privind bunurile personale ale fostului administrator ori a succesorilor acestuia in vederea promovarii actiunii prevazute de art. 138 din lege.

S-a apreciat ca este imposibil de acceptat o solutie de inchidere a unei proceduri de faliment cat timp nu a fost respectata o dispozitie imperativa a legii, prin acest fapt ajungandu-se la imposibilitatea realizarii scopului declarat al legii, enuntat in mod imperativ in art. 2 al acesteia.

Nu s-au facut cercetari la OCPI, privind eventuale bunuri imobile inscrise in cartea funciara, la Arhiva Electronica de Gajuri Mobiliare, la banci, pentru eventuale conturi bancare.

Avand in vedere ca potrivit doctrinei in materie, raspunderea administratorului pentru ajungerea societatii comerciale in insolventa este cea reglementata de dispozitiile referitoare la mandat, iar mandatul este cuprins in actul constitutiv al societatii [7], este fara indoiala ca se impune concluzia ca lichidatorul judiciar, in considerarea retributiei primite pentru activitatea depusa, are datoria de a intocmi si depune un raport asupra cauzelor si imprejurarilor care au dus la aparitia insolventei debitorului, cu mentionarea persoanelor carora le-ar fi imputabila si, evident, de a cere atragerea raspunderii materiale a fostilor administratori pentru lipsa lor de diligenta in conducerea activitatii societatii, atragerea raspunderii, potrivit autorului citat, avand eficienta doar inainte de inchiderea procedurii.

Intocmirea raportului privind cauzele si imprejurarile care au dus la starea de insolventa a societatii, cu continutul aratat mai sus, este o cerinta imperativa a legii, nu una facultativa.

De asemenea, in aplicarea art. 147 din lege, se considera ca o plangere penala impotriva fostului administrator al societatii se impunea. intrucat acesta nu a depus documentele financiare ale societatii, acest fapt fiind o dovada a relei credinte, o modalitate de impiedicare a organelor abilitate de a verifica situatia contabila a societatii in insolventa, de fapt prin lipsa documentelor contabile nu se poate afirma cu certitudine ca nu sunt bunuri sau alte resurse si ca atare este inoportuna propunerea de inchidere a procedurii intemeiata pe lipsa de bunuri. Evidentele contabile sunt documente de natura sa fundamenteze orice argumentatie a lichidatorului, lipsa lor nu poate motiva cererea de inchidere a procedurii, aceasta solicitare pe motivul lipsei de documente are doar o valoare declarativa si nicidecum una probanta.

In cauza a formulat intampinare lichidatorul judiciar al debitoarei intimate prin care a solicitat  respingerea recursului si mentinerea sentintei comerciale atacate ca fiind temeinica si legala.

Curtea de Apel a constatat ca recursul este nefondat, judecatorul sindic stabilind in mod corect si indubitabil ca sunt indeplinite cerintele din art. 131 al Legii insolventei in ce priveste inexistenta bunurilor mobile sau imobile in averea debitoarei, disponibilitati banesti sau creante care sa poata fi supuse lichidarii judiciare si recuperarii creantelor, iar pe de alta parte, creditorii nu au inteles a avansa sumele necesare acoperirii cheltuielilor administrative de procedura.

Dispozitia legala invocata este imperativa in ce priveste necesitatea avansarii cheltuielilor de catre creditori, ca o conditie pentru continuarea procedurii, iar in situatia contrara, judecatorul sindic este indreptatit a retine aceasta cerinta complementara si a dispune masura inchiderii procedurii, fara a considera ca prin aceasta nu s-a realizat scopul declarat al legii, cat timp insasi legea reglementeaza situatiile de inchidere a procedurii de insolventa intre care si cea din art. 131.

Nu este intemeiata nici sustinerea recurentei cu privire la indatorirea lichidatorului judiciar de a intocmi un raport privind cauzele si imprejurarile care au dus la aparitia starii de insolventa, in conditiile in care acest raport este la filele 101-102 din dosarul de insolventa si unde practicianul in insolventa a inteles sa nu formuleze cerere de atragere a raspunderii administratorilor ca titular principal al acesteia, intrucat nu sunt indeplinite cerintele din art. 138 al legii, iar creditorii, prin comitetul acestora, au avut posibilitatea de a invoca art. 138 alin. (3) pe parcursul derularii procedurii, insa nu au inteles sa beneficieze de aceasta cale legala.

