JurisprudenţăJurisprudenţă CEDOJurisprudenţă CJUEJurisprudenţă CCRJurisprudenţă ÎCCJJurisprudenţă curentă ÎCCJ / Dezlegarea unor chestiuni de drept / Recurs în interesul legiiJurisprudenţă Curţi de apelJurisprudenţă TribunaleJurisprudenţă Judecătorii
 
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
CărţiProfesionişti
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Despre obligatia avocatului de a-si asigura substituirea

23.03.2011 | JURIDICE.ro, Florin RADU
Abonare newsletter

1. Conform art. 40 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat [1], “Avocatul este dator (…) sa se prezinte la fiecare termen la instantele de judecata sau la organele de urmarire penala ori la alte institutii, conform mandatului incredintat (…). Nerespectarea imputabila a acestor indatoriri profesionale constituie abatere disciplinara.”.

De asemenea, Statutul profesiei de avocat [2] cuprinde mai multe prevederi asemanatoare. Astfel, potrivit art. 139 alin. (6) din Statut: “Neglijarea cauzelor clientului, absenta nejustificata in mod repetat, fara asigurarea unei substituiri legale si competente cu acordul prealabil al clientului, constituie abatere disciplinara.”. Conform art. 216 alin. (1) din Statut: “Avocatul este obligat sa studieze temeinic cauzele ce i-au fost incredintate, sa se prezinte la fiecare termen stabilit de instantele de judecata, de organele de urmarire penala sau de alte institutii (..).”. In completare, art. 221 alin. (1) din Statut dispune: “In cazul in care avocatul este impiedicat sa indeplineasca serviciul profesional, isi va asigura substituirea, inclusiv printr-un avocat care isi desfasoara activitatea intr-o alta forma de exercitare a profesiei, daca, in prealabil obtine acordul clientului in acest scop (s.n. – F.R.)”.

Si in situatia in care s-a luat fata de avocat masura suspendarii (art. 54 din Statut) ori cand avocatul renunta la exercitiul profesiei (art. 59 din Statut), acesta are obligatia sa isi asigure substituirea pentru cauzele angajate anterior acestor momente si nefinalizate.

In sfarsit, dispozitii din codurile de procedura dau instantelor posibilitatea de a sanctiona judiciar pe avocati pentru lipsa si/sau neasigurarea substituirii (a se vedea art. 198 alin. 3 C. pr. pen. si art. 1081 alin. 2 lit. b C. pr. civ.).

In noul Cod de procedura penala [3], respectiv in art. 91 alin. (2), se arata ca daca avocatul lipseste si nu isi asigura substituirea, organele judiciare dispun inlocuirea lui. In acelasi act normativ, la art. 283 alin. (3), se sanctioneaza cu amenda judiciara (intre 500 si 5.000 lei) fapta avocatului de a lipsi nejustificat ori de a refuza sa acorde asistenta juridica. La fel procedeaza si noul Cod de procedura civila [4], in art. 182 alin. (1) pct. 2 lit. c, care sanctioneaza judiciar, cu amenda de la 50 la 700 lei, neprezentarea avocatului, care nu si-a asigurat substituirea sa de catre un alt avocat, a reprezentantului sau a celui care asista partea, ori nerespectarea de catre acestia a indatoririlor stabilite de lege sau de catre instanta, daca in acest mod s-a cauzat amanarea judecarii procesului

In esenta, toate aceste dispozitii legale, pe de o parte obliga avocatul sa isi asigure substituirea, atunci cand – dintr-un motiv sau altul – nu se poate prezenta personal in fata organelor judiciare, iar pe de o alta parte sunt menite sa asigure buna desfasurare a proceselor la care avocatul participa, ca aparator, ales ori din oficiu.

2. Chiar si Curtea Europeana a Drepturilor Omului (in continuare CEDO) manifesta atentie si grija fata de modul in care statele europene asigura asistenta judiciara si aceasta in ciuda principiului independentei corpului avocatilor fata de autoritatile statale, principiu pe care CEDO nu il neaga, insa intelege sa il atenueze, atunci cand se pune problema respectarii dreptului la aparare al justitiabililor.