In cazul inchiderii procedurii, conform art. 131, nu se impune intocmirea unui raport final si a unui bilant de inchidere, conform art. 129 din lege, astfel cum sustine recurenta, iar pe de alta parte nu este obligatorie nici desemnarea unui administrator special de catre adunarea generala a asociatilor, cu atat mai mult cu cat recurenta nu invoca nici un impediment care ar fi fost retinut pe parcursul derularii procedurii si care sa fi impiedicat o astfel de desemnare.

Creditoarea recurenta mai considera oportuna si depunerea unei plangeri penale impotriva fostilor administratori ai societatii, intrucat acestia nu au depus documentele financiare, in conditiile art. 147 din lege, insa Curtea statueaza ca si aceasta critica este neintemeiata, pe de o parte si pentru ca este formulata pentru prima data ca o cerere distincta in recurs.

In ceea ce priveste lipsa de temei a unei astfel de critici, Curtea releva ca infractiunea prevazuta de art. 147 din Legea nr. 85/2006 incrimineaza fapta administratorului, directorului ori reprezentantului legal al debitorului persoana juridica, de a nu pune la dispozitia judecatorului sindic, administratorului judiciar sau lichidatorului, in conditiile prevazute de art. 35 a documentelor si informatiilor prevazute la art. 28 alin. 1 lit. a)-f) ori impiedicarea acestora cu rea credinta de a intocmi documentatia respectiva.

Din continutul Capitolului V al Legii nr. 85/2006 rezulta ca infractiunile reglementate in cadrul art. 143-147 se urmaresc si se judeca dupa procedura procesual penala de drept comun. Prin consecinta, au dreptul de a formula sesizarea sau plangerea penala cu privire la savarsirea oricareia dintre aceste infractiuni, inclusiv relativ la infractiunea prevazuta de art. 147, orice persoana interesata, punerea in miscare a actiunii penale nefiind conditionata de calitatea persoanei vatamate printr-o astfel de actiune. De altfel, nici una dintre aceste infractiuni nu este exceptata de la principiul oficialitatii, potrivit art. 279 C. pr. pen., ci, dimpotriva, se aplica modurile de sesizare prevazute de art. 221 alin. (1) C. pr. pen.

Prin urmare, nimic nu o impiedica pe creditoarea recurenta sa recurga la formularea  unei plangeri penale impotriva administratorului social al debitoarei, fie in cadrul procedurii, fie dupa inchiderea acesteia, intrucat raspunderea penala a administratorului social pentru savarsirea infractiunii prevazuta de art. 147 din Legea nr. 85/2006 nu depinde de modul de rezolvare a procedurii insolventei debitoarei.

Curtea mai releva faptul ca in fata judecatorului sindic creditoarea nu si-a manifestat in nici un mod intentia de a introduce o plangere penala impotriva administratorului social, iar lichidatorul nu poate fi obligat la a inregistra o astfel de plangere penala, pe calea unei hotarari judecatoresti.

Sub acest ultim aspect, nici o dispozitie a Legii insolventei nu ii impune administratorului judiciar sau lichidatorului un astfel de demers judiciar cu caracter procesual-penal.

4. In fine, analizand cuprinsul temeiului de drept invocat in aproape fiecare recurs declarat de creditorii bugetari, nu putem fi de acord cu ideea sesizarii din oficiu a judecatorului sindic, in fiecare speta, fara nicio nuantare ori fara concursul celorlalti participanti la procedura.

Textul art. 10, lit. g) prevede, intr-adevar, ca, intre principalele atributii ale judecatorului sindic, in procedura, se regaseste si sesizarea organelor de cercetare penala in legatura cu savarsirea infractiunilor prevazute la art. 143-147 din aceeasi lege.

La randul sau, art. 147 incrimineaza fapta debitorului de a nu pune la dispozitie organelor procedurii, in conditiile art. 35, documentele si informatiile prevazute de art. 28, ori impiedicarea cu rea-credinta a acelorasi persoane de a le intocmi.

Chiar daca, la prima citire, textul lit. g) ar impune concluzia ca numai judecatorul sindic are vreo atributie in privinta sesizarii organelor penale, interpretarea ar putea fi criticata.

Pe de o parte, judecatorului sindic trebuie sa i se aduca la cunostinta faptul ca debitorul, nu a pus la dispozitie in conditiile art. 35, documentele si informatiile prevazute de art. 28,  ori ca a impiedicat cu rea-credinta intocmirea actelor. In cuprinsul acestei instiintari, orice parte interesata poate aduce argumente, dar, in principal, practicianul in insolventa este cel mai in masura sa o faca. Pe de o parte, lui trebuie sa i se predea documentele, iar pe de alta parte, el este cel care poate prezenta demersurile pe care le-a efectuat pentru a lua legatura cu debitoarea, in acest scop.