In acest sens, cu sau fara referire la problematica substituirii, CEDO a condamnat nu de putine ori statele pentru ca nu au asigurat – prin organele sale judiciare – efectivitatea si eficienta asistentei juridice, mai ales atunci cand avocatul era numit din oficiu [5].

In mai toate aceste hotarari, CEDO a aratat, in esenta, ca, desi organizatiile avocatiale sunt independente fata de stat, totusi, statele pot fi chemate sa raspunda, atunci cand autoritatile competente nu actioneaza in vederea asigurarii dreptului efectiv la aparare, prin informarea justitiabilului asupra activitatii neadecvate sau neglijente a aparatorului sau chiar prin luarea de masuri in vederea inlocuirii acestuia.

Jurisprudenta instantei europene se inscrie asadar in aceeasi linie, de a se asigura ca statele iau masuri, atunci cand se impune, pentru ca asistenta juridica sa fie acordata in conditii si parametri profesionali optimi, in vederea respectarii dreptului la aparare a justiabilului, in special in procedurile penale.

3. Apreciem ca, la nivel de principiu, toate aceste texte legale, precum si practica CEDO sunt legitime si oportune.

In aplicarea lor, insa, multe instante resping, de plano, cereri de amanare a judecarii cauzei, formulate de avocatii care nu se pot prezenta la termenul de judecata. Motivarea respingerii unor asemenea cereri este legata de obligatia (nerespectata) a avocatului de a-si asigura substituirea.

Credem ca aplicarea foarte riguroasa a acestor regului si principii ridica anumite probleme, printre care amintim:

In majoritatea cazurilor justitiabilii nu agreeaza sau chiar se opun sa fie asistati de un alt avocat decat cel pe care l-au angajat. Explicatia este foarte simpla: justiabilul doreste sa fie asistat exclusiv de aparatorul pe care l-a ales, pentru ca il cunoaste si se bucura de increderea sa; se cunoaste faptul ca alegerea avocatului se face in baza increderii pe care justitiabilul o manifesta in acesta, contractul de asistenta judiciara fiind un contract intuitu personae.

Justitiabilii nu agreeaza ideea de a achita un onorariu si avocatului substituent; de asemenea, acest lucru implica si incheierea a inca unui contract de asistenta juridica, intre justitiabil si avocatul subsituent, ceea ce reprezinta inca un impediment in calea realizarii substituirii.

Deoarece, de multe ori, evenimentul care il impiedica pe avocatul substituit sa se prezinte in cauza intervine inopinat, avocatul substituent nu mai are posibilitatea de a studia dosarul (mai ales daca acesta este complex), de a lua legatura cu justitiabilul si, in general, de a se acomoda cu litigiul respectiv; simpla relatare a problemelor ce caracterizeaza litigiul si chiar prezentarea unor documente, de catre avocatul titular sau de catre justitiabil, nu il pot face pe substituent sa ajunga sa cunoasca asa cum ar trebui cauza respectiva; in general, avocatul are nevoie de mai mult timp (de ordinul zilelor, uneori chiar mai mult) pentru a intelege si a stapani cu adevarat problematica ce intereseaza o afacere judiciara.

Din cauza complexitatii ridicate si a volumului mare al unor dosare, exista situatii cand nici un avocat nu este de acord sa substituie, astfel ca avocatul titular se vede pus in situatia de a nu putea sa isi asigure substituirea.

In sfarsit, trebuie sa spunem si faptul ca, in general, avocatul substituent, in lipsa legaturii de orice fel (si, in primul rand, contractuala – deci, cea posibil cauzatoare de raspundere juridica fata de client) cu justitiabilul, manifesta o oarecare neglijenta, o lipsa de diligenta si o lipsa de motivatie in raport de procesul respectiv, aspecte pe care le apreciem ca fiind, desigur, nedorite, dar inerente si justificate in mare masura.

4. Din cel putin aceste motive, apreciem ca instantele de judecata trebuie sa manifeste o deosebita grija atunci cand sunt puse in situatia de a aprecia daca avocatul putea sau nu sa isi asigure substituirea efectiv si in conditii normale.

Printre activitatile pe care instanta ar trebui sa le aiba in vedere si sa le aplice, apreciem ca ar fi: chestionarea justitiabilului in legatura cu acordul sau lipsa acestuia de a fi asistat de un alt avocat [6], cercetarea si aprecierea asupra complexitatii procesului, volumul dosarului, evenimentul care a determinat imposibilitatea avocatului titular de a se prezenta si momentul in care acesta a intervenit etc. De asemenea, instanta va avea in vedere daca cererea de amanare a avocatului titulat este prima formulata sau, dimpotriva, acesta abuzeaza de aceste cereri in scopul – ilicit si neprocedural – de a obtine tergiversarea litigiului.

Nu in ultimul rand, instanta va trebui sa verifice daca nu cumva respingerea unei cereri de amanare a avocatului il vatama in drepturile sale pe jusitiabil, in special in dreptul la aparare – componenta principala a dreptului la un proces echitabil. Daca eventuala sanctionare a avocatului (prin respingerea cererii sale) cauzeaza vreun prejudiciu justitiabilului, instanta trebuie sa aiba in vedere cu prioritate interesul acestuia si doar in mod subsidiar, sanctionarea avocatului.

5. Revenind la jurisprudenta instantei de la Strasbourg, ne propunem sa analizam hotararea data in afacerea Vitan vs. Romania [7], in care instanta europeana a apreciat ca nu s-a incalcat dreptul la un proces echitabil al reclamantului, in componenta sa – dreptul la aparare.

In speta, la unul dintre termenele de judecata, ambii avocati alesi ai inculpatului (reclamant, in procedura din fata CEDO) au lipsit, fara a anunta instanta si fara a formula cerere de amanare. Instanta de judecata a numit pe loc un avocat din oficiu si a procedat la audierea a cinci martori, in pofida opozitiei inculpatului.

Consideram ca instanta transnationala a gresit. Desigur, atitudinea avocatilor de a lipsi nemotivat este una culpabila. Insa, atat instanta nationala de judecata, cat si CEDO, au gasit de cuviinta – fiecare in felul ei, potrivit propriilor competente – sa sanctioneze, practic, pe justitiabil, numindu-i un aparator din oficiu, respectiv acceptand numirea avocatului din oficiu, care in mod evident nu cunostea dosarul si ii era imposibil sa acorde o asistenta competenta  si efectiva inculpatului.

Mai arata CEDO ca inculpatul nu a contestat capacitatile ori modul in care avocatul din oficiu l-a asistat. Desigur, inculpatul – fata de circumstantele mentionate in care fusese numit avocatul din oficiu – nu a avut motive sa fie nemultumit de avocatul din oficiu (considerandu-i eventualele deficiente in prestarea apararii, perfect justificate), insa faptul ca justitiabilul s-a opus audierii martorilor in lipsa aparatorilor sai alesi trebuia sa aiba prioritate in fata instantelor, dand inculpatului posibilitatea sa fie asistat de avocatii sai la audierea a nu mai putin cinci martori.

Cat priveste faptul ca interesele justitiei pot sa primeze fata de cele ale justitabililor “daca exista motive intemeiate si suficiente”, apreciem ca, din expunerea CEDO nu rezulta existenta unor asemenea motive, mai ales ca era pentru prima data cand avocatii au lipsit, deci nu se poate sustine ca acestia au uzat in mod repetat de practici procesuale abuzive.

De aceea, consideram ca instanta nationala trebuia sa amane cauza fara a audia martorii, sa formuleze o adresa catre avocatii alesi, in care sa le puna in vedere sa se prezinte la urmatorul termen de judecata si sa isi justifice lipsa, sub sanctiunea aplicarii unei amenzi judiciare; in ceea ce priveste instanta europeana, aceasta trebuia, in opinia noastra, sa constate incalcarea dreptului la aparare al reclamantului.

6. Iata de ce, ca o concluzie, vom spune ca avocatul (si uneori, implicit, si justitiabilul) poate fi sanctionat – disciplinar, judiciar ori procesual – doar daca lipsa asigurarii substituirii este culpabila, aspect pe care organul judiciar il va aprecia in concret, de la caz la caz, tinand insa cont de anumite criterii si elemente, cum ar fi, de exemplu, cele prezentate de noi in prezentul material, in functie de natura si circumstantele concrete, particulare ale cauzei.