Dar nu numai el. Orice creditor, individual sau prin intermediul comitetului creditorilor, respectiv presedintele acestuia, o poate face.

Desigur ca, indiferent de titularul demersului, solicitarea ca judecatorul sindic sa faca o sesizare, trebuie insotita de probe. Obligatia este general valabila si incumba oricarei persoane care adreseaza o cerere instantei, conform dispozitiilor art. 1169 C. civ. Mai mult decat atat, ca orice sesizare penala, aceasta trebuie sa cuprinda autorul infractiunii, modalitatea savarsirii acesteia, cea omisiva – nepredarea – sau cea comisiva – impiedicarea –, precum si orice alte aspecte ce pot duce la aprecierea solicitarii ca fiind admisibila.

Numai dupa ce toate aceste elemente vor fi fost cuprinse in actul adresat judecatorului sindic, verificand toate aspectele cauzei, se va putea face o sesizare a organelor de cercetare penala.

Ajunsi in aceasta faza, observam ca acelasi text de lege (lit. g) nu prevede, in mod imperativ, ca judecatorul sindic are obligatia de a-i da curs. El poate sa o faca, insa, din redactarea textului mentionat, nu rezulta o obligatie in acest sens.

De asemenea, nici practicianului in insolventa nu i se poate imputa vreo culpa. Art. 20 si 25 din Legea insolventei nu cuprind, printre principalele atributii ale administratorului judiciar, respectiv ale lichidatorului judiciar, obligativitatea de a atrage atentia, solicita, face el insusi ori de a pune in discutia creditorilor utilitatea formularii unei astfel de sesizari [8].

De aceea, rolul activ apartine creditorilor, intrucat acestia sunt cei ale caror interese pot fi realizate prin instituirea de catre legiuitor a unei astfel de sanctiuni impotriva debitorului neonest. Ei trebuie sa fie cei mai implicati in procedura si cei care, desigur, in limitele prevazute de lege, sa faca demersurile necesare pentru ca o astfel de sesizare sa aiba finalitatea dorita.

Cu atat mai putin ar putea instantele de recurs sa analizeze, sa admita un recurs si sa modifice o hotarare data de judecatorul sindic, pe considerente de probabilitate si de eventuala utilitate, cum sustin recurentele din spetele prezentate.

In fine, intr-adevar, modul de formulare al unor dispozitii legale ar putea suferi modificari, ca cel adus in discutie, insa, pana la cuprinderea in lege a altor dispozitii, participantii la procedura insolventei trebuie sa-si exercite in mod activ rolurile si atributiile, tocmai pentru a-si proteja interesele legitime.



[1] Textul are titlul ”Cum sa evitam fraudarea in procesul de insolventa”. A fost postat de agentia de PR Tomitom.ro pe Legestart.ro la data de 2 noiembrie 2010.

[2] Legea nr. 85/2006  privind procedura insolventei, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, in continuare Legea insolventei sau lege.

[3] Curtea de Apel Timisoara, sectia comerciala, dosar nr. 3136/108/2009, decizia civila nr. 993/R, pronuntata in data de 21 septembrie 2010, nepublicata.

[4] Nu vom dezvolta sustinerile facute pe temeiul art. 138 din Legea insolventei si nici nu vom face aprecieri asupra acestora pentru ca fac obiectul comentariului de fata. Am redat, totusi, si aceste sustinerii, deoarece ele apar dezvoltate ca fiind in stransa legatura.

[5] Curtea de Apel Timisoara, sectia comerciala, dosar nr. 1328/108/2009, decizia civila nr. 1305/R, pronuntata in data de 8 noiembrie 2010, nepublicata.

[6] Recurs impotriva sentintei comerciale nr. 1483/2010, pronuntata in dosarul nr. 1067/108/2009 al Tribunalului Arad.

[7] I. Turcu, Falimentul. Noua Procedura, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003, pag 395-406.

[8] Curtea de Apel Timisoara, sectia comerciala, dosar nr. 1067/108/2009, decizia civila nr. 526/R din 25 noiembrie 2010, nepublicata.


Anca Cristina BUTA
Judecator, Curtea de Apel Timisoara


Aflaţi mai mult despre , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!






JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Cat de exclusiv este atributul judecatorului sindic de a sesiza organele de cercetare penala?”

  1. pompiliu bota spune:

    Cu tot respectul, adjectivul exclusiv nu are grade de comparaţie.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.