[1] Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011.[2] Adoptat de Consiliul U.N.B.R. la data de 25 septembrie 2004 si publicat in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 45 din 13 ianuarie 2005, cu modificarile si completarile ulterioare.

[3] Adoptat prin Legea nr. 135/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, ce urmeaza sa intre in vigoare la data care va fi stabilita prin legea pentru punerea in aplicare a acestuia.

[4] Adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, ce urmeaza sa intre in vigoare la data care va fi stabilita prin legea pentru punerea in aplicare a acestuia.

[5]  se vedea in acest sens hotararile CEDO: Sialkowska vs. Polonia, nr. 8932/05; Staroszczyk vs. Polonia, nr. 59519/00; Guvec vs. Turcia, nr. 70337/01; Czelkalla vs. Portugalia, nr. 38830/97; Daud vs. Portugalia, nr. 22600/93.

[6] A se vedea, in acest sens, dispozitiile art. 221 alin. (1), teza finala din Statut, text redat mai sus.

[7] A se vedea CEDO, hotararea nr. 42084/02, publicata in limba franceza la www.echr.coe.int si in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 114 din 19 februarie 2010.


Florin  RADU
avocat, Baroul Hunedoara

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Despre obligatia avocatului de a-si asigura substituirea”

  1. Sonia Cososchi spune:

    1. Citez din practicaua unei hotarari civile in care am motivat cererea de amanare formulata de avocat pentru ca avea cauze la alta instanta:

    „Instanţa respinge ca neîntemeiata cererea de amanare formulata de avocatul contestatoarei , avand în vedere urmãtoarele:
    – obiectul acţiunii îl constituie o contestaţie la executare care, potrivit prevederilor art. 402 alin. 1 Cod pr civila se soluţioneazã într-o procedurã urgentã;
    – potrivit prevederilor art. 156 Cod pr civila, se poate acorda un singur termen pentru lipsã de aparare temeinic motivatã;
    – cauza a mai fost amânatã şi la primul termen tot la cererea contestatoarei;
    – potrivit prevederilor art. 38 din Legea nr. 51/1995, avocatul este dator să se prezinte la fiecare termen la instanţele de judecata, conform mandatului încredinţat iar potrivit prevederilor art. 221 din Statutul profesiei de avocat, în cazul în care este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional şi clientul i-a permis sã nu se prezinte la termenul de judecatã, pentru a nu prejudicia interesele celorlate pãrţi, avocatul este obligat sã-şi asigure substituirea;
    – alegerea fãcutã de avocat cu privire la clientul pe care înţelege sã-l reprezinte într-o anumitã zi nu constituie motiv întemeiat de amânare;
    – contestatoarea a solicitat amânarea dar nu a formulat nicio cerere de probaţiune în condiţiile art. 138 Cod pr civila iar la dosar au fost depuse toate înscrisurile necesare pentru soluţionarea cauzei;”

    2. Nu se poate pretinde victima încălcării dreptului la un proces echitabil partea care nu respectă regulile de procedură care vizezază şi garantează buna desfăşurare a procedurii judiciare, reguli care sunt clare, accesibile şi previzibile.
    In plus, exceptând primul termen de judecată, în care partea poate formula cerere de amânare în condiţiile art. 156 Cod pr civila, termenele ulterioare se stabilesc de instanţă în acord cu părţile sau avocaţii acestora.

    3. „In ceea ce priveste desemnarea unui avocat din oficiu pentru sedintele din 20 si 21 august 2001, Curtea reaminteste ca, dincolo de importanta relatiilor de incredere dintre avocat si client, nu se poate conferi un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este in mod necesar supus anumitor limitari atunci cand, asa cum este cazul in speta, instantele au obligatia de a hotari daca interesele justitiei impun asigurarea unui aparator numit din oficiu pentru acuzat. Desemnand un astfel de avocat, instantele nationale trebuie, desigur, sa tina cont de vointa acuzatului. Totusi, ele pot sa treaca dincolo de aceasta limita daca exista motive intemeiate si suficiente de a considera ca interesele justitiei o impun (Croissant impotriva Germaniei, Hotararea din 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29)”-Vitan c. Romaniei

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week